Epoca de aur?

Observ cu încântare că am depășit perioada Ben 10. Ben 10 care a urmat la noi după epoca clasicilor roboți electronici de jucărie și a fost un salt ca de la pământ… la cer. Adică de la ființe care arătau decent și nu săreau prea mult din schema două mâini – două picioare – un cap și se comportau destul de previzibil am ajuns să luăm tot felul de arătări care întrec tot ce-am putut să văd vreodată în filmele horror, plus toată ideea de jucărie care e construită în capul meu. Pentru că, ehehei, pe vremea mea – da, da, am observat și eu că încep să sun ca un pensionar… – industria plușurilor punea accent pe drăgălășenia iepurașului și a purcelușului și a vulpiței iar cea a păpușilor (nu vorbim aici despre păpușa Chucky, desigur) pe trăsăturile dezirabile din orice chip feminin (ochii mari, nasul cârn, gropițele din obraji, fruntea bombată și părul lung și lucios precum al prințeselor) iar odată cu Ben 10 m-am trezit față în față cu arătări ciudate, diforme, iar când spun “arătări ciudate” mă refer la figurine cu patru brațe, șase ochi, capete supradimensionate și pline cu lichid, mâini uriașe și picioare minuscule (imagine de t-rex răsturnat?!) și pentru că mi-e greu să prind în cuvinte întreaga cohortă de arătări, exemplific cu câteva, pentru clarificare:

image

Acum însă suntem la Transformers, lego Star Wars, transformatorii salvatori (alții decât Transformers, dar tot salvatori) și… peștișorii roboți. Care din castronul de salată s-au mutat în cadă și o țin ocupată zi și noapte și clipocesc cu spor făcând zgomot de parcă nu ar fi doar doi, ci ditamai crescătoria de păstrăvi unde mă mai duceau tata și mama pe vremea când eram copil (pe vremea mea, da, da).

Și-mi plac vietățile astea două de nu mai pot. Nu fac ele mare lucru, dar zău că mi se par la fel de educative precum… laptopurile de jucărie, cu toate cântecelele și activitățile lor amuzante și efectele lor. Adică noi le-am dat nume, ne scăldăm împreună cu ele, dacă nu-s vigilentă la fluxul farfuriilor mă trezesc că le-am și hrănit, copiii simulează întreaga piramidă trofică în care peștișorul cel mic e mâncat de rechinul pitic care la rândul lui e mâncat de marele rechin albastru care ocazional mai înghite și foci, într-un cuvânt, o investiție minoră pentru o întreagă poveste și un întreg ambient!

image

image

(Și desigur, trăiască magazinul online Noriel!)

De pe-acum , planuri pentru o aniversare…

Pe 11 noiembrie suntem invitați la ziua unuia dintre prietenii lui Bogdan. De fapt nu a unui prieten, a unuia oarecare, ci a celui mai bun. Va împlini 6 ani. Emoții mari, ei deja se văd ca într-o senzațională aventură în care lucrurile nu vor decurge simplu, la modul cumpărat de cadouri, dăruit, urat La Mulți și Buni Ani, jucat pentru vreo două ore într-un ambient special amenajat, cu mâncatul de rigoare, băutul de sucuri și accesul nelimitat la prăjituri și tort. La vârsta de 5-6 ani cât au ei acum, totul apare învăluit în magie, nu va fi doar o petrecere aniversară de copii, va fi un eveniment la care se vor gândi mult timp după ce va trece. Și, la care, cum spuneam mai devreme, se gândesc cu fervoare încă de pe acum.

Mă gândesc și eu încă de pe-acum, dar la modul prozaic, gen haine mai deosebite pe care le-aș putea cumpăra pentru cei doi ai mei, în calitate de invitați, și, desigur, la cadoul prichindelului. Hei, oprește-te, cum adică a prichindelului?! La 6 ani vorbim deja despre un mic bărbat! Adică nu se pune problema de jucarii Disney, Mickey Mouse și Lightning și pirații din Țara de Nicăieri sunt soooo last year, acum va trebui să mă gândesc la… hmmmmm… poate la jucarii beyblade, Transformers, Ben 10, 6 ani e vârsta pentru cu totul altceva!

Și fac greșeala să mă sfătuiesc cu Bogdan. Desigur că acum rezultă și se impune că-i voi cumpăra și lui ceva, probabil ca un fel de cadou anticipat pentru când va împlini și el cei 6 ani, pentru că nu se poate să iau pentru un străin (e cel mai bun prieten, dar tot străin se cheamă!) și pentru el nu. Iar dacă voi lua pentru el va vrea și cel mic, o fi având el doar doi ani și jumătate dar percepe foarte clar momentul când se oferă o jucărie nouă în dar… Copii, ce pot să spun. Băieți. Mici bărbați. Oare la fetițele ce stau cu veșnic aceleasi papusi Barbie în brațe e mai puțin complicat?!

Calul, la mall. Rook, Ben…

Azi, zi de Promenada. Nu pentru a ne împrospăta garderoba sau pantofarul, ci pentru a cumpăra, iar, jucării. De fapt ar trebui să cumpăr o jucărie, una singură, dar pentru noi a cumpăra o jucărie se înmulțește de fiecare dată cu trei. Pentru că lucrurile stau așa: ieri, în parc, scenariul obișnuit. Doi copii ai mei și prietenul lor. Unul mare, unul mediu și unul mic. Foarte mic. Ultimii doi fiind ai mei, cel mare fiind prietenul lor comun. Se înțeleg perfect, nu ai spune că e vreo diferență între ei, formează o echipă și rar am mai văzut sau auzit de așa ceva. Se joacă mereu cu aceleași jucării. Ben 10. Doar că, în veșnicele lupte dintre extratereștrii buni și cei răi, inevitabil apar rupturi. De capete, mâini și picioare, până la urmă vorbim despre plastic și nu despre fier și siliciu, cum se spune în benzile desenate. Sau se vede la televizor, deși noi la televizor privim deloc sau cel mult arareori. Iar când un cap de la jucăria prietenului cade în mâinile unuia dintre ai mei, mă simt datoare să o înlocuiesc. Consider că ține de fair play.

Bun, deci zi de Promenada. Care începe la Noriel, continuă cu un fresh la be nat și cu mine, profitând de atenția celor mici în totalitate captată de cele două dintre cele trei jucării noi, cele care – cum altfel?! – li se cuvin lor, verificând, în treacăt, ce eșarfe dantelate, inele supradimensionate din argint și ce ceasuri casual de dama au mai adus la insulele din hol. Nu-i zi de shopping dar cine-i poate spune calului să nu mai mănânce ovăz?! Probez și niște cercei timp în care cei mici probează și ei. Ochelari de soare polarizati așa cum au văzut la Rook, partenerul lui Ben. Copii… Iar eu, azi și de fiecare dată, și mai copil decât ei.

În stil kamikaze

La plajă. Zgomotul apei și chiotele copiilor mei ocupați cu o găletușă cu doi crabi nu acoperă notele de xilofon, cârâiala de pasăre iritată, scârțâitul praștiei care se întinde, strigătul de atac, bufnitura și sunetele de spart, crăpat, prăbușit ce se aud de pe șezlongul vecin. Și nici nu domolesc gândul care începe să se contureze în mintea mea: vietatea aceea împănată și ce sfidează, prin forma ei umflată, orice lege a zborului, se sacrifică… asemeni unui kamikaze! Moment în care logica mea de mamă se blochează la întrebarea: dacă ele mor, una câte una, păi puii din ouăle recuperate, în grija cui rămân?!

Agitată, îmi interpelez consortul, dar el nu-mi împărtășește nici pe departe consumul nervos: “Hahahaha, aici vorbim de-o joacă, iubito, Angry Birds e doar un joc, da?” Eu însă, irațională în consternarea mea, îmi fac o mică notă (un banner stradal, de fapt…) în mintea încinsă: nu-mi voi lăsa niciodată progeniturile să sfârșească fascinate de-un joc ce promovează iresponsabilitatea ma/paternă și sacrificiul inutil, s-a auzit și-n spate, da?!

Mă liniștesc și-mi văd de joaca noastră. Dar gândul meu pornit este precum bulgărele mic ce-o ia la vale, așa că nu trece mult și mi-amintesc că jocurile educationale cu care mă mândream cândva au fost de la o vreme înlocuite, una câte una, de-ntreaga colecție de figurine Ben 10… Nimic nu ne lipsește! Am bifat orice transformare, orice Omnitrix, mai grav de-atât, chiar și cel mic are mini-colecția lui de baby-extratereștri! Iar acest erou al tuturor copiilor, Ben 10,  ce face el de fapt? Ce face?! Păi, precum surata lui grăsuță și cârâitoare, la fel se-aruncă și el în luptă, cu-aceeași vehemență și-aceeași iresponsabilitate!

Și iată momentul de grație în care mintea mea ia o decizie de-a dreptul abracadabrantă: odată ajunși acasă, voi face jucăriile pierdute. Nu risc “decât” zile întregi de lacrimi, răzbunare de mici copii înfuriați, atacuri la persoană și interpelări, curat război psihologic dar eu voi acționa! În stil kamikaze, știu, dar dacă tot vorbeam…

DO TRY THIS AT HOME!

Cam ce-a făcut copilul tău astăzi? A fost la grădiniță/școală/liceu, a mâncat ciorbița și fructele/sandvișul și vreo napolitană/meniul de la Mc și o Coca-cola, a fost in parc cu bunica/cu bicicleta/cu amicii.

Bun. Și… în rest? S-a uitat la televizor/s-a uitat la televizor/s-a uitat la televizor.

Greșesc?

***

Chipurile televizorul le “dezvoltă copiilor vocabularul”. Apoi este ceea ce spunem noi toți: că la televizor copiii învață, pentru că se uită la chestii “educative”. Plușica te învață să te speli pe mâini, Noody te învață engleza, Ben 10 este un adolescent ce salvează lumea…

Suntem conștienți că este doar o scuză? Ah, nu, chiar mai mult de atât, o idee aberantă care înnobilează comoditatea noastră și dorința de nestăvilit de a fi… lăsați în pace?!

Știu eu la ce se uită copilul meu în timp ce eu îmi văd de treaba mea care, oricare ar fi ea, de fiecare dată este mult mai importantă? Știu eu cum s-a întipărit în mintea lui felul în care spiridușii năzdrăvani le spun oamenilor “urâții”?! Iar când eu mi-am terminat treaba, l-am întrebat oare ce a înțeles și… l-am lămurit pe deplin?

Nu. N-am făcut-o nici eu și, din păcate, nu o prea face nimeni…

Ei bine noi, ieri, 5 septembrie, am împlinit exact o lună de când nu ne mai uităm la televizor.

Inutil să spun că evoluția copiilor nu a stagnat în niciun fel iar că viața noastră de părinți a mers înainte exact la fel – nu, nu am fost “suprasolicitați” din cauză că odorul, în lipsa desenelor animate, se plictisește! – dar util să exclam: ATTENTION, DO TRY THIS AT HOME!

vector-warning-sign-1156296-m

Noi suntem cei care facem lucrurile firești să pară de neconceput

De ceva vreme încoace mă bate gândul să scriu o carte intitulată Cum să-ți crești primul copil de parcă ar fi al doilea. Așa, un sumar de observații și recomandări, pornind de la copilul care “trebuie” să mănânce neapărat între 180 și 210 gr de piure și care e în permanență supravegheat și bombardat cu indicații și/sau interdicții și sfârșind cu copilul care crește “ca din apă”, frumos, vesel și sănătos, stimulat tocmai de lipsa excesului de grijă care a fost investit, cu nu mult timp în urmă, în primul născut.

Până una alta, mi-amintesc cum scriam eu aici pe blog că mi se pare de neconceput ca un copil să fie lăsat singur în casă, cum nu-mi imaginez că l-aș putea lăsa pe Bogdan să facă ceva fără stricta mea supraveghere, etc. Ei bine astăzi, complet atipic, am lăsat doi copii singuri în casă, unul dormind și unul jucându-se, pentru a pleca să iau de-ale gurii, frigiderul fiind gol și orice ingredient pentru a putea încropi o masă decentă lipsind cu desăvârșire.

Mânată de un impuls necunoscut, în doi timpi și trei mișcări l-am informat pe Bogdan că voi coborî până la aprozar și până la Mega, copilul nici nu a clipit, desigur că între a se învârti printre lăzi cu ceapă și pepeni și a face puncte cu Ben 10, a doua variantă este mult mai interesantă, așa că mi-am luat o paporniță încăpătoare și am dusă am fost!

Hai la Mega întâi, să iau ulei, apă, busuioc și desigur triada zahăr-unt-și-lapte praf pentru ciocolata de casă care nu poate să ne mai lipsească din casă… Ca de obicei, din trei chestii de luat s-au făcut zece, cantitate dublă de zahăr, găsind unul nerafinat la un preț foarte bun, lapte praf două cutii pentru că a doua era la reducere iar oricum la o porție de ciocolată consum o cutie întreagă, repede să iau și o soluție de curățenie și niște șervețele umede, mi-am dat seama că mă lungesc, hai la casă, desigur că e coadă și bineînțeles că se petrec evenimente neprevăzute, gen un moșulică (simpatic de altfel) ce nu înțelege cât trebuie să plătească și rola de la casa de marcat care se termină fix când vine rândul meu… Deja transpir, mă gândesc că a fost o idee pripită să-i las singuri pe cei mici, dar roșii tot îmi trebuie, hai și la aprozar, unde… cică să vin mai târziu că acum aranjează marfa! Mă milogesc să mă lase să cumpăr, mă lasă (doar ne știe doamna ca pe niște cai breji!), dau să iau morcovi dar stai că trebuie desfăcut sacul, ceapa verde e legată șomoiog și tragem cot la cot să scoatem câteva legături, vinetele sunt într-o cutie și cu greu trag afară vreo șase, secunde prețioase, timp în care poate unul s-a trezit și plânge iar celălalt poate a rămas fără baterie la tabletă și se isterizează…

Cu papornița de gât și sacoșe în ambele mâini mă reped spre casă, intru în bloc și aud plânsete, cade cerul pe mine, logica nu-mi spune că mai au și alții copii în bloc, ah, nu, ai mei sunt, sigur!, trag de ușa liftului, navighez în lift precum o corabie printr-o gaură de ac, într-un final ajung la zece și dau buzna în casă!

Acasă liniște, desigur. Numai mintea mea bubuise de scenarii și de griji… Pe unul îl ochesc din ușă dormind fix cum l-am lăsat, dau drumul la bagaje grămadă și mă duc în camera mică, unde celălalt mă întreabă dezamăgit ah, ai venit..? (știa că are acces la tabletă doar cât lipsesc).

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Bogdan se întoarce la joaca adevărată de-a Ben 10 (cu figurinele adică) iar eu, în timp ce pozam în stânga și-n dreapta pentru a putea mai târziu consemna momentul, mă gândesc cum de fapt, noi și numai noi suntem cei care facem lucrurile firești să pară… de neconceput!

3 2 1