Interior – șiret – exterior

Dacă mai merg la multe antrenamente de fotbal cu cei mici (cu cel mare de fapt, dar cel mic e peste-tot-însoțitor) voi ajunge să și visez “interior – șiret – exterior”. Și de la atâta repetat al cuvintelor pe teren și de la faptul că îmi perturbă întreg programul de somn. La trei jumătate trebuie să ridic ancora în condițiile în care noi mod normal la ora aceea vâslim (prin marea de jucării risipite pe jos…) spre pat. Abia adormiți și ei și eu, cu chiu cu vai îi ridic de pe pernă după ce cu și mai mult chiu și încă și mai mult vai m-am urnit eu, îi îmbrac, pe cel mare în echipament, pun apă-fructe-biscuiți-hainedeschimb-altehainedeschimb-șervețele, apoi două mingi de rezervă (mereu!), chem un taxi, aburc copiii și bagajele apoi mă prăbușesc și eu peste ele și ei, pornim, moțăim cu toții (mai puțin taximetristul sper…), dacă am ghinion și a venit un începător trebuie să îi explic când stânga și când dreapta deci adio acel ultim strop de somn, ajungem. Debarcăm, intrăm în balon și de-aici devine frumos.

Prima dată însă a fost … hmmm… așa: am ajuns și când să cobor din taxi îl văd pe antrenor. Știam că trebuie să mă prezint, să plătesc un tricou, să vorbesc cu el despre o mie de lucruri așa că încercam să fac o impresie bună, un pic greu dat fiind faptul că eram împiedicată între portiera de la taxi, doi copii care dacă s-ar fi putut ar fi sărit peste mine ca să ajungă mai repede la balon și nelipsitele bagaje, să nu uităm. Cobor, decent, totul decurgea conform planului, nu m-am împiedicat, nu m-am clătinat, am pescuit un copil și l-am luat pe sus, celălalt a pornit regulamentar, am schimbat cu omul două vorbe la ușa rotativă, am dat să intru și m-am apucat de mâner. Aud din spate – împingeți în partea cealaltă. Poftim? Adică am un mâner și un sens dictat de logică (logica mea e discutabilă, știu, dar totuși nu nimerește chiar tot timpul prin gropi) și… trebuie… să … împing…. în…. sensul … OPUS?! Și în ușa FĂRĂ mâner?! Da. Împing, merge, doar că mă opresc eu. Mi s-a agățat bareta de la rucsac în ceva. Sunt prinsă între trei perechi de ochi. Copilul din față care nu pricepe de ce de bine ce abia am pornit să ne rotim nu ne mai mișcăm, cel din brațe care nu pricepe nimic dar tot la mine se uită și omul din spatele meu care așteptă și el să intre, după noi. Mă întorc în limita în care îmi permite spațiul – umplut până la refuz cu ființele noastre și cu bagajele lor -, desfac bareta, mai mult nu mă uit decât mă uit la antrenor, probabil sunt colorată în roșu-violaceu, e stupid ce se întâmplă dar omul mustăcește la mine. A, e amuzant deci?! Ok! Supraviețuiesc rușinii și împleticelii, transmit un gând plin de recunoștință celor care au inventat sistemul ușilor de tip ghilotină și ajung în balon. Space, the final frontier. Și frig ca la Polul Nord. Eu în tricou și hanorac, copiii cam la fel, ni s-a zis că e cald acolo… Presupun că e, dacă alergi. Copilul cel mic mi se ghemuiește în brațe, mă bag și eu cât mai mult în el, parcă am fi doi câini vagabonzi strânși covrig pe un canal de metrou. Antrenamentul însă a fost hilar de-a dreptul, am uitat și de frig și de tot. Unul din exerciții a fost ca piticii să se țină câte doi de mână și să alerge așa, fără să-și dea drumul, după ceilalți. Pare simplu dar e foarte greu. Probă de încredere reciprocă presupun. Unul trage stânga, altul dreapta, într-un final prind un alt băiețel, acum sunt trei, devine și mai greu (eu pe margine râd și râd și râd, antrenorul, ca să facă situația și mai dezastruoasă îi mai alergă și el), copiii se împiedică unii în alții, cad, e… ireal, ce mai! Când s-au strâns cinci i-a trecut însă la altă probă, deja cârnatul mișcător nu mai avea deloc spor, cei liberi zburau ca vrăbiile, cei prinși erau tot mai bulversați de rol, deci stop. Alte exerciții, alte împiedicări, apoi șuturi la poartă, apoi format echipe și joc. Copiii, deși au tricouri diferite, nu prea pricep care-cu-care, în poarta unde al meu s-a plantat portar vrea să stea și prietenul lui, își fac confidențe, se iau în brațe, își declară probabil veșnică solidaritate în timp ce se marchează frenetic pe lângă ei, poarta cealaltă e goală, e un echilibru excelent, doi portari într-una și-n cealaltă gol (la propriu tot mai des…), pentru a salva situația antrenorul se așează el, se țipă de pe margine, se ovaționează, toți sunt bucuroși iar meciul se sfârșește doar cu învingători. Frumos. Și meritul veșnicului exercițiu interior – șiret – exterior, să nu uităm. Interior – șiret – exterior. Interior – șiret – exterior. Interior – șiret – exterior. A se repeta zilnic de câte o mie de ori.

Mai jos, câteva poze de la teren. Cu juniorul bosumflat pentru că n-are voie să intre și el…

DSC_0355__1426856686_89.39.40.202 WP_20150319_002[1]__1426856747_89.39.40.202 WP_20150319_005[1]__1426856841_89.39.40.202