Omul cu centura neagra 1 DAN

Mă sună tata, printre altele îmi spune că s-au înscris la cursuri de dans. Curs de dans după ce abia a terminat unul de italiană, care a venit după unul de engleză care la rândul lui a venit după unul de management. Franceza și germana le știe. Nu din școală, le-a învățat tot pe cont propriu, franceza nici măcar la vreun curs, ci mai mult cu mama.

Acum citește Inteligența materiei, îmi povestește și despre carte, e tulburat, e încântat. Tata…

Are 60 de ani, face judo de performanță de o viață întreagă, participă la competiții pentru veterani, le câștigă, arată cu douăzeci de ani mai tânăr decât colegii de generație. Are diplome pe care scrie Cine ajunge primul la tatami câștigă și are copii instruiți de el pe podiumurile din lume.

Trec la un stil de viață diferit, renunț la carne, la lapte. Nu mă critică, nu-mi spune să mă uit la el, iată ce în formă e deși a mâncat o viață întreagă carne. Nu. Nu îmi vorbește despre importanța proteinei animale ci… mai-mai că renunță și el la ea. Înțelege. E un om care înțelege deși o viață întreagă a făcut altceva.

Îi spun de yoga, îmi spune de practici tibetane. Îi spun un banc, îmi spune două. E omul căruia îi pot spune orice. Îi spun de Osho și-i trimit un pachet de cărți, începe să citească. La școală, convoacă profesorii pentru consiliul profesoral. Ultima lui prezentare s-a chemat Despre. Și a fost despre toate. În primul rând le-a spus colegilor (el e director dar, nota bene, are colegi, nu subalterni) să vină doar dacă vor la consiliile lui, că nu-i trece nimeni la condică. Iar dacă nu vin, să-și folosească timpul cu folos. Desigur că vin toți, tata le vorbește despre a fi mai bun, mai înțelegător, despre a da, despre a fi OM. Și le vorbește frumos. Și cu umor.

Cred că aș putea scrie la nesfârșit despre tata. Așa cum numele lui e în monografia judo-ului ieșean, centura neagră 1 DAN, implicare în construcția sălii polivalente, sălii de judo, sălii de pregătire fizice și a bazinului de înot, așa cum numele lui va fi pomenit și peste zeci de ani de-acum de nenumărați părinți de copii cu autism, tot așa ar trebui ca numele lui să fie într-o carte despre … arta de a fi om.

Autismul. Cartea citită pe jumătate

La vremea la care eu, plină de entuziasm și nerăbdare, îmi comandam pe internet cartea lui Alfie Kohn, “Parenting necondiționat”, tatăl meu îmi trimitea prin poștă o altă carte – tot despre parenting, pot spune acum – având titlul “Lasă-mă să-ți aud glasul – Povestea unei familii care a învins autismul” și scrisă de o femeie: Catherine Maurice. Mi-a spus să o citesc, mi-a spus că este povestea unei mame care, la fel ca și mine, s-a opus curentului care spune că unele boli sunt “incurabile”.

Am citit prima jumătate dintr-o suflare. Noaptea, în timp ce copiii dormeau, eu devoram pagină după pagină. Între râs și plâns, nu mă mai puteam opri. Episoade magistral descrise, gen doi părinți abia târându-se printr-un aeroport, unul cărând o stivă de bagaje iar celălalt doi copii țipând ca din gură de șarpe, amândoi agățați de corpul și așa într-un echilibru precar al mamei însărcinate, apoi momentul nașterii celui de-al treilea, când, în doar un singur paragraf, sunt desăvârșit punctate emoția și miracolul (Marc și cu mine ne-am privit extenuați. Noi, niște făpturi atât de imperfecte, reușiserăm cumva să aducem pe lume această nouă viață, perfectă, minunată mai mult decât pot spune în cuvinte, o inocență desăvârșită încredințată nouă. Misiunea de-al păzi și de a-l crește era, știam deja, una deloc ușoară, sarcina cea mai grea pe care ne-o încredința viața. Copilul acesta era deja “pe picioarele lui”, separat de mine și de Marc și totuși reflecta ce era mai bun în noi și reclama un efort neîntrerupt de a fi noi înșine… desăvârșiți. Amestecată cu ușurarea, epuizarea și bucuria din privirea mea și-a lui Marc era recunoștința nerostită, un “mulțumesc” spus celuilalt pentru a fi deschis această cărare luminoasă și grea, pentru a ne fi făcut unul celuilalt darul acestui copil…), totul îmbinat cu tragismul unei lupte din care nimeni nu a ieșit învingător – iată sumarul câtorva zeci de pagini care te aruncă dintr-o prăpastie în alta.

Apoi m-am oprit. La jumătatea cărții m-am oprit. Nici acum, după aproape două luni, nu-mi explic de ce. Nu-mi pot explica de ce, după un maraton dus de-a lungul mai multor nopți, brusc am decis că nu mai pot continua iar apoi, săptămâni la rând, de fiecare dată când am luat o carte în mână, am luat o altă carte. Poate că încărcătura cuvintelor a fost mai mult decât am putut eu suporta – poate că, prin comparație, m-am simțit mică. Poate că am simțit că efortul meu zilnic, lupta mea cu o boală la fel de “nevindecabilă”, este infim comparativ cu provocarea de a trăi, zi de zi, alături de un copil care este lângă tine doar fizic. Provocarea de a trăi dar, mai mult de atât, de a-l vindeca! Nu știu… dar cert este că, la fel de brusc cum am abandonat cartea și apoi evitat-o pentru o bună perioadă de timp, tot la fel de brusc am reluat-o. Dintr-o dată, am simțit nevoia să o termin. Știam care este finalul, însă probabil tot ceea ce s-a neliniștit în mine revenise la normal și aveam nevoie de restul confruntării… Și am citit-o până la capăt.

Concluzia la care am ajuns este că orice părinte sau viitor părinte ar trebui să o citească, pentru a înțelege că provocarea nu constă în a crește și educa niște copii normali, frumoși, sănătoși, dar care, accidental, mai sunt și năzdrăvani sau turbulenți, ci că adevăratul “parenting” este de face față, de a găsi soluții și de a rezista, oricât de mult timp este nevoie, în situații de criză. Mai mult decât atât, de a învinge acolo unde nimeni pare-se că nu învinge, de a (a)duce lucrurile acolo unde trebuie fără a lăsa restul lumii pe planul doi – pentru că familia înseamnă să fii acolo pentru toți, nu doar pentru cel care are o problemă!

… mă opresc aici, adresând însă tuturor un îndemn de a citi această carte. Cuvintele ar fi cu siguranță prea mărunte pentru a prinde întreaga ei lecție, dar pot spune că, acolo unde există un părinte și un copil, părintele are puterea să spargă munți. Și să despice ape.

***

M-am întors de mai multe ori chiar și din gândul de a scrie un articol despre această carte. Chiar și-acum, scriindu-l, știu că spune prea puțin din ceea ce aș fi vrut și ar fi trebuit să spună. Însă a explodat ceva din mine văzând un set de poze ale unui fotograf, tată al unui băiețel autist, băiețel ce i-a servit tatălui drept model pentru fotografii care surprind ritualuri autiste. Sunt imagini care pe mine… m-au sfâșiat. Pentru că latura estetică nu poate ascunde dubla tragedie – odată copilul, halucinant de pierdut și de SINGUR în lumea lui, apoi tatăl – un fel de spectator, privind copilăria (și viața ratată) a copilului său… din spatele aparatului. Echoliliaiată un proiect de trei ani. Trei ani la sfârșitul cărora, poate, printr-un efort permanent și terapie susținută, copilul ar fi putut să se cațere în copaci și să strângă mere în acea pungă. Iar în acea cutie poate că și-ar fi ținut colecția de mașini. Iar prin acea pâlnie ar fi turnat nisip într-o camionetă. Iar acel balon poate că l-ar fi aruncat în aer… Și ar fi râs…

echolilia_timothy_archibald_6 echolilia_timothy_archibald_5

echolilia_timothy_archibald_8echolilia_timothy_archibald_10

(sursa foto: http://youandsaturation.com/father-uses-photography-communicate-autistic-son/)