Razna rendez-vous

Dimineață, în timp ce tocmai pusesem trafaletul și pensula în cui și mă pregăteam să atac sufrageria cu o nouă armă, mopul, sună telefonul. Diana, ce faci? …. Pauză. (doamne, am uitat că aveam ceva programat!!!!). Îmi cer mii de scuze și reprogramăm pentru seara, la nouă și un sfert. Seara însă, văzându-mă cu casa iar praf și copiii agățați de mine precum scama de măgar, mă gândesc să îmi trimit soțul pe post de curier. Stabilesc cu el, stabilesc cu cealaltă parte și relaxată fiind după această manevră isteață, zic să-mi asezonez farfuria de cartofi copți cu usturoi și alte bucățele neidentificate și neidentificabile rămase de la masa micuților cu o bere ce zăcea cam de mult în frigider. Nu beau decât foarte rar, dar cum aveam de gând să fac ordine și în zona de depozitare mi-am dat seama că din toate cutiile, sticlele și borcanele prezente, berea mă încurca cel mai mult. O iau, o studiez de parcă n-aș mai fi văzut în viața mea un asemenea sistem de prindere și o asemenea etichetă și o desfac. Și cum beam eu și mă uitam pe pereți, bucuroasă că cei mici m-au abandonat în fața resturilor lor de mâncare, ceasul meu interior îmi spune că s-a făcut cam târziu. Nouă și douăsprezece minute. Ou! Îmi sun fotbalistul, care îmi spune că tocmai a parcat. Zic bine, hai fuga să-ți dau pachetele, să nu fim mojici și să întârziem! Îmi zice că e în echipament și transpirat, măcar să se schimbe. Nouă și cincisprezece. Lasă că merg eu, nu mai e timp de schimbat! Sar în alți pantaloni și altă bluză, apuc pachetele și dau să ies, dar trecând prin bucătărie, văd berea. Iar mintea mea care deja procesa alcoolul din jumătatea băută și pornise hai-hui pe alte cărări, îmi șoptește perfidă să o ascund, că a fost singura din frigider și poate soțul însetat o va bea. Unde s-o ascund…? Nu că n-ar fi locuri destule, dar graba și panica și 1/2 din 4,5% alcool nu sunt combinația cea mai de efect în găsirea de soluții pe loc. Deci dau o directivă despotică de-a o găsi exact la același nivel și suspectez că dacă aveam un marker la îndemână, o și marcam. Plec. Cădelnițez cutiile pe stradă, alerg, mă dezmeticesc, dar nu destul cât să-mi amintesc că trebuie să intru la a doua scară de bloc de la o anumită intersecție. Urc treptele de la prima și dau să sun la interfon. Doar dau, căci numărul nici dacă eram amenințată cu arderea pe rug și mintea mea tot nu l-ar fi pompat. Îmi scot telefonul, sun. Aflu numărul, îl formez, aștept. Și sună. Și sună. Și sună. Ceva nu e în neregulă. Poate mai e vreun X sau C de tastat… Sun din nou. La telefon. Diana, la ce scară ești? La prima! E la a doua… Aaaaa. (mi-e și rușine să spun că nu era pentru prima dată când trebuia să ajung în același loc). Alerg la a doua scară, știind că e tot mai târziu. Sun, mi se deschide, deschid ușa la lift, mă strecor cu pachetele în timp ce-mi caut crema de gălbenele gândindu-mă că dacă mă dau cu improvizația mea de strugurel sigur voi arăta mai prezentabilă și îmi și va estompa mirosul de bere și usturoi. În lift, dau să închid ușile. Manual, că la mine așa se închid. N-au mâner, n-au nimic, le forțez de la încheietură, se închid cam greu și… rămân pe întuneric. Ce naiba?! Apăs la întâmplare în zona panoului, apare un cerculeț roșu cu 10 scris. Pornim. Bun, nu-i bai, urc până la 10 și apoi mai cobor un etaj. Ajung, ușile dau să se deschidă. Aaaaaa, e cu sistem automat! Apăs 9 simțindu-mă foarte competentă în probleme tehnice și abstracte, merg două secunde, se deschid ușile, cobor civilizat, ușa unde trebuia să ajung e deschisă, dau să plasez pachetele și să mă retrag, dar sunt invitată să intru măcar un pic să văd bebelușul (o, doamne, te rog, nu, va adormi instantaneu dacă respir lângă el!). Aleg calea sincerității și-mi recunosc păcatele și, printre cunoscuți fiind, sunt scuzată. Fericită nevoie mare, mă arunc în lift și deja împrietenită cu sistemul, reușesc să ajung la parter. Restul, până acasă, a fost ușor. Mi-am nimerit scara blocului iar liftul a pornit corespunzător. Iar berea mi-am găsit-o la același nivel pe care mi-l aminteam (mi-l aminteam?). Misiune îndeplinită deci și iată cum încă o zi cu evenimente razna s-a încheiat.

Ciuc & Joe

Ce vreți să mâncați la prânz? Pizza. Bine, pizza (iar). Și am făcut o pizza care le-a depășit pe toate cele de până acum. Sosul, sosul mi-a ieșit delicios, pe lângă ce pun de obicei (roșii, sare, piper, fulgi de drojdie inactivă, cimbru) am pus și usturoi. Splendid. Și, la masă fiind, în timp ce ne minunam, mă lovește o poftă de… bere. Eu, imaginea-traiului-sănătos-fără-compromisuri, aveam poftă de bere. Am stat și am rumegat ideea, m-am gândit că poate e doar așa, o poftă ce trece pe măsură ce mănânc, dar nu, nu trecea, dimpotrivă, numai la asta mă gândeam. Mă uit la cel mare și-l întreb dacă are grijă de cel mic până dau eu o fugă la nenea Florin. Are. Îmi trag pe mine un hanorac, sar în cizme, iau bani și dusă sunt. Bat la ușa lui nenea Florin, ușa de sus, de la 10. Nu răspunde. Mă gândesc că a coborât deja la magazin, deși nu-i încă două. Cobor la parter. Bat și acolo, trag cu urechea, nu se aude. Insist cu cioc-cioc-ul în timp ce mintea mea deja strigă Neneeeeeeaaaaa Flooooriiiiin, deeeeeschiiiideeeeeți, vreeeeeeeaaaauuuu beeeeereeeeeeeeeeeeeee!!!! Nu-mi deschide nimeni, mă pleoștesc. Pentru câteva fracțiuni de secundă doar, pentru că pare-se că pofta își fabrică propriile șiretlicuri. Ies val-vârtej din bloc, nu mă mai gândesc că i-am spus copilului că merg doar până la nenea Florin, sunt pornită să merg până-n pânzele albe.

Și merg. Până la bodega-magazin de la colțul străzii. Intru. E nenea. De obicei e o tanti. Mă știu și cu ei, intrăm mereu să luăm șervețele sau arpacaș, în drum spre parc. Îl întreb dacă are bere fără alcool (poftim?! nu vreau fără alcool!!!). Are. Sau, nu, lăsați, iau cu alcool. Se uită la mine ciudat, cred că după ce că nu pricepe de ce-s fără băieți, îi e și foarte dificil să mă vadă ca pe un cumpărător de bere. Cu alcool. Aleg un Ciuc (dintre Ciuc și Golden Brau, nu dintre Amstel și Guinness, desigur), întreb cât costă, e 3,50, dar cu sticla ce facem? Cum … adică…. ce facem? (Dă-mi sticla aia că moarte de om fac!!!!!) Păi s-o aduc înapoi, da? Da, da, o aduc înapoi, o beau și aici la masă cu bețivii, dar numai dă-mi-o odată!! – îmi vine să-i spun, dar mă limitez la a mă bucura că mi-a încredințat-o și ies triumfând cu ea. Ies și fac trei pași și-mi dau seama că na, copilul cel mare a rămas ca babysitter, deci merită și el ceva. Mă întorc, nenea face ochii mari. Întreb dacă are Mars. N-are Mars. Are doar Joe și Poiana. Joe! Cer două napolitane, plătesc, ies, alerg. Intru în bloc, urc în lift, mă uit în oglindă. Am o față fericită și făină prin păr. Minunat. Probabil încă un motiv pentru care nenea de la bodegă se uita ciudat.

Acasă, baby și babysitter-ul așteptau cuminți. Înmânez napolitanele, le zic că e cu ciocolată, se uită entuziasmați, cum e, mami, cum e?! (na, ciocolata care se face acasă nu e ambalată așa…), încep să mănânce, eu mă așez cu berea mea. Dau s-o desfac. Cu un cuțit, desfăcător n-am. Nu merge. Mă panichez. Mă gândesc să-i sparg gâtul și să o strecor, leșin dacă nu o beau! Îmi amintesc de un briceag. Trimit copilul cel mare să mi-l aducă din ascunzătoare (e și acela o comoară, alături de niște nasturi sidefați și o cutie plină cu monede de 50 de bani), mi-l aduce, încerc, nu merge. Ok, o sparg. Caut prin sertare un cuțit mai sănătos, dau peste un tirbușon (slavă ție, doamne!) dotat cu un capăt pătrat. Desfac berea, mă afund în scaun, beau. Cu capul mare, pun o pâine la copt. A ieșit… interesant.

(Pentru iubitorii de rafinament, aici e o selecție de vinuri fine. Eu rămân la sucurile proaspete. Și, ocazional, la câte o bere. Ciuc, pentru că la colț nu prea au altceva…)

Jurnal de vacanță. Ziua 0

Mâine plecăm în vacanță. Având experiența celorlalte concedii de până acum, am decis să planific totul din timp, astfel încât să nu ajung pe ultima sută de metri cu bagaje făcute la nimereală iar casa într-o debandadă totală.

Am pornit de luni cu pregătirile: haine puse la spălat, grupate apoi în funcție de posesor, curățenie prin casă. Așadar pentru astăzi – să-i spunem ziua 0 – ne-au rămas de făcut efectiv doar bagajele și partea de înfrumusețare, la mine – restul fiind frumoși fără a fi necesare diverse artificii!

Iar pentru a ține lucrurile sub control, am întocmit o listă cu lucrurile de făcut/oră.

Trezirea la 7.

De la 7 la 8, masa pentru toată lumea – o oră, având în vedere că dimineața fiecare mănâncă altceva iar numai trei mănâncă singuri.

Eu – cosmetică – de la 8 la 9. Încă o dată, am făcut ceea ce îmi spun de fiecare dată că nu voi mai face. Cel puțin nu înainte de a pleca în concediu sau la o petrecere. M-am tuns. Nimic deosebit, doar vârfurile, dar dacă vârfurile înseamnă o palmă, parcă plusul de prospețime și elasticitatea câștigată nu mai au niciun farmec… Mda, eu și Maria Dragomiroiu, cu fixul pentru părul lung…

Ora 9 – preluat copiii (și pe Valentin) din parc. Mers acasă (eu) pentru a face bagajele, Valentin la serviciu. Acasă, bucurie mare, unul ba în geamantanul mare cât o zi de post, ba afară, celălalt cu acces nelimitat la tabletă (în astfel de momente, scopul scuză mijloacele!)…

Ora 12 – masa de prânz, în trei. Cartofi copți cu unt și brânză, la fel pentru toată lumea de această dată. Simplu și fără comentarii!

Ora 12,30 – plecat la cosmetică pentru a doua sesiune de înfrumusețare: manichiură, pedichiură și alte demersuri. Valentin a preluat ostilitățile și cartofii rămași. Am revenit de la cosmetică desculță. Nu, nu mi-a furat nimeni tenișii, dar pentru a-mi proteja unghiile proaspăt vopsite, am plecat în niște papucei din aceia de salon, crezând că vor rezista până acasă. S-au desfăcut la fix 10 metri de la ușa salonului, dar n-a mai contat, fuga-fuga înainte pentru ca Valentin să se poată întoarce la serviciu din “pauza de masă”.

Bagaje – partea a doua. Pauză pentru o gustare și culcat unul dintre copii. Celălalt a adormit și el, din solidaritate probabil. Un moment potrivit pentru a prelungi pauza – mai precis a deschide calculatorul și consemna evenimentele zilei.

Au mai rămas de făcut asigurările de sănătate dar noroc cu un vecin din bloc, să spălăm mașina, să-i facem plinul, apoi să desfacem o bere și să adormim bucuroși că anumite lucruri s-au rezolvat de la sine, prin proverbialele conjuncturi favorabile!

lista