Filme pe pâine. Cu varză murată şi gem de căpşuni

În serile mele de film invariabil mănânc. Şi nu mă refer aici la o salată decentă cu trei crutoane sau, şi mai decent, un fruct, mănânc tot ce îmi iese în cale. Iar de la fotoliul meu şi până la frigider nu e o cale anevoioasă. Deci mănânc razna, o jumătate de pâine de casă cu un castron de cartofi copți, mâncare de varză, ca la bunica acasă, care se pare că se potriveşte perfect cu legume chinezeşti în sos acrişor, tartine cu pastă de năut şi dulceață, aşadar cum spuneam, razna rău. Şi mult, dar asta suspectez că a reieşit deja din partea cu jumătatea de pâine şi prietenul amidon. Asta e. Se întâmplă. Am încercat să-mi schimb obiceiul dar nu merge. De exemplu, într-o zi în care ştiam că mă voi uita seara la filme mi-am spus că pot să rup odioasa rutină şi să fac lucrurile aşa cum m-am deprins, la modul frumos şi sănătos, cu combinații care pot fi o lecție pentru orice health-guru, ca atare am ieşit la cumpărături, mi-am umplut o paporniță din aceea Mega-Chic-by-Mega-Image cu fructe, mi le-am spălat şi pregătit frumos pentru a fi mâncate în ordinea cuvenită, până să-mi dau drumul la film m-am decis să fac şi un număr de acrobație yoghină, aşa, pentru a-mi stimula chakrele să nu scape frâul prea rău, apoi un duş şi, fresh şi plină de entuziasm, am dat gata în timpul filmului nu papornița de fructe ci două tuburi din acelea mari de Pringles, cumpărate dintr-o benzinărie şi care zăceau de vreme bună în uşa de la frigider.

Acestea fiind spuse să merg mai departe zicând că azi, în timp ce am păpat o mare parte dintr-o pâine abia scoasă din cuptor m-am uitat la un musical din ’48, o transpunere a poveştii lui Andersen “Fetița cu pantofii roşii”. Iar fetița din poveste este o balerină (a te uita la filme cu balerine cu talie de viespe în timp ce mănânci de parcă s-ar fi anunțat un deceniu de foamete e …. aşa cum e) care are de ales între a fi o mare artistă şi mare ei dragoste. Filmul este excelent şi l-am văzut pornind de la o referire la el care n-a fost nici măcar corectă, însă ideea de a urma calea lucrurilor pentru care simți că eşti făcut să trăieşti rămâne în picioare. Povestea de dragoste e încântătoare (mai ales cu două scene, una în care ei doi merg într-o trăsurică al cărei vizitiu a adormit pe capră iar ea vrea să-l trezească pentru a-l întreba pe unde sunt, dar el o roagă să n-o facă, pentru că vrea ca mai târziu când va fi bătrân şi se va nimeri ca o copilă să-l întrebe unde a fost cel mai fericit în viață el să-i spună că undeva pe malul Mediteranei, strângând-o pe Victoria Page, marea balerină, în brațe, sau cea când înainte de spectacolul pentru care el compusese muzica şi se certaseră pentru că tempo-ul lui nu se potrivea cu felul în care făcea ea o anumită mişcare, el vine în cabină şi îi spune să danseze după tempo-ul ei pentru că el o va urma), doar nota dramatică de la final e cam stridentă însă încheierea de basm compensează suficient.

Şi mă întrebam cum The Red Shoes, un film atât de vechi, este atât de bine realizat comparativ cu The Black Swan, de exemplu, în care în afară de faptul că joacă Natalie Portman (mmmmmplaceeee!!!) şi Vincent Cassel nu mi-a plăcut nimic. Ca de la cer la pământ. The Red Shoes e complex, cu replici bine gândite, deloc carnal, în timp ce The Black Swan, deşi pune aceeaşi problemă a pasiunii-obsesie, e jalnic. Rămân la părerea mea că un film clasic face mai mult decât zece din ziua de azi.

P.S. Nu există poveşti mai frumoase decât cele scrise Hans Christian Andersen. Şi nici mâncare mai bună decât cea mâncată … la ore potrivite şi în locuri potrivite. Am scris ca să nu uit.