Cui i-e frică de Gândacul-Lup de mare?

Aproape 4 dimineața, mă trezesc să merg la baie. Şi deşi de obicei mă mulțumesc cu semi-întunericul, acum aprind lumina. Norocul secolului, pentru că fac un semi-infarct. Pe jos, un gândac din acela cum numai blocurile din Bucureşti poate găzdui, stând pe spate. Zic “noroc” pentru că dacă prin întuneric l-aş fi simțit sub picioare, aş fi făcut direct infarct. Nu pot nici să mă uit la el darămite să-l ating şi să-l ucid precum pe-o bestie sângeroasă (nu, nu e un călugăr budist reîncarnat, n-am să pot gândi aşa niciodată, chit că sunt yoghin consacrat şi mănânc aproape doar iarbă) aşa că dau buzna în sufragerie şi-mi trezesc soțul. Vino repede, am o problemă, îi zic, nu ştiu dacă în şoaptă sau țipând isteric, sunt în stare de panico-transă. Se ridică pe jumătate şi mă întreabă ce e, probabil pentru a-şi da seama dacă se înarmează cu un kalaşnicov, cu un cuțit, cu o fumigenă sau dacă a apărea pe jumătate dezbrăcat va produce suficientă impresie. Un gândac, haide!!!! Eu sunt în pragul unei crize de apoplexie, el, şi aşa adormit, dă să se relaxeze. Mă întreabă, complet lipsit de solidaritate cu starea mea de matelot pe cale de a fi aruncat peste bord în gura unui rechin înfometat (rechinii sunt mereu înfometați, ştiu eu de pe Discovery!), unde este. Şi-şi trece adormit palma peste mâneca mea. Mă trece un frison de parcă ar fi mişunat pe mine vietatea şi ştiu că îmi face asta ca să mă sperie dar nu-i timp să-l muştruluiesc, deci complet strivită de imaginea infernală, reuşesc să articulez că în baie. Se ridică şi porneşte spre baie. Îl urmez terifiată dar foarte hotărâtă, trebuie să văd cu ochii mei cum creatura e exterminată. Ne apropiem, el ia calm o bucățică de hârtie igienică (ia toată rola, să nu ne împroaşte!!!), iar  eu întreb cu glas mic, ca nu care cumva monstrul să se sperie, să se rostogolească pe burtă şi să ne scape: Ce face aici? Şi mă trezesc cu replica: Doarme pe spate. Şi nu numai cu replica, ci şi cu un zâmbet de parcă lumea toată ar fi a noastră. Cedez zâmbetului, e reconfortant, văzând atât de multă stăpânire de sine mă simt de parcă aş fi prins colacul de salvare (şi nici rechinul nu mai e aşa înfometat, ba chiar a zis că poate sări o masă). Mă las aproape încântată pe colacul cu capac ce mi-e la îndemână, merit un pic de relaxare, dar nici nu apuc să iau contact cu suprafața că gândacul a cărui prezență nu-mi mai părea atât de stingheritoare începe să dea din picioare. Țip alarmată, apare şi copilul cel mare, timp în care însă ambuscada ia sfârşit şi sunt somată să mă ridic, pentru ca lichidarea intrusului să se facă în apă. Cum în apă?! Dacă se întâmplă aşa cum am văzut eu în acel film de groază în care un pui de crocodil e aruncat în toaletă iar el creşte şi tot creşte prin gurile de canalizare şi, hrănit cu detergenți poluanți (să-mi amintesc să verific dacă au adus iar la Mega detergent din acela eco!) se transformă într-un mutant şi omoară un oraş întreg, ba cred că era chiar o țară?… Dar până să apuc să-mi duc eu dilemele la final, apa e trasă. O mai trag şi eu o dată, pentru siguranță. Şi pornim în grup spre bucătărie, copilul pentru că-i e foame (adică să cotrobăie prin congelator ca să vadă dacă mai e înghețată), salvatorul ca să iasă pentru a fuma o țigară (nici să nu te gândeşti că mă laşi singură acum, dacă gândacul a venit pe la noi însoțit de vreun frate?!) şi, dacă se nimereşte să mai fie şi înghețată, să profite şi el iar eu, precum polițiştii care se pregătesc să dea buzna într-o locație cu posibili atacatori, mergând mai pe lângă pereți şi cu ochii cât cepele, şi nu numai cât cepele, ci şi în patru. Sute.

Gândac n-am mai găsit, dar nici somn nu mai am. Deci scriu povestea cu aproape toate luminile din casă aprinse, cu un pantof lângă mine şi, cum spuneam, cu ochii în patru. Mii, de-acum. Şi stă şi salvatorul treaz, din solidaritate. Şi pentru că rulează şi nu ştiu ce meci, în reluare.

Frig dom’le, frig…

E mijlocul lui octombrie și nu s-au întrunit în București “condițiile legale pentru furnizarea căldurii”. Așa li se zice, condiții legale. Și trebuie îndeplinite cumulativ, nu e ca la joacă, hai că merge oricum!

Așa că îmi îngheață picioarele așteptând acele trei zile, neapărat trei, ca-n sfânta treime, cei trei crai de împărat, cele trei dorințe ale peștișorului de aur și cei trei ochi ai oricărei mame soacre care se respectă.

Acele trei zile legate între ele, nu azi una, peste o săptămână cealaltă și a treia prin decembrie, trei zile în șir în care “temperatura media exterioară” să scadă sub 10 grade. Atunci și doar atunci se pornesc centralele. Nu cele eoliene, căci n-avem așa ceva. Dar avem angajați RADET vigilenți și scrofuloși  scrupuloși la datorie. Și desigur oficialii care, plini de importanță, declară așa: Au fost facute analize in fiecare zi. Intre 19.00 seara si 07:00 dimineata, s-au calculat temperaturile medii pentru fiecare noapte, dar rezultatele au fost instabile. Au fost nopti in care temperatura scadea sub 10 grade Celcius, dar au fost si nopti in care a urcat. De aceea nu s-a pornit pana acum.

De aceea n-avem căldură în calorifere. Mai dăm drumul la aer condiționat, ne mai amăgim că încă putem umbla desculți și semi-dezbrăcați, dar noaptea dormim cu plapuma înnodată sub bărbie și perna trasă peste cap. Nu se pune problema să facem o adunare în bloc și să propunem debranșări, montarea de panouri solare, centrale pe peleti, unii nici n-au auzit de ele, unii n-au nevoie de căldură nici iarna, preferă să stea și în casă înfofoliți în zece pulovere, cu botoși în picioare și fesul pe cap, apoi sunt cei care se sperie de orice investiție și nu ai cum să-i convingi de chestia cu beneficiile care curg pentru ei și pentru restul planetei în general, poți să amețești vorbind despre energia verde, despre alegeri sănătoase, despre economiile care rezultă în timp, totul și orice intră la detalii nesemnificative. Lasă că la scara A din Lacul Tei 71 avem gigantica antenă Vodafone, despre radiații și alte asemenea nu se plânge nimeni iar internetul și vorbitul la telefon ne țin foarte bine de cald!

Mda, cam așa stau lucrurile în capitala României, azi, marți 14, luna octombrie, secolul douăzecișiunu și anul de grație douămiipaișpelea. Urmează alegeri, dar de surse alternative de energie parcă n-am auzit pe nimeni vorbind… Acestea fiind zise închei, îmi trag niște șosete mai groase și-mi văd zgribulită de treaba mea.

Discerne

ItsyBitsy FM este un post numai bun de ascultat în mașină, împreună cu cei mici. Numai bun de ascultat dar cu nota că nu chiar totul trebuie aplicat. După campania referitoare la timpul părinților, bani și ce au de fapt nevoie cei mici, până vor crește mari și vor pleca la casa lor, campanie pe care o salut și despre care am mai scris aici pe blog, s-a nimerit să fie introdusă în calupul de publicitate o reclamă la proceduri de îngrijire a danturii micilor poznași.

Ei bine și reclama despre care vorbesc îndeamnă părinții nu la mai multă grijă vis-a-vis de îngrijirea prețioșilor dințișori de lapte și responsabilizarea celor mici ci, nu mai mai mult și nici mai puțin, la fluorizarea danturii la intervale regulate, bonus sigilarea dinților, ca măsură de evitare a cariilor. Păi bine doamnelor și domnilor din marketing și din industria cea care promovează orice, fie că e nevoie, fie că nu, voi nu aveți, la rândul vostru, copii? Sau, mai bine spus, nu ați fost la rândul vostru copii? Nu știu cum să spun dar noi, copiii de-acum 30 de ani avem dantura bună. O fi poate de la faptul că mâncam mere din grădină și prăjituri de casă, făcute de mama sau de bunica și nu eclere cumpărate din supermarket și bonus iaurțele colorate, fructate și frumos ambalate promițând 100% natural dar fiind de fapt departe de tot ce e natural?!

Serios acum, mi se pare că prea suntem încurajați să apelăm la artificial în loc să ne re-educăm noi și să ne educăm copiii în sensul de a alege tot ce e simplu preparat, neprocesat, curat, sănătos și astfel să-i ferim de tot ce înseamnă nevoia de a apela la practici care pe vremea mea (da, da, era mai bine pe vremea mea!) nu existau nu pentru că nu ar fi progresat medicina în ritm exponențial ci pentru că, pur și simplu, problema în sine nu exista. Iar despre cererea care încurajează oferta se știe prea bine deja…

Mda, e tot mai plin de clinici private in Bucuresti. Orice problemă are acum soluții profi iar dacă nu există probleme, lasă că le creem. Nu neg importanța biometriei fetale, de exemplu, chiar și eu poate nu aș fi avut al doilea copil dacă nu aș fi apelat la analize peste analize și verificări peste verificări, dar în alte probleme, părerea mea sinceră este că se creează o panică exagerată!

Ipohondria nu se naște din nimic, rețineți vă rog, da? Cum au trăit bunicile noastre cu probleme de sănătate dar fără a avea habar de factor v leiden? Nu mai continui acum dar am un îndemn numai bun de urmat: Întreabă-te te rog, gândește, discerne, ia decizii și nu ezita!

Despre taxiuri dar nu numai

Mami, nu mai pot. Nu mai pot nici eu, evident că nu mai pot, el merge singur, cu mâinile goale sau cel mult cu vreun băț, hoinar, eu merg cu frățiorul în brațe sau măcar cu vreun pachet sau varianta light, un dosar. Și după jumătate de zi de alergat, în niciun caz nu mai sunt sprintenă și cu chef de hoinăreală. Și nici nu mai știu dacă eu atârn de papornița mare de pe umăr sau dacă ea atârnă de mine. Car apă, câte o sticlă pentru fiecare, mâncare solidă, semi-solidă, lichidă, gazoasă, haine de schimb, șervețele umede, uscate, bani, chei, telefon, tabletă, adică o grămadă de chestii care luate separat nu au greutate dar care luate împreună, au forța unui bolovan. Legat strâns de gâtul meu.

Vrei să luăm un taxi?, întreb. Desigur că vrea. Eu nu vreau, cel puțin în teorie. Da-n practică și eu vreau, sigur că vreau! Și de la calmul imperturbabil al măgarului deprins cu desaga și drumul anevoios, devin un vultur în picaj. Iar de unde aș fi putut face anduranță, acum deodată VREAU SĂ MĂ URC ÎN PRIMUL TAXI CARE TRECE! E ocupat? Nu contează, îmi vine să-i fac semn să oprească, între un domn elegant și o femeie cu doi copii agățați de ea, ea are prioritate, e evident și fără doar și poate! Evident că e evident, dar la fel de evident e că nu se poate…

Într-un final, găsim un taxi liber, ne urcăm. Răsuflu ușurată. Copiii sunt guralivi, de obicei am noroc de taximetriști child friendly, el întreabă, ei răspund, eu mă scurg pe banchetă și-s recunoscătoare copilului cel mare care de fapt e mic și nu mai poate, vai și amar, haina-i măturând pământul, iarna pe uliță și tot restul de poezie a vieții, pam-pam.

Dar după vreo câteva minute de scurs pe banchetă, mintea-mi redevine alertă. Ca de obicei, mă chinuie gândul că trebuie să las bacșiș. De ce să-i las? Îi voi lăsa, sigur că da, chiar unul gras, la fel de “sigur că da”, taximetristul în esența lui e om cu suflet, politicos, amabil, zâmbăreț, comunicativ, face munca aceasta grea și solicitantă zile și nopti, merită, clar merită! Fără doar și poate! Dar gândul e gând și mi se răsucește în minte, îmi reamintesc că el nu face niciun efort, că până la urmă drumul e drum, job-ul e job, deci … de ce naiba nu pot să fiu corectă rea plătindu-i doar cursa, habar nu am!

Greu dom’le, greu cu taxiurile in Bucuresti… De fapt cam cu orice. Îmi duc covoarele la spălat, las bacșiș. Merg la cosmetică, las bacșiș. Vine băiatul cu pizza, las bacșiș. Mai ceva ca la restaurant! Vine curierul cu comanda de făină bio, îi las bacșiș. Doar a cărat pachetul și-i greu, nu-i așa? Totul e bacșiș-related. Caut vacanțe ieftine prin agentii de turism din Bucuresti? Chill. Ieftinul ar fi fost și mai ieftin dacă nu era cu “factor motivațional” inclus în pachet. Și-oricum să nu uit de bacșișul pe care-l voi lăsa, dulce și zâmbitoare, de la recepție și pân’ la portar! :-D

În trecere prin Sinaia? Casa cu cerbi, un loc unde se mănâncă bine!

Noi am intrat acolo de foame. Ne întorceam în București dar tot uitându-ne pe dreapta și pe stânga și întrebându-ne unde să mâncăm – aici? hmmm, nu, hai mai mergi… acolo? nu, hai să mai vedem, parcă era o pizzerie pe vatră mai încolo… - am sfârșit prin a ne trezi la ieșirea din oraș. În disperare de cauză am zis să intrăm într-o benzinărie, să luăm niște sandvișuri, așa mai scutim și timp…

Bun… și-am oprit la un Lukoil micuț, am coborât din mașină, am văzut ceva ce am zis că sigur e vreo bombă unde dacă mănânci nu ți-e prea bine dup’aia, dar unde am intrat la bâzâiala lui Bogdan, ce-i acolo, ce-i acolo, nu vreau sandviș, vreau prăjiturăăăăă!!! Noroc cu copilul, altfel nu ne-am fi bucurat de niște bunătăți cum rar am întâlnit, acum dincolo de supa de pui care este demențială, un delicios bulz în vas ceramic, niște minunați cârnați de casă, am mâncat un desert care se cheamă ștrudel cu mere și înghețată, dar asemenea ștrudel zemos, îmbrăcat într-un foietaj atât de fraged și combinat, pe lângă înghețată, cu o cremă delicioasă de vanilie, eu nu cred că mai găsim!

Așadar vă recomand să vă opriți cu încredere la Casa cu cerbi, exteriorul nu îmbie cu nimic (dimpotrivă chiar!), dar e ca-n povestea cu broasca râioasă: broasca e de fapt un prinț!

1-002

Un fel de "dai un ban, da’ stai în față"…

Poate pentru că noi am crescut cu bălăceală în ape curgătoare (toată vara) sau în valuri (o dată pe an), nu ne-a impresionat până acum vreo doi ani ideea de piscină. Dar când copilul dă din mâini și din picioare la vederea apei frumos colorate și singura direcție în care pornește indiferent de câte ori l-ai suci, răsuci și păcăli este piscina, renunți la orice scepticism și mergi după cum ți se dictează…

Și uite-așa, din aproape în aproape, pornind de la magnetismul copilului pentru tobogane de apă și alte chestii fistichii am ajuns să considerăm piscina ca pe o opțiune pentru weekendurile călduroase din București.

Ieri am fost la Pescariu, la piscina inaugurată anul trecut și accesibilă publicului larg. Frumos. Chiar mai mult decât atât, o desfătare! Doar că am lăsat o grămadă de bani…

Pe scurt, exprimat în cifre, iată cum decurg lucrurile: intrarea este 100 lei / adult și 40 de copil. Prosoapele nu sunt incluse în preț: 10 lei bucata la care se adaugă 50 de lei “garanția” (nu am înțeles principiul, dar ce pot să spun, poate au fost cazuri când, folosite prea intens pe parcursul unei zile de piscină, unele s-or fi rupt…). Apoi vine mâncarea – pentru că nu poți să stai fără să mănânci. De la atâta bălăceală, de la pofta pe care ți-o fac platourile pe care le vezi aduse celor din jur, comanzi… Splendida pizza, înghețată cum nu am mai văzut, platouri reci, salate, băuturi anti-aging cu morcov și ghimbir, sunt toate acolo… delicioase – incontestabil! – și, e drept, nu mai scumpe decât în altă parte, dar adăugate la prețul intrării transformă – pentru muritorii de rând cel puțin – o zi de piscină într-o diminuare considerabilă a bugetului alocat până la următorul salariu…

La final, în loc de concluzii, trei întrebări retorice: Copiii s-au distrat, este drept? Suntem tineri, da? Muncim, nu-i așa? Quod erat demonstrandum!

P.S. Vlăduț a verificat și coșurile de gunoi. Nu m-am opus. Pentru că, la Pescariu, chiar și-acestea strălucesc de curățenie!

2 7 8

3 4 5

1 6 9

Idei de weekend. Grădini zoologice. Beauty is in the eye of the beholder

Duminica trecută am fost la grădina zoologică din Târgoviște. La cea din București am tot mers iar pentru că acum vreo cinci ani cea din Târgoviște ni s-a părut minunată, ne-am zis, din dorința de a-i pune pe cei mici față în față cu ceea ce e mai frumos, că este obligatoriu să-i ducem și pe ei acolo!

Sărind direct la aprecieri, ei bine grădina zoologică din Târgoviște este într-o stare deplorabilă. De la intrare și până la ultima cușcă, totul este în mare paragină. Cât despre bietele viețuitoare… dacă acum cinci ani aveau trei urși, acum mai este unul singur, dacă atunci păunul avea coadă, acum nu mai are, etc.

Cu toate acestea, în ochii unui copil de patru ani nu are absolut nicio importanță cât de ruginit este gardul care înconjoară balta în care se bălăcesc nutriile sau că leul este costeliv de-a binelea… Iar pentru un copil de un anișor, acel mmmmeeeeeeee deprimat al căpriței cu ochi triști prezintă incomparabil mai mult interes decât orice zornăitoare viu-colorată!

Pentru că da, într-adevăr, frumusețea este în ochii celui care privește… În mod cert, grădinile zoologice rămân – pentru noi cel puțin – pe lista locurilor de mers în weekend!

Mai jos, poze – atât din Târgoviște, cât și din București.

T1 T2 T3

T4 T6 T7

B1 B2 B3

B4 B5 B6

Bucătăria la minut. Vitaminele

La Gura Humorului, noi nu știam ce-i aia smoothie. Bunicului îi plăceau merele răpănoase. Le curăța de coajă, le tăia felii și ne îmbia să le mâncăm, vorba lui fiind fructe puteți mânca oricât de multe! Bunica era cu compoturile – de caise, de vișine, toate erau delicioase! Mama era experta în spumă de zmeură iar tata în prepararea căpșunilor cu zahăr și smântână. Fratele meu și cu mine mâncam direct de la sursă: zmeura din tufă, cireșa din pom, mărul de unde se nimerea – de pe jos sau de pe creangă…

Ajunsă în București, am găsit pe rafturile din supermarketuri smoothie. Înainte să am copii, îl cumpăram. Acum îl prepar eu. Cu orice fructe, în orice combinație. Mai jos, trei variante din săptămâna ce se încheie:

1 2

3 5

4 6

Tot la Gura Humorului, salata se făcea din roșii, castraveți, ceapă, ardei gras, salată verde. Aici în București, am mâncat pentru prima oară tabule. Și-așa am prins gustul pentru salatele de roșii, ceapă și muuuultă verdeață!

7

 WP_20130529_005

WP_20130529_010

Se cheamă că mâncăm sănătos. Și că facem economie la gaze. Și că nu trebuie să spălăm aragazul. Și că nu avem nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă gătitul prin inducție

(Cu acest articol m-am alăturat campaniei Blogchef.ro – Gătim ce poftești!, în care Andreea Pătrașcu, Cetin Ametcea, Sebastian Bârgău și Radu Bazavan se luptă pentru titlul de „Blogchef”, powered by BEKO)

Cum a fost de fapt marea urgie…

Andrei Cismaru are un articol foarte bun referitor la “nenorocirea” care s-a abătut ieri asupra Bucureștiului.

“Urgia”, “punctul terminus al omenirii bucureștene”, ne-a prins pe noi în timp ce tocmai debarcam din autobuz pentru a intra în parc. Plecați de acasă în cunoștință de cauză, dar mergând pe principiul “cât de rău poate să fie?!”

Și uite-așa, am petrecut mai bine de o oră aciuiați într-o stație de autobuz, spre amuzamentul lui Bogdan, mirarea lui Vlad, mila celor din mașinile care treceau și… oprobiul restului familiei! Am mâncat mere, ne-am facut pe rând poze, am studiat relația dintre roata autobuzului și balta din fața stației iar când a fost partea de grindină, Bogdan m-a întrebat dacă vine iarna…

Ca idee (și recomandare), lăsați copiii să vadă cum arată o furtună de vara și altfel decât din spatele geamurilor închise și a perdelelor trase…

5 7 8

9 10 12

3 6 11

4 2 13

Recomandări de weekend. Relaxare

Calculat în kilometri, nu suntem departe de București. Dar suntem foarte departe de tot ceea ce înseamnă “bucureștiul”.

Satul prunilor. Cea mai reușită evadare de până acum. Slow food (pastramă, caș, slăninuță, ceapă verde…) în restaurantul abia inaugurat, condiții de cazare excelente, spațiu unde copiii pot alerga așa cum am făcut-o noi în copilărie, experiențe noi pentru cel mai mic dintre cei mici…

Relaxare6 Relaxare14 Relaxare10

Relaxare1 Relaxare13 Relaxare12

Relaxare8 Relaxare9 Relaxare11

Relaxare3 Relaxare5 Relaxare7