Experiment sonic

Azi, precum o femeie muncitoare, sârguincioasă, cu spirit casnic ce sunt și căreia evident că i-au murit lăudătorii, mi-am încropit un outfit în care arătam cam ca bebelușul lui Jerry cu scutecelul prins cu ac de siguranță, mai precis mi-am suflecat mânecile, tras o pereche de mănuși menajere pe mâini, legat o pungă de gunoi la gât și fixat casca de duș pe cap și… m-am apucat de zugrăvit. Sufrageria. Prin “zugrăvire” înțelegându-se că momentan am eliberat spațiul de jucării, haine, fotolii, etajera de cărți și deshidrator și, evitând să respir prea mult, am șmirgheluit desenele rupestre executate de cele două impecabile realizări ale vieții mele.

Și la ora prânzului, odată cu debarcarea de la grădiniță a celor două impecabile-realizări-ale-vieții-mele despre care pomeneam mai sus, constatând că acustica spațiului este de-a dreptul fantastică, am conectat o boxă la laptop și am improvizat o sală de dans. Una de cartier periferic, fără oglindă și cu un vestiar spart, dar unde se pune accentul pe exteriorizarea emoțiilor și libera interpretare. Și melodia care a stat pe repeat până ce ne-au bătut vecinii în țeavă a fost Sonic Empire. Ssss-onic. Em-pire.

Iar experimentul școala-de-muzică a reconfirmat, pe lângă concluzia că un copil n-are nevoie de obiecte ci de cât mai multă libertate de exprimare, că stilurile de dans nu se învață, ci sunt pur și simplu dictate de muzică. Serios acum, expunerea bruscă a doi copii ce cresc scuturându-și capetele pe bancheta din spate a mașinii în timp ce în boxe se aude Du hast sau cine-știe-ce alt zgomot asemănător (știu că citește și tata, deci m-am ferit să spun muzică) la stilul trance (m-am do-co-men-tat!) nu a rezultat în dileme de tipul și acum ce se presupune că trebuie să fac? ci la înțelegerea rapidă a ritmului și executarea unor mișcări ce se apropiau foarte mult de ceea ce se vede la “spectacolele” din tunelurile de metrou abandonate.

DSC_0783__1429633477_89.39.40.202 DSC_0789__1429633587_89.39.40.202