Miniprix, dragostea mea…

Hainele mele preferate sunt, au fost și vor fi mereu rochiile. Oricât de des m-aș îmbrăca în pantaloni, dacă sunt într-un magazin, tot cu umerașele cu rochii cochetez mai întâi. Cred că abia în studenție le-am descoperit, până atunci, adolescența îmi fusese marcată de blugi. Rupți. Și de tricouri negre și de bocanci.

Și-mi amintesc perfect cum între două cursuri luam metroul de la Universitate special pentru a merge în Romană și a intra la Miniprix. Miniprix-ul de desupra de la McDonald’s, veșnic aglomerat, cu cozi la cabinele de probă dar de unde îmi alegeam cele mai frumoase haine și care se potriveau de minune nu numai cu stilul meu ci și cu ne-ieșitul din comun buget lunar.

Ce vremuri… Le-am prelungit și după absolvire și, pe vremea când lucram în spate la Inter, pe post de jurist ce-și rupe coatele deprinzând chichițele practice ale dreptului comercial, tot de acolo îmi cumpăram hainele. Îmi permiteam deja cu totul altceva dar… old habits die hard. Sau poate mă motivau și reducerile la rochii pe care le prindeam mai mereu. Și faptul ca jachetele de femei pe care le găseam erau destul de fancy pentru a-mi face colegele corporatiste să moară de necaz. Iar în mintea mea de atunci, asta însemna ceva!

Mă gândesc acum că Miniprix-ul studenției mele și al primilor ani de workaholic e pentru mine cam cum e gustul înghețatei Napoca pentru îndrăgostiții de înghețata d’autrefois. Îl știam ca pe buzunarul meu, și la propriu și la figurat. Mi-am inițiat chiar și soțul în tainele lui, cărându-l după mine acolo, în sâmbetele când ieșeam de la Studio sau de la Patria și aveam chef de cheltuit aiurea investit niște bani. El n-a prins plăcerea pe care o aveam eu cumpărând de acolo, chit că și-a mai luat și el de-acolo câte un tricou sau vreo geaca pentru barbati, dar, dacă e să mă întrebe cineva pe mine ce părere am despre MP, zic clar că într-o vreme, demult, a fost dragostea mea…

Eu, timpul, bijuteriile

Copilărie: n-am făcut parte din categoria copiilor care primesc încă de la naștere brățări miniaturale gravate cu numele lor sau lănțișoare cu tot felul de pandantive, însă pentru că mama și bunica purtau cu plăcere aur și făceau drumuri dese la bijutier sau primeau în casă vecina ce făcea mai mereu drumuri în Turcia, am prins și eu drag de bijuterii. Purtam însă flori prinse între degete, brățări și coronițe din tulpini sau margarete potrivite la încheietorile nasturilor, pe post de broșe…

Adolescență: vremea muzicii rock. Le-am spus bine-ați venit brățărilor din piele, inelelor supradimensionate din argint și pandantivelor cu cap de mort, cu cât mai înspăimântătoare, cu-atât mai bine! Blugi rupți, tricouri negre, bocanci purtați și pe zăpadă și pe asfalt topit de căldură, iată cum a arătat frumusețea perioadei celei mai neliniștite. Perioadă ce s-a prelungit până prin facultate…

Căsătoria, primul serviciu… : am început să cochetez, timid, cu aurul. Probabil din pricina verighetei. Și uite-așa, ușor-ușor, cutia de bijuterii a început să capete culoare și finețe, inelele altădată mari și cel puțin ciudate au devenit minuscule și delicate, bucățile late din piele ce-mi acopereau complet încheieturile s-au transformat în bratari subțiri și diafane și, pe deasupra, m-am îndrăgostit de cercei

Primul copil, al doilea copil: adio coliere și tot ce era ușor de rupt. Adio brățări, adio cercei, acel tot ce odată era zilnic purtat, schimbat, asortat și-a făcut frumos loc într-o cutie mare și vișinie, plină cândva cu plicuri de ceai.

2014, anul de grație: înapoi la cercei. Doar la cercei. Și nu la orice fel de cercei, ci aproape doar la cei din sidef. Și nici măcar mereu, ci doar așa, uneori, poate mai mult în dorul vremurilor vechi. Cred că, acum, bijuteria… sunt eu.