Razna rendez-vous

Dimineață, în timp ce tocmai pusesem trafaletul și pensula în cui și mă pregăteam să atac sufrageria cu o nouă armă, mopul, sună telefonul. Diana, ce faci? …. Pauză. (doamne, am uitat că aveam ceva programat!!!!). Îmi cer mii de scuze și reprogramăm pentru seara, la nouă și un sfert. Seara însă, văzându-mă cu casa iar praf și copiii agățați de mine precum scama de măgar, mă gândesc să îmi trimit soțul pe post de curier. Stabilesc cu el, stabilesc cu cealaltă parte și relaxată fiind după această manevră isteață, zic să-mi asezonez farfuria de cartofi copți cu usturoi și alte bucățele neidentificate și neidentificabile rămase de la masa micuților cu o bere ce zăcea cam de mult în frigider. Nu beau decât foarte rar, dar cum aveam de gând să fac ordine și în zona de depozitare mi-am dat seama că din toate cutiile, sticlele și borcanele prezente, berea mă încurca cel mai mult. O iau, o studiez de parcă n-aș mai fi văzut în viața mea un asemenea sistem de prindere și o asemenea etichetă și o desfac. Și cum beam eu și mă uitam pe pereți, bucuroasă că cei mici m-au abandonat în fața resturilor lor de mâncare, ceasul meu interior îmi spune că s-a făcut cam târziu. Nouă și douăsprezece minute. Ou! Îmi sun fotbalistul, care îmi spune că tocmai a parcat. Zic bine, hai fuga să-ți dau pachetele, să nu fim mojici și să întârziem! Îmi zice că e în echipament și transpirat, măcar să se schimbe. Nouă și cincisprezece. Lasă că merg eu, nu mai e timp de schimbat! Sar în alți pantaloni și altă bluză, apuc pachetele și dau să ies, dar trecând prin bucătărie, văd berea. Iar mintea mea care deja procesa alcoolul din jumătatea băută și pornise hai-hui pe alte cărări, îmi șoptește perfidă să o ascund, că a fost singura din frigider și poate soțul însetat o va bea. Unde s-o ascund…? Nu că n-ar fi locuri destule, dar graba și panica și 1/2 din 4,5% alcool nu sunt combinația cea mai de efect în găsirea de soluții pe loc. Deci dau o directivă despotică de-a o găsi exact la același nivel și suspectez că dacă aveam un marker la îndemână, o și marcam. Plec. Cădelnițez cutiile pe stradă, alerg, mă dezmeticesc, dar nu destul cât să-mi amintesc că trebuie să intru la a doua scară de bloc de la o anumită intersecție. Urc treptele de la prima și dau să sun la interfon. Doar dau, căci numărul nici dacă eram amenințată cu arderea pe rug și mintea mea tot nu l-ar fi pompat. Îmi scot telefonul, sun. Aflu numărul, îl formez, aștept. Și sună. Și sună. Și sună. Ceva nu e în neregulă. Poate mai e vreun X sau C de tastat… Sun din nou. La telefon. Diana, la ce scară ești? La prima! E la a doua… Aaaaa. (mi-e și rușine să spun că nu era pentru prima dată când trebuia să ajung în același loc). Alerg la a doua scară, știind că e tot mai târziu. Sun, mi se deschide, deschid ușa la lift, mă strecor cu pachetele în timp ce-mi caut crema de gălbenele gândindu-mă că dacă mă dau cu improvizația mea de strugurel sigur voi arăta mai prezentabilă și îmi și va estompa mirosul de bere și usturoi. În lift, dau să închid ușile. Manual, că la mine așa se închid. N-au mâner, n-au nimic, le forțez de la încheietură, se închid cam greu și… rămân pe întuneric. Ce naiba?! Apăs la întâmplare în zona panoului, apare un cerculeț roșu cu 10 scris. Pornim. Bun, nu-i bai, urc până la 10 și apoi mai cobor un etaj. Ajung, ușile dau să se deschidă. Aaaaaa, e cu sistem automat! Apăs 9 simțindu-mă foarte competentă în probleme tehnice și abstracte, merg două secunde, se deschid ușile, cobor civilizat, ușa unde trebuia să ajung e deschisă, dau să plasez pachetele și să mă retrag, dar sunt invitată să intru măcar un pic să văd bebelușul (o, doamne, te rog, nu, va adormi instantaneu dacă respir lângă el!). Aleg calea sincerității și-mi recunosc păcatele și, printre cunoscuți fiind, sunt scuzată. Fericită nevoie mare, mă arunc în lift și deja împrietenită cu sistemul, reușesc să ajung la parter. Restul, până acasă, a fost ușor. Mi-am nimerit scara blocului iar liftul a pornit corespunzător. Iar berea mi-am găsit-o la același nivel pe care mi-l aminteam (mi-l aminteam?). Misiune îndeplinită deci și iată cum încă o zi cu evenimente razna s-a încheiat.

Demo ratat

Așa arăta la mijlocul lui septembrie bucătăria mea.

bucatarie1

Adică toată bucătăria mea era pe jos, în sufragerie. Iar motivul pentru care tot ceea ce ar fi trebuit să stea frumos aranjat pe etajerele din dulap era înșirat pe jos, în sufragerie, era acela că, printr-o întâmplare (mai precis un coleg de serviciu care a recomandat) cei de la Kirbi ne propuseseră o curățare profesională pentru una dintre încăperile din casa noastră. Iar noi, neavând nimic din ceea ce înseamnă aspirator cu spălare și nici măcar habar de ceea ce fac aspiratoarele cu filtrare prin apă ci fiind doar posesorii unuia nesofisticat și care se descurcă doar cu scamele din covor și firimiturile de pâine prăjită înșirate de copii prin toată casa, am acceptat. Și ne-am decis ca încăperea de curățat să fie bucătăria, pe considerentul simplu de-ai lăsa pe alții să facă partea grea.

Ca atare, în ziua X, am scos tot ce se vede astfel încât totul să fie pregătit pentru a fi aspirat, curățat, dezodorizat, împrospătat și tot ce ne mai promisese doamna amabilă și cu voce suavă de la reprezentanță. Și cum deja cochetam cu un aspirator robot pe care să îl lăsăm să ne ajute la treabă mai ales atunci când suntem plecați, ne-am zis că poate nu ar fi rău să facem chiar mai mult și să ne luăm crema-cremelor în materie de curățenie, indiferent de cât de mult ar costa.

Și, cu lucrurile scoase fiind, am așteptat să se facă ora cu pricina. Și cu așteptarea am rămas. De fapt nu numai cu așteptarea, ci și cu toată curățenia pe care, demonstrativ, trebuiau să ne-o facă alții. Așadar, cu nervii întinși direct proporționali cu volumul de muncă, ne-am apucat de treabă și am aspirat, curățat, dezodorizat, împrospătat și tot ce ne mai promisese doamna amabilă și cu voce suavă de la reprezentanță. Și uite așa, din cauza unui demo ratat (motivele nu mai contează, contează doar că nu s-a întâmplat), am revenit la ideea de aspirator cu curățare umedă și uscată dar în limita unui buget normal.

La mia cucina

Ce se vede mai jos este bucătăria mea. Adică nu, nu-i bucătăria, desigur, e sufrageria de fapt, dar în toate pungile, plasele, sacoșele care se văd înșirate pe jos într-o (dez)ordine feng-shui e tot ce încape în bucătăria mea. Enervat de multe lucruri mai ales că acum că le-am scos și am spălat și primenit toate dulapurile, trebuie să le iau rând pe rând și să le așez înapoi…

image

Am o bucătărie mare, comparativ cu cele din blocurile comuniste din București. Am spart un perete și i-am adăugat și-un hol, deci s-a creat spațiu suficient pentru a trăi, găti, mânca și a ne bucura de ea într-un mod mai mult decât decent. Mobilă nu avem foarte multă, raportat la ce s-ar preta spațiul în sine. Dar chiar și așa puțină, parcă tot constat acum, față în față cu imaginea deprimantă a sufrageriei umplute pe jumătate, că tot cuprinde o tonă de lucruri, pe jumătate nici măcar folosite sau folositoare…

Deci nu să văd oferte de mobila pentru bucatarie am eu nevoie acum si nici de idei versatile de organizare a corpurilor și-a spațiului și-a corpului meu în spațiul minunat creat de vreo simpatică mobila de bucatarie Luk 2 sau de una exotic denumită mobila Wind Jasmin, ci pur și simplu de … o mână de ajutor!

Se-oferă cineva? :-D

Câte bordeie atâtea obiceie

“Câte capete atâtea păreri”, “câte bordeie atâtea obiceie” sau câți copii, atâtea apucături.

Cel mare: cât a fost mic, toată ziua ne-o petreceam în bucătărie. Dimineața, în timp ce eu curățam ba un morcov, ba un cartof, ba storceam o portocală ba striveam o banană, el se juca pe jos. Cu mașinuțe împinse pe sub masă, pe sub dulap, pe după frigider, apoi, pentru variație, cu punga de făină, cu cea de mălai, apoi cu telul, cu strecurătoarea și, cel mai încântător, cu mixerul! Despre el, pot spune că a crescut atașat mobilierului de bucatarie. De fapt, mai corect ar fi să spun că a crescut ÎN mobilierul de bucătărie! La propriu. Cine venea pe la noi acum vreo trei-patru ani știa că sertarul cel mare, de jos, folosește pe post de scaun de masă, loc de joacă, depozit de jucării dar nu numai și apoi iar, de la capăt, aceeași secvență: scaun de masă iar restul mobilei pe post de șevalet, loc de joacă împărțind frățește cu mine toate ustensilele de bucătărie și, apoi, cufăr pentru comori. “Comori” pe care le descopeream eu mai târziu, aranjate într-o logică ce mie îmi scăpa. Și care, de altfel,  îmi va scăpa mereu…

Cel mic: de cum a învățat să se cațere… avem mereu lumină în casă. Stă doar pe canapele. Dar nu pe canapele precum noi, oamenii cei mari, mai mult sau mai puțin tolăniți și într-o mare dragoste de-a nu face nimic, ci cocoțat, sus, pe spătar, în picioare, lipit de perete precum omul-păianjen, lipsit de frica de-a nu putea ajunge cu degetele la ținta stabilită clar: întrerupatorul! Zi, noapte, nu contează, lumină să fie! Iar dacă cineva îndrăznește să o stingă, e vai și amar…

Dar nu stă nimeni să se supere și cresc copiii mei, cresc! Cu… Arabesque! :-D

Casa de care am nevoie (partea a 3-a). Bucataria

E dimineață. Pun năut la fiert. În timp ce fac una-alta prin casă, mai trec prin bucătărie, văd că a dat în clocot, dau focul la minim și-mi văd în continuare de treabă.

Copiii cer pe-afară, ei sunt precum cățeii. Și nu vor la noi în parc, vor în Herăstrău. Și mă gândesc c-ar fi cazul s-o pornim atunci mai devreme, ca să nu ne prindă căldura din miezul zilei pe drumuri. Îi îmbrac, pornim.

Mergem la primul loc de joacă. Apoi li se face sete. Hai să căutăm o cișmea. Ne oprim la un al doilea loc de joacă, care-i chiar pe lângă cișmea. Mai stăm și acolo, apoi mergem să vedem păunii cei dezpănați, apoi lebedele negre, mai stăm și pe la capetele din Uniunea Europeană și apoi le vine ideea să ne plimbăm cu vaporașul. Sunt istovită deci accept. Cu bucurie!

Luăm bilete, urcăm. Începe plimbarea. Și-n timp ce mă moleșesc și profit de clipele în care nimeni nu îmi cere nimic, realizez brusc imposibilul devenit posibil: am uitat năutul la fiert, pe aragaz!

Intru în panică, dar ce să fac, să-i cer pilotului de navă să… tragă pe dreapta ca să coborâm?! Sau să sărim din mers și să înotăm, ce să fac?! Îmi și imaginez apa toată evaporată, năutul fumegând, bucătăria afumată, n-am lăsat hota pornită, n-am nici măcar una funcțională, darămite o bucatarie profesionala dotată cu tot ce trebuie de la senzori de fum un expresor de cafea care să-mi toarne, de la sine putere, licoare cu proprietăți de ceas deșteptător. Unul dotat cu reminder!

Într-un final, debarcăm. Alerg, creând probabil o imagine de-a dreptul bizară – iată o mamă despletită cu un copil de gât și unul de mână și-n ochi c-o privire bolnavă! – spre ieșirea dinspre Kisseleff, iau primul taxi, tot într-un suflet până acasă… Pentru că dacă trei ore de absență n-or fi aruncat casa în aer, cu siguranță câteva minute în plus o vor face!!!!

Dar cum totu-i bine când se termină cu bine, acasă situația nu e nici pe departe atât de dramatică. Dezbrac copiii, șterg ce e de șters, strâng ce e de strâns, aerisesc, îmi promit să urmez sfatul unui prieten care-mi spunea de o asigurare de casă, și pentru că cei mici chițăie că vor mâncare, tartine, fac tartine iar când încep protestele că felia de roșie e prea groasă, cea de brânză prea subțire îmi trec pe lista fictivă de must-have&buy un feliator profi. Pe lângă o hotă. Și pe lângă o altă masă, mai mică. Și pe lângă o etajeră-dulap. Și lista poate continua.