Cum spuneam, nu înseamnă că dacă nu există, nu e

Am prins acum vreo două săptămâni un film, Mallrats, o comedie pe care cei care nu sunt foarte into superheroes n-au de ce-o vedea și care plasează în acest “monument al consumerismului”, mall-ul, o poveste simpluţă dar pe care faptul că e înţesată cu referiri la Wolverine (adamantium, ring a bell?), Spiderman (ale cărui secreţii nu pot fi tolerate decât de un uter adaptabil ca al femeii minune), Batman (care e și un fel de Luke Skywalker combinat cu Yoda, Kylo Ren – ei, am zis-o așa, pentru efect doar -, Darth Vader și încă vreo trei), mesaje genetice din Krypton, puterea părţii întunecate, telekinezie, Jor-El, Hulk (a rage of emotions, heartbrake & regrets, toate adunate sub pielea aceea verde) și culminează cu apariţia lui Stan Lee cu mesajul lui despre kindred spirits, o transformă într-un film-moment: anii ’90 cu pasiunile (carte, film, benzi desenate) tinerilor aparent superficiali și fără viitor (“I’m talking comics and you talk chicks and romance?!”). Ei bine și scriu de film la două săptămâni distanţă nu pentru că n-aș fi avut timp atunci (aveam însă o idee despre ceva mai cuprinzător, gen comediile anilor ’90 (+,-), cât mai multe, de la Police Academy la cele cu Hugh Grant – btw, Hugh Grant are și alt tip de apariţii sau limita e la cele de personaj dulce-sufletist-umorbritanictype? – dar n-am mai văzut între timp atât de multe comedii încât să mă lansez pe-atât de cuprinzător pe cât voiam) ci pentru că mi-am amintit acum, la prima oră dimineața (aproape), de leitmotivul-simbol al comediei Mallrats, și anume tipul care se uită la imaginea aceea 3D și nu o poate vedea. Toţi pot s-o vadă, puștii de 5-6 ani, polițistul, toţi în afară de el și el chiar vrea s-o vadă, e acolo special pentru ea. Și știu și eu cum sunt acele imagini, în perioada în care Humorul (orașul meu) era infrăţit cu Port-Marly & Marly-le-Roi și veneau mereu copii de-acolo și mergeam și noi la ei, le primeam tot timpul cadou sau le vedeam la ei (cred că aveau o perioadă de boom în Franţa) și șmecheria era să nu încerci (să vezi) ci să TE LAȘI. Imaginea nu exista desenată, dar era. Și o vedeai atunci când priveai în gol, starea de a nu privi cum ar veni. Starea de necăutare. Abia atunci se reliefa imaginea, abia atunci “vedeai”. Exact cum e metafora cu ceașca de ceai. Empty your cup. Semiotică. Descifrezi semnul abia după ce ai deprins codul iar pentru a vedea imaginea de/din ansamblu e nevoie de un lucru simplu: o minte care a cuprins informaţia și apoi pur și simplu a șters-o. Redescoperirea roţii olarului, voilà !

(între două felii de viață, nu le dăm niciodată o șansă viselor)

Am lipit două replici și a rezultat ceva cam patetico-siropos și care nu se potrivește nici pe departe cu un film pe care abia l-am văzut și care e undeva la granița dintre comedie, dramă, romance și care m-a încântat cum rar mi s-a mai întâmplat, dar care replici, luate împreună, îi prind ideea, în mare.

Filmul despre care zic e unul franțuzesc (am mai scris eu că-mi plac la nebunie filmele franțuzești, pentru mine e suficient să știu asta ca să mă uit), se cheamă Je vais te manquer și, pe scurt, îmbină frânturi din viața a nouă personaje principale și trei secundare (patru de fapt, să nu-l uit pe tipul care n-are nevoie de internet pentru că, pentru el, a fi maestru-bucătar, a merge cu bicicleta și a face amour à sa femme – nu neapărat în ordinea în care le-am scris eu – îi sunt suficiente pentru a fi fericit), complet diferite între ele (un polițist care se vrea Batman, un psihiatru, un scriitor, o educatoare, un editor, o lesbiană, o femeie de serviciu cu un soț șomer și îndrăgostit de telecomandă, o mamă care are cancer, o mamă fericită și pe cale să devină pentru a doua oară mamă, apoi e femeia îndrăgostită de același bărbat chiar și după ce au trecut 48 de ani, timp în care nu au știut unul de celălalt, e menajera ignorantă și amorezată de scriitor, și, nu neapărat în cele din urmă, e infractorul amnezic ce-și dorea să vadă arcul de triumf din Paris), pentru o idee simplă: viața, așa, cu firimiturile ei de fericire, e totuși o chestie senzațională.

Și, ca să citez din vorbele unei actrițe a cărei povestioară am văzut-o pe TED și care spunea despre cum a trăit ea prin orfelinate și, mai târziu, măritându-se de patru ori, a avut un singur lucru în cap, și-anume acela să nu fie părăsită dar care și-a părăsit ea primii trei soți pentru ca al patrulea să o lase el pentru una ce-avea vârsta ei pe jumătate, filmul ar fi de-a dreptul tragic dacă n-ar fi atât de comic. Pentru că sunt niște dialoguri și situații absolut haioase, gen doamna (cea cu iubirea regăsită după 48 de ani) care își vopsește părul și și-l coafează pentru marea întâlnire dar pentru că acesta devenise albastru, precum Viagra – zice ea – și-l spală iar concluzia stilistului gay e că mai bine albastru și buclat decât lins și tern precum părul de la subsuoară, sau scriitorul care, în pană de inspirație, își scria în restaurant lista de cumpărături pentru a da impresia de elan creator și a întreține mitul, apoi polițistul care face flotări și se hidratează cu bere iar subalternilor le spune că ei trebuie să fie supra-oameni, neputându-și niciodată permite luxul unei perioade de adaptare, pentru ca, mai târziu în film, a sfârși interogarea psihiatrului arestat (pentru simplul fapt că purta barbă și ținea un buchet de flori precum regina Angliei, respectiv buchetul pentru doamna de după 48 de ani, cea cu părul ca Viagra) într-o confesiune despre cum viața lui a fost distrusă după ce a fost părăsit de soție. Și, să nu uit, scena cu menajera îndrăgostită de scriitor și care-i dă zilnic raportul în legătură cu vânzarea cărților lui, cărți pe care de fapt nu le cumpără nimeni, și care, într-un acces de curaj, își permite să-i spună acestuia că n-a mai scris de vreo șapte luni, pentru a i se răspunde că e tot atâta timp de când și ea umblă neepilată, replică pentru care el nu se consideră răutăcios, ci crud, iar ea, pentru că nu face distincția între răutăcios și crud, e o ignorantă. Și-ar mai fi povestea femeii de serviciu, tinere, drăguțe și care, bună ascultătoare, aflând povestea de dragoste a celor doi care s-au regăsit pe internet, după jumătate de secol, văzând ezitările doamnei care nu știe dacă într-adevăr să meargă să-și întâlnească dragostea sau dacă pur și simplu să o păstreze mai departe așa, în ideal, în imaginație, propune să facă schimb cu ea, spunându-i să nu fie speriată de soțul pe care l-ar găsi acasă, pentru că acela oricum nu-și va dea seama că a venit altcineva, e suficient să-i dea telecomanda.

Mi-a plăcut enorm. Felul în care bătrânul psihiatru aprinde artificii în aeroport, calmul lui când se întreabă ce a rămas din băiețelul care la patru ani își dorea să se facă pompier, imaginea barmaniței lesbiene care își lasă iubita goală în pat și apoi stă și plânge pe scări, apoi ideea alegerii unui moment și-a unui fel pentru a muri, iată niște fragmente care mie mi s-au părut cel puțin frumoase. Deci, Je vais te manquer tocmai a intrat pe lista filmelor mele preferate.

Încurajarea deciziilor

Am ieșit cu cei mici pentru rondul de seară. Înainte să plecăm, copilul cel mare mă tot întreba cu ce să se îmbrace. Ca de obicei, îi spun să ia ce vrea el. Încurajez deciziile și nu am probleme de imagine dacă merge la grădiniță cu un prosop pe post de pelerină de Batman (s-a întâmplat) sau dacă apare în parc costumat în Captain America. Sau în Hulk. E alegerea lui, o respect.

Și cum am ieșit noi și ei au pornit încă de la ieșirea din bloc cursa de tip triatlon (alergare, salt în toate bălțile care nu s-au uscat, pedalat nebunesc) mi-am aruncat o privire la cum e îmbrăcat. Și așteptările mele ca ceva să fie un pic altfel s-au împlinit. Imprimeul care de obicei e pe piciorul stâng, în față, se profila nestingherit pe cel drept. În spate. Ei, și-i i-a luat cu fața în spate, nu-i bai. S-a mai întâmplat. Și sigur nu-i așa grav cu a ieși cu două perechi de chiloți, cum se întâmplase mai prin vară. Mami, pe care să-i aleg, pe cei roșii sau pe cei galbeni? Nu contează, pune-i pe care vrei. Și, probabil pentru a fi sigur că nu greșește oricum ar face-o, și-a pus ambele perechi. Corect. Sau, tot din categoria chiloților buclucași, a ieșit uitând complet de ei. În pantaloni de pijama, probabil din lenea de-a se mai schimba. M-am trezit cu el la episodul de la copac, afară ger să-l tai cu cuțitul (unde era vara cu cele două perechi?!) că n-are mai nimic pe el. Ți-e frig? Mai stăm? Da, da, nu mi-e frig deloc (ah, sigur că nu, n-avea decât fundul înroșit precum cel al unei maimuțe, dar nu-i era frig deloc, normal!), stăm! 

Copii. Sunt drăgălași. Desigur, dacă îi lași.

Poveste atemporala cu supereroi

Copilul cel mare a zis că vrea să scriu o poveste despre eroii lui. I-am spus că e un pic complicat, supereroii nu sunt tocmai aria mea de interes. Dar, ca să-i dau satisfacție, ne-am înțeles ca el să-mi dicteze iar eu să scriu.

Iar scribul a consemnat:

Prima dată Batman era singur, dar apoi și-a găsit prieteni. Și au mers mult, oceane și mări și au ajuns la un castel. La castel nu era nimeni. Apoi s-a auzit un pășit (așa a zis el, iar eu nu l-am corectat). Un bubuit. Prietenii lui Batman auriu și-au pregătit armele să se bată cu monstrul cel fioros. Monstrul și-a scos aripile de bumerang (?!) și au început să se bată. În toiul luptei și-au dat seama că monstrul e foarte puternic și au zis să-și scoată superputerile, ciocanul, fierăstrăul și toporul. Apoi Batman portocaliu l-a lovit cu putere pe monstru (stai mami, pot să merg să fac un caca? Da. Pleacă la caca dar ideile nu se opresc. Mami, scrie, îți zic de-aici. Scriu.) iar monstrul a murit. Apoi au plecat și s-au întâlnit cu un magician (mami, ai scris magician? Da. Scrie arcaș!) cu un arcaș și și-au scos iar puterile de supereroi – toporul de foc, ciocanul de aur și fierăstrăul de iarbă. Batman auriu l-a lovit pe arcaș cu ciocanul auriu și inamicul a căzut pe spate. Arcașul s-a enervat și și-a luat o săgeată din tolbă și a tras în Batman auriu dar Batman auriu și-a făcut un scut de energie. În acest timp Batman verde a sărit pe o cutie plină cu dinamită (mă opresc să-l pun pe cel mic la oliță, am doi copii care fac caca sincron. Copilul cu ideile așteaptă, apoi reia serios) și și-a scos fierăstrăul (cel de iarbă…) și l-a lovit peste mână pe inamic (arcașul, nota scribului) și i-a făcut o rană foarte mare. Batman portocaliu a intervenit și el și și-a aruncat toporul de foc în inamic și l-a lovit atât de tare încât lovitura a fost mortală. Așa a murit inamicul cel rău și viclean. Eroii au pornit mai departe și s-au întâlnit cu monstrul mare de pământ cu cască de fier și cu țepi (tot) de fier care avea un ciocan în mână, un ciocan mare cât … cât… (se gândește) cât… o mașină! Și era greu ciocanul cât opt mașini! Eroii și-au scos superputerile. Batman verde a sărit și a făcut o tumbă în aer și și-a scos fierăstrăul și i-a tăiat dintr-o lovitură capul! Monstrul de pământ a murit. Batman auriu a spus: “O, dar cât de repede a murit!” (repede? mie mi se pare că nu se mai termină povestea dar ce știu eu, eu sunt doar un scrib…) apoi s-au pornit pe drum și au mers, au tot mers și s-au întâlnit cu un robot mare cu cap de om. Nu, de cățel. Trebuie de om de fapt, scrie de om (am scris și mi-am și notat în minte să analizez cândva care-i asemănarea dintre un cap de om și un cap de cățel). Și-au scos eroii iar puterile de supereroi și Batman verde cu fierăstrăul a încercat să-l taie dar n-a reușit. Atunci Batman auriu l-a lovit cu ciocanul și lovitura a fost mortală. Iar aici au găsit o comoară care lumina. Comoara albastră. Și au luat comoara albastră și au mers mai departe unde s-au întâlnit cu monstrul verde … (eu de-acum doar mă prefac că scriu, văd că mai sunt multe lupte și multe întâlniri și suspectez că dacă nu invoc ora de nani nu se va termina prea curând)

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea … cam cum era. De observat melanjul de tehnică militară, ba de pe vremea lui Greuceanu (săgeată), ba din prezentul fanaticilor religioși (dinamită), ba din filmele SF (scut de energie).

(probabil va urma)

DSC_0799 DSC_0801 DSC_0805