FE-NO-ME-NAL!

Pun suc sau lapte vegetal în sticle de sticlă deci am mereu sticle de spălat. Și cum m-a lăsat peria de biberoane pe care o foloseam de multă vreme am zis să merg să iau una nouă. Ei bine, și ceva ce pare floare la ureche s-a transformat într-o epopee de epopeice proporţii. Proporţii epopeice și de-a dreptul fe-no-me-na-le.

Merg în Kaufland. În Kaufland însă nu găsesc banala perie de biberoane pe care o știam, ci una care presupun că e menită să fie folosită pentru biberoanele bebelușilor care se nasc pe Enterprise. Cea din secolul 26. Cu o spirală nu dreaptă, conform logicii, ci în formă de litera … nu, nu literă, nu există literă pentru așa ceva, deci zicem cu spirala în formă de fulger, care n-am priceput ce rol ar avea în curăţare și pun pariu că nici bebelușii nu l-ar găsi amuzant. Bun, și pe lângă faptul că spirala aia aiuristică n-ar fi trecut prin gura sticlelor mele, mai era și o perie micuţă, iar sticlele mele sunt mari.

Deci plec din Kaufland și mă întorc la Mega. La Mega n-au. Nu-i nimic, merg la Tei, și așa mai am nevoie de niște spirulină (bleah). Dar la Tei n-au perii de biberoane, Bebe Tei e locul desemnat. Nu-i nimic, merg și-n al patrulea loc. Doar ce altceva am de făcut în afară să spăl sticle de suc, normal. În al patrulea loc găsesc zece modele și pentru fiecare model câte zece culori. Prostește, încep să le compar ca formă (partea asta n-a fost prostească, am nevoie de o perie care să cureţe sticle mari si cu gâtul îngust, nu biberoane care se folosesc… a, pe 26th century Enterprise) dar încep să ezit între culori, de parcă aș avea pe de o parte mult timp și pe de altă parte m-aș duce la vreo sindrofie deghizată în Vrăjitorul Cedric și aș lua peria pe post de baghetă. Dar iată cum Cedric într-un final se hotărăște pentru violet și victorios ca de-o nouă formulă… plătește și pleacă.

Acasă, sticlele. Bucuroasă de alegere spăl niște sticle mai mici, rezultate bune, sunt mulţumită, și apoi hai cu cele mari. Hai. Doar că acel capăt spiralat rotunjit ales de mine special pentru sticle mari cu gât mic este atât de bine ales încât nu intră. Zic din tot sufletul meu plin de obidă un “Fe-no-me-nal!”, apare și copilul cel mic să vadă ce-i atât de fenomenal, stau o vreme și mă uit ba la sticle ba la perie ba pe pereţi și mârâi de încă vreo câteva ori “fenomenalul”, apoi … iau patentul. Ha! Doar sunt fenomenala femeie care pentru orice problemă are o soluție, se știe deja! Iau patentul și… patentul are deschiderea prea mică pentru rotunjirea aceea spiralată. Las patentul, iau ciocanul. Și dau așteptându-mă să cedeze din prima. Dar cercul nu devine oval, rămâne cerc. Citez din legile logicii în timp ce mai dau de câte ori. Copilul mă îngână: “Fe-no-me-nal!”. Îi arunc o privire ameninţătoare și soarta îmi întoarce privirea. Sub forma unui deget plesnit de ciocan. Strâng din dinţi și dau până reușesc să înmoi afurisita de sârmă, vag. Dar cu un pic de efort intră în sticlă! Mă doare degetul de mor însă satisfacţia reușitei mă amăgește ca un unguent vindecător. Pentru o secundă. Pentru că mânerul violet e prea mare și se blochează în gâtul prea mic iar peria ajunge în interior doar până spre jumătate. “FE-NO-ME-NAL!!!”, ţip la sticlă, perie, ciocan, patent, ceasul de pe perete și spre copilul care se cocoaţă pe scaun ca să aibă imaginea întregului spectacol pe care mami cu graţie-l dă. Sunt un pacheţel de nervi. Copilul are o idee și vrea să mi-o prezinte, dar senzorii îl avertizează că-i mai bine, bim-bim, să verifice cu mâna înainte să pășească. Stilul bebeluș. Rostește un “Maaaami?” prelung, drăgălaș, întrebător. Nu-i răspund nici măcar cu “Mmm”, adică vag încurajator, zic direct “Nu”. Și până să-l aud cum face a doua incercare (ca orice copil, cum-necum trebuie să se exprime, altă cale pentru-a fi mulţumit nu e), decid să scot peria din sticlă și s-o arunc la gunoi (s-o înfund cu mâna si apoi și cu piciorul și apoi să leg și punga strâns la gură și s-o arunc nu la ghenă ci să caut pe net care-i cea mai mizerabilă groapă de gunoi și s-o duc tocmai acolo si s-o arunc și să torn și pământ, un camion!!, peste ea ca să nu se mai știe vreodată de complet nefolositoarea existenţă a ei!!!). Și dau să o scot dar dacă a intrat greu firește că nu iese ușor. Așa că smuncesc. Pentru a rămâne cu mânerul în mâna și partea cu peri în sticlă. Nor-mal. Nici măcar “fe-no-me-nal!” nu mai e.

Dulce maternitate, bine ai plecat!

Mă întâlnesc cu cineva pe stradă, se uită la copii, și-mi spune: “I-ai făcut mari!”. Vorbim, ne luăm “la revedere” și-n timp ce mă îndepărtez realizez că da, e-adevărat, “i-am făcut mari”! Dar formularea (care măgulește, nu-i așa?!) nu-i prea corectă deși, într-adevăr, eu singură i-am îngrijit: de fapt, ei s-au făcut mari singuri, eu doar… i-am asistat. Da, gândindu-mă acum mai bine, așa stau lucrurile: rolul meu s-a limitat la a-i hrăni, culca, spăla, plimba, juca, la… a-i iubi. Dar de crescut să fie atât de minunați cum sunt, ei au crescut singuri, cu mine doar în preajma lor, făcând mai nimic, poate doar încercând, de fapt, să-i las așa, perfecți cum sunt…

Și tot acum încep să înțeleg dreptatea pe care o avea tata când, spre disperarea mea de mamă nedormită, nemâncată sau în cel mai bun caz mâncată pe fugă și-n picioare, alergată, cu spatele rupt de la plimbat copii ce altfel nu știu să adoarmă, îmi reamintea sfătos: “Copii mici, griji mici, copii mari, griji mari”. Poftim?! Mai spune o dată!

Dar da, făcând retrospectiva, așa este: au fost griji mici!

Pornind de la naștere și ancestrala hrănire a copilului – când, în spital fiind, ajunsesem prin forța împrejurărilor în camera unde mamele sunt școlite și (aspru) îndrumate să producă lapte, lapte ce pare-se că, în secolul tehnologiei absolute, nu mai vine prin logica și firescul lucrurilor ci la comanda asistentelor și cu ajutorul aparatelor, înmărmurind la vederea ustensilelor parcă decupate din scenarii de pe vremea inchiziției și clar împrumutate din recuzita filmelor de groază, nesemănând deloc cu prietenoasa pompa electrica de sani văzută în timpul pregătirii pentru naștere ci mai degrabă cu instrumente de tortură menite nu să aducă stropi de lichid prețios (am vrut să scriu “vital” dar mi-am adus aminte că industria laptelui praf este aaaaaaatât de profitabilă!) și să-i “dreseze” proaspetei mame corpul, ci să-i absoarbă într-un vid însăși esența sursei de hrană – și până la spinoasa problemă a scaunului de mașină, în care copilul refuza să stea, lucrurile s-au reglat ușor pentru noi, iar relația părinte-copil a trecut peste toate hopurile pe care acum, privind în urmă, le cataloghez fără să ezit, drept absolut SURmontabile!

La fel cum, tot surmontabile au fost și primele zile acasă cu copilul. Instinctul matern era perfect funcțional, dar vizitele pediatrului aruncau totul în aer… Într-un confort firesc al locuinței el proclama că fără 22 de grade în încăpere, copilul este pus sub semnul riscului de afecțiuni respiratorii, că totul trebuie să fie steril, de la respirația mamei și până la valul de aer venit pe fereastră, că orele de hrănire trebuie să fie fixe, că micuțul trebuie uns cu toate uleiurile și pomezile, că vârsta de diversificare e 4 luni, că fără masaj și vitamina D nu se poate, că mama trebuie să-i dea și apă și ceai pe vreme de căldură, plus “completare” seara… of, vai, ce ne-am făcut? Ce ne-am făcut? Nimic. Noi n-am făcut nimic, știind c-așa e bine. Daaaar (nota bene, “dar”!), totuși ne-am cumpărat tot, dar tot!, ce se putea cumpăra, mânați de frica veșnicului “poate…” și-nsuflețiți de grija extremă a “boțului de aur”!

Au fost griji mici, cu rezolvări la îndemână. Un termometru de camera ce nu ne-a arătat niciodată acele obligatorii 22 de grade, un sterilizator de biberoane (realmente benefic pentru confortul mamei, aș putea spune acum, mai ales al celei care, spre deosebire de noi, a avut ghinionul să afle, pe pielea bebelușului, ce înseamna stafilococ, streptococ și alt asemenea-coc) care însă la noi și-a păstrat locul aproape la fel de steril din cutie, uleiuri și creme pe care am sfârșit folosindu-le eu, diversificare făcută târziu și în absența apei și-a ceaiului și-a “completărilor” atât de încurajate de medicii români, iată TOATE soluțiile pentru TOATE grijile aparent copleșitoare ale tânărului și proaspătului părinte….

Deci dulce (și doar aparent complicată!) maternitate, bine te-ai încheiat! Perioadă de aur, a jocului și-a prieteniei, a timpului liber și a ritmurilor armonioase, bine-ai venit! Promit să profit din plin de ea, rămânând în expectativa “grijilor mari” dar… nepregătindu-mă pentru ele! Timpul, zic eu, acum e de partea mea.

ABC-ul recomandărilor medicale. Antibiotic. Biberon. Cezariană (partea I)

Partea I – ANTIBIOTICUL

Acum zece ani, am fost la un pas de a rămâne surdă. Totul a pornit cu o otită ce părea ușor de “tratat” cu antibiotice, otită ce a degenerat astfel încât după trei săptămâni de eritromicine-oxaciline-peniciline alternate după bunul plac al medicului la care mă tot duceam, aveam ambele urechi atât de infectate încât, la vizita pe care am făcut-o altui medic, mi s-a spus că timpane sunt atinse și că sunt șanse mari ca, pe la 40 de ani, să port aparat auditiv. Cu tot tragismul constatărilor și negrul previziunilor, cert este că după o lună de chinuri și antibiotice care mi-au dat organismul peste cap pentru o bună perioadă de timp, otita buclucașă a fost învinsă simplu și rapid de către o doctoriță ce studiase în Olanda, ei bine ea, prin aspirări și pansamente locale îmbibate cu niște soluții divers colorate, combinate cu un anti-alergic care la acea vreme era ceva complet nou pe piața de medicamente din România, m-a făcut bine.

De-atunci și până în ziua de azi, nu am mai luat niciodată antibiotic, pentru nimic. Mai mult de atât, cu răbdare și păstrând o atitudine rezervată vis-a-vis de recomandările medicilor, cu două excepții (dictate de rezultatul la analize făcute ad-hoc) am reușit să-mi țin și copiii departe de antibiotice, deși de fiecare dată ne sunt prescrise la modul imperativ.

Iar pentru că la noi a mers fără, mă tot întreb de ce mai toți părinții dau antibiotic pentru roșu în gât, pentru tuse, pentru nasul care curge… Dau acum și iar dau peste câteva săptămâni, tot așa, un cerc din care nu mai ies, timp în care se uită șocați la noi, cum bem apa direct de la frigider, cum mâncăm înghețată, cum umblăm cu capul descoperit când sunt 5 grade afară sau stăm în hanorac atunci când toată lumea poartă geacă…

Într-o primă fază, am fost tentată să dau vina pe medici, vai-vai cum recomandă ei antibiotic fără să clipească măcar, cum ascultă ei ascultă copilul la plămâni, se uită la mucul gălbui ieșit victorios din nas, mai o privire la gâtul inflmat și gata, e clar nevoie de antibiotic! Dacă face și febră, păi nici nu se mai discută, nu tu exsudat, nu tu antibiogramă, nu nimic, direct rețeta!

Apoi însă, tot studiind “fenomenul” printre alți părinți ca noi, am realizat că asta se vrea, că părinții nu îi mai pun copilului șosete cu oțet, că rar copilul mai este lăsat să doarmă atunci când are febră, că paracetamolul lipsește din dulap pentru că este mai confortabil pentru psihicul părintelui să lovească răul din rădăcină dând direct antibiotic, că infecție bacteriană și infecție virală au devenit sinonime nu (neapărat) pentru că medicul se grăbește ci pentru că părintele nu mai vrea să piardă timpul cu o analiză sau așteptând să vadă cum și încotro evoluează ostilitățile…

Puțini acceptă faptul că febra este felul corpului de a se lua la trântă cu boala, puțini știu că tusea nu este o problemă în sine ci doar un mecanism de apărare…

De ce scriu aceste rânduri? E simplu: în ultimele două săptămâni, ni s-a recomandat de tot atâtea ori să le dăm copiilor antibiotic. Ca de obicei, am ignorat 80% din pomelnicul din rețetă și le-am dat copiilor pilule homeopate, siropuri de plante, le-am pus șosete cu oțet, am lăsat nasul să curgă nestingherit în timp ce alții-și conectează copilul la aspirator, am pus câte-un supozitor cu paracetamol, celui mic i-am făcut niște aerosoli iar printre episoadele de febră ne-am jucat pe afară…

1 2

4 3

Dap, iar nu le-am dat antibiotic și uite că sunt bine-sănătoși! Ca de fiecare dată de altfel…

(urmează Biberonul și Cezariana)