Încântare ante-invazie, atac şi neapărare

Mama n-a fost genul de femeie care face oale cu ciorbă, ardei umpluţi, plăcinte, sarmale. Adică făcea sarmale, dar ca ajutor al bunicii și doar pentru partea de artă. Asta însemnând că avea tone de răbdare și unde eu umpleam câte o frunză de varză cu cinci linguri de carne ca să scap mai repede și să fug pe-afară, ea tăia frunza în zece, punea carne cu pipeta şi făcea sarmale cât musca de mari. Frumoase. Frumoase tare.

Dar dacă nu moşmondea la aluat, făcea în schimb cea mai bună salată de vinete. Şi chit că nu aducea la masă ciorba-ciorbelor în cuib de pâine, aburind şi mirosind ca-n Plaiu’ Foii (acolo-am mâncat), făcea cel mai bun pate si cele mai bune ouă umplute pe pat de salată. Şi cocea cele mai bune frigănele. Cele mai bune aripioare la cuptor. Făcea cel mai bun tort în formă de inimioară. Cele mai bune tartine din pâine prăjită, anșoa și capere. Orna cele mai frumoase platouri. Și făcea, de departe, cele mai bune salate, fie că se apuca de una banală, de ceapă, fie că erau din cele fistichii, cu avocado, salată roșie, salată creaţă, zece alte chestii și dressing de nu știu care. Și mai făcea mama ceva ce mie-mi plăcea la nebunie. Pastă de brânză. Din brânză de vaci, smântână, ceapă, boia, sare.

Și cum s-a nimerit să fi primit o brânză bună-bună și o smântână bună-bună am încropit ceva asemănător cu ce făcea ea, doar că pe lângă alfa (brânza), omega (smântâna) și sarea eu am pus chimen, cimbru și fulgi de drojdie inactivă, nu pentru a revoluţiona ideea de brânză prin amestecarea ei cu ceva cu gust tot de brânză ci pentru că… (ba da, pentru revoluţionare, exact!). A ieșit o în-cân-ta-re. Și scriu aceste rânduri în toi de noapte după ce am dat gata trei tartine mari (patru, când e vorba de mâncare, şansa stă în numere pare şi mari) unse generos și jumătate din tot ce s-a nimerit să mai fie prin frigider. Şi-acum voi dormi pentru a visa că năvălesc turcii şi în timp ce toți fug ca potârnichile sau se luptă bravi eu nici nu fug şi nici nu mă lupt pentru că n-am cum. Am burta plină ochi, sunt fără scăpare, cum s-ar chema.

20151024_232309~2__1445721512_109.166.130.181(poză cu turcii pun mâine dimineață, da?)

Delectați-vă cu Delaco… dar mintea și nu corpul!

Preambul

De la o vreme-ncoace, sunt fan raw-vegan. Dacă am poftă, o dată-n lună, de brânză sau de-un cârnăcior, aleg o bucată de telemea de capră și niște cârnați cu busuioc. Iar colac peste pupăză, pe lângă raw-veganiada recentă, m-am transformat și într-un food activist. Așadar dacă-mi cumpăr telemeaua aia de capră și cârnații cu busuioc, cu siguranță n-o fac din vreun super-hiper-mega-market!

***

Buuuun… și-acum, întrebare-‘ntrebătoare:poza-miez-pt-tema

Deci, la ce mă gândesc eu când vine vorba despre miezul de lapte al celor de la Delaco?

Ei bine, cu siguranță n-am dileme gen ce-o fi oare – aperitiv, gustare sau desert?! – ci mă gândesc la două lucruri. Unul bun și unul… rău!

Cel bun sunt reclamele. De fapt bun este puțin spus, le caracterizez printr-un singur cuvânt: excelente. Bine gândite, făcute cu nerv, concentrate. Nu vezi nici flori, nici buburuze-ruze, nici poienițe, sunt însă câte 20-30 de secunde care te blochează… și-apoi te fac să izbucnești în râs! Pentru că trebuie recunoscut, dintotdeauna Delaco a stat bine pe cașcaval, i-a venit de hac și lui grasu’-contrabasu’ iar acel sadic nu acum, la masă! împreună cu la regim – ce cretin? pot fi considerate piese de rezistență dac-ar fi să vorbim de publicitate!

Așa că iată mai jos un colaj de reclame marca Delaco, pour les connaisseurs!

 

 

Și-acum că am făcut apologia marketingului Delaco, să revenim la miez…ul problemei, unde un singur lucru am de spus: atunci când știi exact care-i gustul și care-i textura brânzeturilor făcute ca-la-mama-lor-acasă și-ai mai și fost într-o fabrică de prelucrare a lactatelor, nu prea îți mai vine să crezi că mâncatul prost și-a găsit nașul cu… Delaco!

Concluzia?! Delectați-vă cu Delaco … dar mintea și nu corpul!

… iar acestea fiind spuse, tiribam-tiribum, articolul în competiția Superblog 2013 mi l-am înscris acum!