Despre “Ce păcate poate avea un copil așa de mic?!”

Azi am împărtășit micii împielițați. Nu pentru că mi-aș fi luat eu avânt – deși de regulă îmi iau, cu toată atitudinea mea ambivalentă față de cele considerate sfinte, eu fiind omul care se spală fără ezitare în zi de Bobotează (de la mama știu că lui Doamne-Doamne îi place să fim curați iar mama gândea atât de luminos și de bine) sau coace pâine duminica dar care intră și aprinde lumânări dacă se nimerește să treacă pe lângă o biserică frumoasă și le mai și zice câteodată seara cu Înger-îngeraș copiilor… Deci, cum spuneam înainte de lunga paranteză despre mine și alter-ego-ul meu, nu mi-am luat eu avânt ci și-a luat conducerea grădiniței, lăsând totuși la latitudinea părinților dacă vor aduce sau nu copiii. Eu i-am dus pe ai mei, știut fiind faptul că le place să dea foc (la lumânări și nu numai), apoi pentru că prin codul liniștii impus rezultă niște ruperi de ritm cu bine-cunoscut potențial de trezire (tehnici de iluminare, desigur!) și de fapt – iar aici lăsând balivernele la o parte – pentru simplul motiv că orice lucru făcut cu un copil e pentru el o ușă deschisă.

Așadar, am fost. Și-au luat plini de entuziasm lingurița de vin (Mami, e acru-acru… Aha, părintele păstrează vinul cel bun ca să-l ducă acasă!), s-au înfundat ca de obicei cu anafură (de ce le place atât de mult tuturor copiilor pâinea nu cred că am să pricep vreodată), apoi pe cel mare l-am surprins încercând să pârlească un colț dintr-o icoană (în scop științific, pentru a stabili dacă e din aur masiv sau din lemn galben din familia Berberidaceae, pe numele lui popular Drăcilă), pentru ca, la final, îndrăgostiți cum sunt de pictură, a-și exprima dorința să cumpărăm și noi icoane. Și am luat, la alegerea lor, un Sfânt Gheorghe călare pe balaur (mami, mami, e ca Greuceanu!) și un Sfânt Ioan cu capul pe taler (dictat probabil de prea-marea influență basmelor cu “de nu, unde-ți vor sta picioarele acolo îți va sta și capul!”). Iar odată încheiat periplul printre cele sfinte, momentan separați de grup, am pornit agale și pe jos spre grădiniță.

Pe drum, din sens opus, văd o mămică. Cu fetița de mână. Ne salutăm încă de la distanță, apoi apropiindu-ne ea deja începe să-mi spună agitată că ele au fost deja la grădiniță și că nu era nimeni și că se întorc, eu îi reamintesc că era zi de împărtășit copiii și că educatoarele abia acum i-au îmbarcat pe pici în niște mașini și că probabil au și ajuns. A, da, da, dar eu n-o mai duc azi, mă întorc cu ea acasă, etc, etc și, la final, pe post de la revedere, trântește cu năduf: Și până la urmă, ce păcate poate avea un copil așa de mic?! Ridic din umeri și în timp ce mă îndepărtez gândindu-mă la ce-a zis ajung la concluzia că drăcușorii cu chip de îngeraș cu siguranță n-au păcate dar tot cu siguranță nu mai au ceva. Cum ar fi nevoia ca noi să le stăm continuu în coastă și să decidem în locul lor și fără încetare ce e bine și ce e rău… Mmm? Oare se poate?

iconite

Un mesaj de la Alina Tomoiaga. Un mesaj care mi-a dat de gândit.

[…] in alta ordine de idei (poate nu as fi deschis/comentat pe acest subiect daca nu l-ai fi deschis tu inaintea mea pe blog), vreau sa discutam o chestiune un pic mai delicata, legata de biserica.

Ai dreptate intr-o anumita masura cu preconceptiile legate de mersul la biserica. Insa intr-o mare masura conteaza aceasta prezenta. Nu trebuie sa va intereseze cum se uita babuta x sau cucoana y, asta stii si tu. Pentru fiecare aceasta prezenta are o insemnatate aparte. Pentru familiile cu copii, in speta, e important in special pentru educatia copiilor (copiii cresc in spiritul de a merge la biserica duminica, cand e sarbatoare, sau in alta zi de sarbatoare, astfel mai tarziu mai greu vor accepta acest lucru si mai greu se vor apropia de biserica, nu stim de fapt care e vocatia lor, daca se vor indeparta, va fi alegerea lor) si pentru impartasirea lor. […]

Sfatul meu este mergeti duminica la biserica si impartasiti copiii! Acest lucru va va ajuta pe toti, in special pe ei, vor fi mai sanatosi, mai voiosi. Daca in primele saptamani nu accepta sau nu se bucura, nu va descurajati. Continuati. sunt copii care nu vor sa ia impartasania la inceput, le e frica, nu cunosc, e ceva strain si e normal sa fie asa. Trebuie atunci lasati sa se uite la ceilalti copii care vin si iau impartasania din lingurita intinsa de preot. In timp vor dori si ei sa guste. Bebelusii iau aproape intotdeauna, ei sunt deschisi la nou :)

Stiu ca in general copiii nu au rabdare mult timp, deci nu vor avea rabdare sa stea la slujba pana la momentul impartasaniei. Multi parinti vin cu copiii mai tarziu, ii impartasesc si pleaca. Cred ca nu e foarte bine. Alti parinti stau cu copiii afara, e un pic mai bine. E bine ca ei, copiii, sa se deprinda cu mersul si statul la biserica. Stiu, ei nu inteleg, dar stiu ca e sarbatoare si mergem la slujba, mergem sa ne rugam sa fim sanatosi, sa avem bucurii, sa ne rugam pentru cei care nu mai sunt, sa multumim pentru ce avem (pentru ca orice ni s-ar intampla rau, trebuie sa stim ca Dumnezeu ne-a pazit sa nu ni se intample altceva si mai rau).

Cum procedez eu: intru cu amandoi in biserica (V. sta de obicei afara, A. se mai plimba cateodata intre mine si el) (mergem pe la ora 10 – 10,30, slujba dureaza 2 ore aprox.), mergem destul de in fata (ca sa vada copiii ce se intampla, cand iese preotul, cum se roaga etc.), ei stau in genunchi in general (le e mai usor decat in picioare) si cateodata isi duc cu ei o carticica, o jucarie mica si se mai uita/joaca. In ultimul timp (de vreo 2 ani) le dau cate o hartiuta si un pix/creion sa deseneze, sa se joace cu hartie, o indoaie, construiesc tot felul (barcute, broscute, coifuri etc.). De multe ori A. merge si ia de la biserica hartiute (din alea pt scris pomelnice) si scriu pe alea. Deseneaza, scriu, indoaie. Asta fac. Mai si asculta, se mai uita la slujba. Se ridica in picioare cand trece preotul cu cadelnita. Apoi la vremea impartasaniei se aseaza la coada cu copiii si merg spre altar. La final, dupa impartasanie, li se da cate o bomboana/ciocolatica.

De multe ori fac mofturi duminica dimineata, nu vor sa mearga. Dar stiu ca nu ramanem acasa orice ar fi (doar daca sunt bolnavi tare) si oriunde am fi (bunici, vacanta etc., litoral, munte, vara, iarna). Mergem toti si venim toti, e o iesire, o plimbare in acelasi timp, duminica dimineata oricum nu e alt program, copiii se trezesc dimineata, e bine sa iasa la aer.

Depinde f mult si de biserica, de preot. Cred ca sunt situatii in care nu te poti acomoda (babele comenteaza de copii, preotul se uita chioras daca unul din copii vorbeste sau plange sau se impinge cu altul). Noi avem unde merge, slava Domnului, pe alese. Constant mergem la o biserica aproape de noi, pe jos, preotul iubeste copiii, ii incurajeaza, are el insusi o fata de scoala si un bebelus, deci lauda mamele care vin sa stea la slujba cu copiii in brate, care au rabdare sa umble dupa mofturile lor de plimbareti.

Aici la impartasanie stau zeci de copii la coada cu parintii (unii plang, unii se scarpina, unii nu au chef sa se impartaseasca, dar se uita la ceilalti). Cei obisnuiti (si ai mei) stau singuri la coada (fara mine) si isi tin servetul sub barbie in momentul cu pricina, spunandu-si numele.

Pentru spovedit (cazul meu si al lui L.) mergem la alta biserica (acolo am inceput sa ne spovedim de vreo 3, 4 ani si L. nu concepe sa schimbe duhovnicul, haha…) mergem la alta biserica, mai departe, un pic peste mana, dar ne e tare drag parintele. Acolo vin spre o suta de copii, poate, este un subsol unde ei pot sta cu parintii sau fara (depinde de varsta) si se pot si juca (deseneaza mai mult), auzind slujba care se face sus in biserica.

Nu stiu daca te-am convins. Daca nu, voi mai incerca, daca imi dai voie. Stau la dispozitie pt orice intrebari care nu-mi depasesc competenta. :D Sper ca nu te-am plictisit cu aceasta chestiune dezbatuta larg spre foarte larg…

Va imbratisez cu drag. Ali

Mulțumesc Alina pentru acest mesaj…. Mi-am permis să-l fac public, cred că putem învăța multe din el.