Spiritus mai mult sau mai puțin sancti

Spiritul rău să-ți întunece mintea! – iată urarea unui personaj rău dintr-o povestioară de-a lui Zimitot către cei asemenea lui, un fel de “forța fie cu tine”, și care avea o replică în genul “forța fie cu tine, de două ori!”, transpusă în Spiritul rău să-ți întunece sufletul. Desigur, personajele bune aveau varianta cu Spiritul bun să-ți lumineze mintea/sufletul, dar tot cu accentul pus pe suflet, și uite-așa mi-am amintit fragmentul din Frozen în care micii troli vorbesc precum bătrânii din popor, despre mintea pe care i-o poți schimba unui om dar sufletul pe care dacă vrei să-l abați din căile lui, trebuie să te zbați, nu șagă!

Și cu urările despre care ziceam intrate pe-o ureche dar neieșite pe cealaltă am debarcat la târg (unul de-un weekend doar, la Muzeul Tăranului, pun și poze la sfârșit) unde după ce am lăsat copiii să se bucure printre tarabe și să se umple de frumosul acela pe care-l are lucrul făcut de mână de om, ne-am oprit să și mâncăm. Și abia ce ne-am așezat la masă, c-a și început să plouă. Iar în timp ce alți meseni intraseră într-o panică nemaivăzută încercând să administreze mai cu sârg situația din farfuriile pline cu borș de pește făcut la ceaun, genial la gust dar fierbinte ca naiba și pe care nu și-l puteau turna pe gât ca să fugă mai repede și să se adăpostească, mi-a venit să râd amintindu-mi de vorba cu spiritul cel rău. Pentru că numai spiritul rău ar putea să întunece într-un asemenea hal mintea oamenilor încât în loc să se bucure că mănâncă sub cerul liber o mâncare gustoasă și să-și vadă de ea mai departe mulțumiți, să se gândească la urgii care ar putea veni cu-asemenea putere încât sigur ar face totul harcea-parcea și ar lua și mesele și castroanele pe sus și bonus la tragedie, ar veni și-o avalanșă! Păi nu?! Noi însă nu ne-am grăbit să mâncăm. Dimpotrivă. Am stat și am mâncat pe îndelete iar copiii s-au jucat printre mese și pe sub mese și am prelungit cât mai mult statul în ploaie pentru că m-am gândit cum bunica a fost într-o vreme săracă lipită și plângea când avea o bucată de pâine albă. Iar de la bunica m-a dus gândul mai departe, la oamenii aceia care cândva, demult, mâncau mai mult mămăligă sau turte din făină necernută iar pâinea albă era prilej de sărbătoare, n-o avea chiar tot amărâtul la masă. Așa că lipiile acelea pe care le-am cumpărat calde, de pe grătar, și pe care cădeau stropi mie îmi aduceau a pâinea aceea albă despre care știu din povești, pâinea rară și mestecată îndelung, printre lacrimi. Lacrimi de om simplu care se bucură cu tot sufletul (acela luminat de spiritul bun) de tot puținul pe care îl are.

Și-acum această divagație înduioșătoare fiind încheiată, rămân urările cu spiritul bun/rău, mintea/sufletul, lumina/întunericul, pentru a fi folosite… după chip și asemănare.

20150510_103136[1]__1431253030_89.39.40.202 20150510_103203[1]__1431253134_89.39.40.202 20150510_104428[1]__1431253094_89.39.40.202 20150510_105618[1]__1431253173_89.39.40.202

Cára-calé

Carcaliu. Comuna Carcaliu. Sunt studentă, am petrecut Paștele acasă și-l voi petrece și a doua oară, la o săptămână distanță, într-o familie de lipoveni.

Ajung în Brăila, de acolo știu că trebuie să iau un autobuz spre Măcin, apoi voi sta, pentru a ajunge în Carcaliu, la ia-mă nene. Cu cât ajung mai aproape, cu atât totul devine mai ca din altă lume. Mă uit prin geamul murdar și tot ce se vede sunt copaci subțiri crescând într-un teren mustind de apă…

Ajung la o bifurcare de drumuri, cobor. Sunt așteptată. Sunt așteptată pentru a aștepta împreună un mijloc de transport. Oricare ar fi, căruță, tractor, dacie papuc, orice s-ar nimeri să treacă. Se nimerește să fie o căruță iar mie asta îmi place.

În comună, totul e altfel. Nimic nu aduce cu satele și comunele de-casă, din Bucovina. Casele sunt parcă toate la fel, așezate simetric, unele față de altele, față de garduri, față de stradă, față de lume. Oamenii nu-mi par binevoitori, nu văd nici măcar priviri curioase…

Ajungem acasă, intrăm, ne spălăm și mâncăm. Supă limpede de pui, piure, salată, friptură de porc, pâine, fructe. Nimic cu pește iar mie mi se pare ciudat, credeam că tot ce voi mânca va fi cu și din pește…

Ziua trece fără să facem nimic anume. Spre seară încep pregătirile pentru slujba de Înviere. Ne spălăm. Pe rând. Într-o “baie” de un metru pe-un metru, toată din lemn, caldă, plină de aburi. Mă prind, într-un final, că e o saună. Un vas cu mâner într-o găleată cu apă, pietre încinse, o băncuță de lemn și-un alt vas mare, plin cu apă călduță, pentru spălat. Habar nu am ce să fac așa că fac ce știu, adică un duș, dar fără apă curentă. Mi-e cald în timp ce mă spăl, senzația e moleșitoare, dar în timp ce mă șterg, mă simt curată. Foarte curată.

Ne îmbrăcăm. Trebuie să port o fustă lungă, neapărat. Și neapărat batic pe cap. Le primesc, le încerc, mă uit în oglindă. Îmi plac.

La biserică e plin de lume. Dar nu e o lume, sunt oameni luați separat. Fiecare cu lumânarea lui, fiecare închis în lumea lui. Mohorâți, toți. Cu excepția grupului nostru. Noi suntem tineri, ne înghiontim, gândul tuturor nu e la lumină din lumină ci la focul pe care urmează să-l facem târziu, în noapte, pe malul Dunării.

Se termină slujba, luăm coșuri cu ouă, plecăm. La Dunăre, suntem noi înșine. Fete fără baticuri, tăiem la lumina farurilor de la mașini legume, se desfac niște pungi cu pește, se-aduce apă din Dunăre și se face un foc. Trec ore până să mâncăm lipovenescul borș de pește, dar nu le simt. Ascult povești cu un somn uriaș și stau înlemnită până ce cei mai temerari din grup, plecați să înoate în apa bocnă și-n noapte, se-ntorc teferi. Și înviorați.

Ajungem acasă în zori, zgribuliți și parcă schimbați. A doua zi, luăm o motocicletă veche și o forțăm până la refuz pe drumul plin de hârtoape ce curge pe malul Dunării. Acum însă, nu mi se mai pare înspăimântătoare…

Deci iată ce înseamnă pentru mine Dunărea. Dunărea cea austeră din nordul Dobrogei și nu cea luxuriantă, din Deltă. Și mă întreb dacă acum, planificând concedii la pensiuni în Delta Dunarii sau croaziere in Delta Dunarii sau tabere in Delta Dunarii, aș fi mai aproape de ceea ce înseamnă ea sau dacă somnul uriaș despre care povestesc pescarii și gustul ei tulbure din borșul făcut în miez de noapte și aerul umed și rece din preajma ei sau drumul stricat ce duce până la mal nu sunt cumva întreaga ei măsură și fire…