Eticheta care vinde

De când a venit valul cu E-urile, carnea plină de hormoni, codurile cu 3-2-1-0 puse pe ouăle de la găini stresate tare, mediu, puțin, deloc, apoi cu laptele care este pasteurizat și repasteurizat la nesfârșit, (adică până ce în sfârșit se cumpără de pe raft), a apărut un contracurent, cel al obsesiei pentru tot ceea ce e etichetat drept ‘produs naturist’, natural, bio, organic, ecologic, 100% sănătos, nepesticizat, nehormonat.

Omul care a aflat că industria întreagă conspiră împotriva lui încearcă acum disperat să revină la natură și să înlocuiască raftul de supermarket cu cel de plafar. Sau, pentru comoditate și pentru a avea mai mult timp de investit în (dez)informare, cu raftul virtual din miliardele – cred – de magazine online.

Ceea ce nu e rău. Doar că nou-descoperita preocupare pentru sănătate se traduce prin hrănirea unei alte industrii. În care totul se vinde la supra-preț. Cânepa, de exemplu. La cânepă nu prea se pune problema de dăunători. Deci a cumpăra cânepă bio în loc de cânepă ne-bio e doar o risipă de bani. La fel cu uleiul din nucă de cocos. Important e să nu fie procesat, hidrogenat, dezodorizat, etc. Adică acel “bio” trecut pe etichetă e cel puțin redundant.

Ce pot să spun… presupun că urmează ca mult promovata periuta de dinti electrica să apară într-o variantă cu peri de mistreți siberieni în loc de fire sintetice. Și cu mâner de lemn, asortat. Iar atunci chiar vom putea spune că există o alternativă naturală și sănătoasă pentru orice. Suntem clar on the safe-side.

P.S. Teoria ca teoria dar sunt și eu dintre cei care fac risipă de bani…

image

Despre taxiuri dar nu numai

Mami, nu mai pot. Nu mai pot nici eu, evident că nu mai pot, el merge singur, cu mâinile goale sau cel mult cu vreun băț, hoinar, eu merg cu frățiorul în brațe sau măcar cu vreun pachet sau varianta light, un dosar. Și după jumătate de zi de alergat, în niciun caz nu mai sunt sprintenă și cu chef de hoinăreală. Și nici nu mai știu dacă eu atârn de papornița mare de pe umăr sau dacă ea atârnă de mine. Car apă, câte o sticlă pentru fiecare, mâncare solidă, semi-solidă, lichidă, gazoasă, haine de schimb, șervețele umede, uscate, bani, chei, telefon, tabletă, adică o grămadă de chestii care luate separat nu au greutate dar care luate împreună, au forța unui bolovan. Legat strâns de gâtul meu.

Vrei să luăm un taxi?, întreb. Desigur că vrea. Eu nu vreau, cel puțin în teorie. Da-n practică și eu vreau, sigur că vreau! Și de la calmul imperturbabil al măgarului deprins cu desaga și drumul anevoios, devin un vultur în picaj. Iar de unde aș fi putut face anduranță, acum deodată VREAU SĂ MĂ URC ÎN PRIMUL TAXI CARE TRECE! E ocupat? Nu contează, îmi vine să-i fac semn să oprească, între un domn elegant și o femeie cu doi copii agățați de ea, ea are prioritate, e evident și fără doar și poate! Evident că e evident, dar la fel de evident e că nu se poate…

Într-un final, găsim un taxi liber, ne urcăm. Răsuflu ușurată. Copiii sunt guralivi, de obicei am noroc de taximetriști child friendly, el întreabă, ei răspund, eu mă scurg pe banchetă și-s recunoscătoare copilului cel mare care de fapt e mic și nu mai poate, vai și amar, haina-i măturând pământul, iarna pe uliță și tot restul de poezie a vieții, pam-pam.

Dar după vreo câteva minute de scurs pe banchetă, mintea-mi redevine alertă. Ca de obicei, mă chinuie gândul că trebuie să las bacșiș. De ce să-i las? Îi voi lăsa, sigur că da, chiar unul gras, la fel de “sigur că da”, taximetristul în esența lui e om cu suflet, politicos, amabil, zâmbăreț, comunicativ, face munca aceasta grea și solicitantă zile și nopti, merită, clar merită! Fără doar și poate! Dar gândul e gând și mi se răsucește în minte, îmi reamintesc că el nu face niciun efort, că până la urmă drumul e drum, job-ul e job, deci … de ce naiba nu pot să fiu corectă rea plătindu-i doar cursa, habar nu am!

Greu dom’le, greu cu taxiurile in Bucuresti… De fapt cam cu orice. Îmi duc covoarele la spălat, las bacșiș. Merg la cosmetică, las bacșiș. Vine băiatul cu pizza, las bacșiș. Mai ceva ca la restaurant! Vine curierul cu comanda de făină bio, îi las bacșiș. Doar a cărat pachetul și-i greu, nu-i așa? Totul e bacșiș-related. Caut vacanțe ieftine prin agentii de turism din Bucuresti? Chill. Ieftinul ar fi fost și mai ieftin dacă nu era cu “factor motivațional” inclus în pachet. Și-oricum să nu uit de bacșișul pe care-l voi lăsa, dulce și zâmbitoare, de la recepție și pân’ la portar! :-D

Nu repara ceea ce nu-i stricat!

John Hagelin spunea: atunci când ingineria genetică încalcă legile firii biodiversitatea este compromisă iar viitorul ecosistemului devine imposibil de anticipat.

În aceste vremuri în care se vorbește mult despre ingineria genetică, despre organismele modificate genetic, despre sănătatea noastră și despre viitorul omenirii în general, oare câți se întreabă de unde a pornit ingineria genetică? Dintr-un laborator oare? De sub lamela unui microscop? Sau poate dintr-o eprubetă manevrată cu grijă? Poate… Deși dac-ar fi să ne gândim mai bine, poate am înțelege că ingineria genetică s-a născut… dintr-o joacă de copii! Da, ingineria genetică a pornit, simplu și firesc, din apetitul copilului pentru joc și din dorința lui de a stăpâni lumea. Pe nebănuite, copilăria zburdalnică și inconștient trăită s-a transformat în diagrame și simboluri iar micuții neastâmpărați, din prea multă dragoste pentru natură iar apoi poate din prea puțină, au găsit calea pentru a transforma și modela firescul astfel încât, pe nesimțite, el să devină o simplă amintire…

Și… de când a pornit? Este ea fructul secolului trecut, încununare a tehnologiei atotputernice sau vine din străfundurile istoriei, încă de când omul citea orele din umbra copacului și-și ghida drumul după mușchiul ce-l îmbrăca pe-o parte? Păi a pornit cu milenii în urmă, poate de la copilul sumerian și albinele ce nu-i dădeau pace sau de la micul armean ce nu reușea să-și stăpânească nărăvașul cal, pentru a prinde apoi aripi prin secolul al 19-lea, din joaca de-a grădinăritul și degetele lipicioase de miere ale unui copil care, fără a-și conștientiza pasiunea, obișnuia să-și petreacă timpul printre straturi și printre stupi…

Apoi, ca-ntr-un efect de domino, timpul a împins teoria înainte, prăbușind, într-un final, firescul unei lumi întregi… Pentru că jocul printre răsadurile de morcovi, devenit peste noapte joc de lego, s-a transformat pe nesimțite în BioBricks, urzeală de ADN modificat pe porțiuni, conspirație halucinantă dezvăluită în știri alarmante și vizibilă pe corpul din ce în ce mai bolnav a milioane de oameni din întreaga lume, urmată de reacții de-a dreptul aberante, pornind de la tinerele anorexice captive în jocurile foamei și sfârșind cu activismul care generează un contra-curent, de revenire la firesc și normalitate, dar care, în mod inevitabil, hrănește o nouă și elitistă industrie… cea bio-eco-organică!

Și mă întreb care este soluția pentru a fi la adăpost într-o lume marcată de cuvinte precum alimente modificate genetic, inginerie genetică, pesticide, poluare, hormoni, aditivi, într-o lume care propune fără rezervă o alternativă pentru orice, pornind de la laptele matern din ce în ce mai bine replicat în formule perfect adaptate – nu-i așa?! – cerințelor micilor ființe și sfârșind cu… banalele legume pentru supă! Care este rezolvarea? Cum facem oare întoarcerea în timp la calul nehibridizat și la polenizarea naturală? Cum temperăm savantul hipnotizat de molecula lui, cum stăpânim explozia întregii industrii alimentare și cum îl facem auzit pe activistul al cărui avânt e copleșit de zeci, sute, mii, milioane de voci, voci care confundă sănătatea de azi cu tinerețea fără bătrânețe?

O vorbă simplă zice să nu repari ceea ce nu este stricat. Dar iată cum homo ludens, din pură inocență și absolută plăcere, prin revelația jocului și bucuria simplă a fărâmițării lucrurilor a dat lumea peste cap… Și-acum cum oare îl mai facem pe el, savantul, neobosit în joaca lui, să treacă prin Sparta cu școala ei de luptă și să devină din veșnicul copil… adultul responsabilizat?…

nemira

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Păr, politică și tradiție…

După lupte seculare care au durat vreo douăzeci de ani, am ajuns ca, într-un final, să mă împrietenesc cu oglinda. Dacă într-o vreme aș fi pus o bucățică ici, aș fi luat o bucățică de colo iar relația mea cu suprafața lucie era ceva de genul da’ minte-mă și tu măcar o dată-n an!, ei bine acum lucrurile au evoluat spre eh, hai, gata, gata, prea ne-ntrecem cu gluma!… Și-acum că mi-am dat iar în petic cu modestia Smile, stăteam eu și mă gândeam că-n toți acești ani care au trecut și-n care am fost nemulțumită ba de una, ba de alta, ba de toate la un loc, un singur lucru a ținut piept strâmbăturilor mele din nas: părul meu. Părul meu, păr care nu lasă pe nimeni cu răsuflarea tăiată prin minunăția buclelor sau cine știe ce reflexe serafice, dar păr pe care mi l-am îngrijit și care este și frumos și sănătos și cu bucurie pe spate curge în jos…

parul meu 1

Și-n acest deceniu care a trecut, părul meu a avut un singur rival: pe cel al consortului meu… Open-mouthed smile

Cu mult mai lung decât al meu, divin buclat, pretabil la diverse coafuri, de la vâlvoi pe spate la zulufat sub fes… fără tăgadă, părul perfect!

par valentin1

Acolo unde eu puneam moațe sau periam și periam, al lui funcționa pe principiul spălat și… perfect aranjat. Acolo unde eu tundeam și filam, al lui creștea și creștea… iar unde eu cumpăram alt șampon și-alt șampon, el era fidel unuia singur… ce nu era nici scump, nici profesional, nici bio, nici de bebeluși, nici pe bază de zece plante și cu siguranță fără soluții instant pentru toate cele “cinci probleme” ale părului!

Iar în timp ce părul meu bifa înc-un șampon și înc-un balsam, părul jumătății mele bifa mandat-de-premier după mandat, crescând aprig și de foarfecă neatins…

a part of history-002

Marketing și politică, mână în mână merg, tot promisiuni, tot speranțe!

Iar pentru că la politică ne pricepem toți Smile dar la raft suntem îngenuncheați de ofertă și asaltați de tot atâtea variante de șampon câte fire de păr ne cad într-un an, revin de unde am plecat, la părul meu adică, spunându-mi că bine-ar fi să-mi reamintesc de lucrurile simple și care au rezistat în timp, de cele care nu au apărut peste noapte promițând marea cu sarea dar care, precum valul, ca valul au trecut…

Și uite-așa – că tot veni vorba! – voi apela la Farmec și la produsele lor care, e bine de știut, “se situează la limita dintre produsele cosmetice de înfrumusețare a părului și cele farmaceutice”, pornind o nouă etapă a îngrijirii mele c-un ser de vârfuri și-un kit de fiole din gama Gerovital Plant Tratament!

Spuneți-i… respect pentru tradiție!

farmec

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Reinventând roata olarului…

Departe de mine gândul de a-mi face din blog un fel de culinaria contra-atacă, dar prinsă de magia mâncării trecute prin mâinile mele și nu prin mâini de casieră plictisită, nu mă mai pot opri din citit și experimentat… iar pentru că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, astăzi voi scrie tot despre o reușită la pupitrul aragazului!

Deși sunt bucovineancă get-beget, la noi în casă nu s-a mâncat hrișcă. Dar cum peste noi, vrând-nevrând, a dat revoluția naturistă, mi-am cumpărat-o sub toate formele, bobițe, fulgi, bio, mai puțin bio, mai închisă la culoare, mai deschisă, pe principiul să nu ne lipsească. Să nu ne lipsească… din dulap! Pentru că a tot stat și stat acolo, până când mai deunăzi, găsind pe net o rețetă perfect adaptată timpului și abilităților mele (la modul amestecați apă, făină, sare, apoi din asta coaceți lipii!) am zis să văd ce poate…

Și-am început așa:

16 15 14

Măcinat, amestecat cu apă și sare și lăsat să stea două ore, conform rețetei… Precaută din fire fiind, am trecut totul într-un vas mare, gândindu-mă că cine știe ce reacție va avea loc în lipsa mea! Și-am plecat în parc, unde, după aproape trei ore de alergat cu ce mici și niciun succes în a-i convinge că gata, am stat destul, devenisem oarecum agitată, la gândul că dacă rețeta zice două ore și au trecut trei, înseamnă că c’est fini, am ratat lipiile! Dar de unde! Maglavaisul arăta fix la fel și în niciun caz pretabil la transformarea în chestii uscate…

Așa că am declarat război și, având experiența “crackerșilor” despre care am mai scris, am turnat susan, făină de secară, cimbru și câte un pic din sarea mea rozalie și hipermineralizată, până ce, tot gustând și gustând, am zis că ar trebui să iasă măcar niște turte acceptabile!

Hehehehehehe, și-au ieșit! Acceptabile zic?! DE-LI-CIOA-SE!!! Perfecte cu roșii, ceapă și brânză, dar la fel de minunate cu unt, zahăr, scorțișoară și piure de fructe!

6 5 3

hrisca

Concluzia? Hrișcă să fie, căci de-acum știm ce să facem cu ea!