(între două felii de viață, nu le dăm niciodată o șansă viselor)

Am lipit două replici și a rezultat ceva cam patetico-siropos și care nu se potrivește nici pe departe cu un film pe care abia l-am văzut și care e undeva la granița dintre comedie, dramă, romance și care m-a încântat cum rar mi s-a mai întâmplat, dar care replici, luate împreună, îi prind ideea, în mare.

Filmul despre care zic e unul franțuzesc (am mai scris eu că-mi plac la nebunie filmele franțuzești, pentru mine e suficient să știu asta ca să mă uit), se cheamă Je vais te manquer și, pe scurt, îmbină frânturi din viața a nouă personaje principale și trei secundare (patru de fapt, să nu-l uit pe tipul care n-are nevoie de internet pentru că, pentru el, a fi maestru-bucătar, a merge cu bicicleta și a face amour à sa femme – nu neapărat în ordinea în care le-am scris eu – îi sunt suficiente pentru a fi fericit), complet diferite între ele (un polițist care se vrea Batman, un psihiatru, un scriitor, o educatoare, un editor, o lesbiană, o femeie de serviciu cu un soț șomer și îndrăgostit de telecomandă, o mamă care are cancer, o mamă fericită și pe cale să devină pentru a doua oară mamă, apoi e femeia îndrăgostită de același bărbat chiar și după ce au trecut 48 de ani, timp în care nu au știut unul de celălalt, e menajera ignorantă și amorezată de scriitor, și, nu neapărat în cele din urmă, e infractorul amnezic ce-și dorea să vadă arcul de triumf din Paris), pentru o idee simplă: viața, așa, cu firimiturile ei de fericire, e totuși o chestie senzațională.

Și, ca să citez din vorbele unei actrițe a cărei povestioară am văzut-o pe TED și care spunea despre cum a trăit ea prin orfelinate și, mai târziu, măritându-se de patru ori, a avut un singur lucru în cap, și-anume acela să nu fie părăsită dar care și-a părăsit ea primii trei soți pentru ca al patrulea să o lase el pentru una ce-avea vârsta ei pe jumătate, filmul ar fi de-a dreptul tragic dacă n-ar fi atât de comic. Pentru că sunt niște dialoguri și situații absolut haioase, gen doamna (cea cu iubirea regăsită după 48 de ani) care își vopsește părul și și-l coafează pentru marea întâlnire dar pentru că acesta devenise albastru, precum Viagra – zice ea – și-l spală iar concluzia stilistului gay e că mai bine albastru și buclat decât lins și tern precum părul de la subsuoară, sau scriitorul care, în pană de inspirație, își scria în restaurant lista de cumpărături pentru a da impresia de elan creator și a întreține mitul, apoi polițistul care face flotări și se hidratează cu bere iar subalternilor le spune că ei trebuie să fie supra-oameni, neputându-și niciodată permite luxul unei perioade de adaptare, pentru ca, mai târziu în film, a sfârși interogarea psihiatrului arestat (pentru simplul fapt că purta barbă și ținea un buchet de flori precum regina Angliei, respectiv buchetul pentru doamna de după 48 de ani, cea cu părul ca Viagra) într-o confesiune despre cum viața lui a fost distrusă după ce a fost părăsit de soție. Și, să nu uit, scena cu menajera îndrăgostită de scriitor și care-i dă zilnic raportul în legătură cu vânzarea cărților lui, cărți pe care de fapt nu le cumpără nimeni, și care, într-un acces de curaj, își permite să-i spună acestuia că n-a mai scris de vreo șapte luni, pentru a i se răspunde că e tot atâta timp de când și ea umblă neepilată, replică pentru care el nu se consideră răutăcios, ci crud, iar ea, pentru că nu face distincția între răutăcios și crud, e o ignorantă. Și-ar mai fi povestea femeii de serviciu, tinere, drăguțe și care, bună ascultătoare, aflând povestea de dragoste a celor doi care s-au regăsit pe internet, după jumătate de secol, văzând ezitările doamnei care nu știe dacă într-adevăr să meargă să-și întâlnească dragostea sau dacă pur și simplu să o păstreze mai departe așa, în ideal, în imaginație, propune să facă schimb cu ea, spunându-i să nu fie speriată de soțul pe care l-ar găsi acasă, pentru că acela oricum nu-și va dea seama că a venit altcineva, e suficient să-i dea telecomanda.

Mi-a plăcut enorm. Felul în care bătrânul psihiatru aprinde artificii în aeroport, calmul lui când se întreabă ce a rămas din băiețelul care la patru ani își dorea să se facă pompier, imaginea barmaniței lesbiene care își lasă iubita goală în pat și apoi stă și plânge pe scări, apoi ideea alegerii unui moment și-a unui fel pentru a muri, iată niște fragmente care mie mi s-au părut cel puțin frumoase. Deci, Je vais te manquer tocmai a intrat pe lista filmelor mele preferate.

Dance Me To The End Of Love…

2004. 13 noiembrie 2004. Alegerea noastră de zgomot de fundal pentru dansul mirilor, November Rain. Ce s-a cântat până la urmă a fost Forever And For Always. Alegerea mamei mele, draga mea mamă, romantică până la cer și înapoi. Ar fi fost o mie de alte variante, de la vals vienez și până la … Dance Me To The End Of Love.

Nu știu dacă am dansat atunci. Adică am dansat, dar nu un dans al mirilor cu o coregrafie învățată la cine-știe-ce cursuri de dans făcute în București, printre două seminarii și două examene. Am dansat normal, simplu, așa cum o făceam în Club A. Lipseau doar fumul de țigară și aglomerația teribilă a nopților de miercuri. Și-au fost în plus artificiile de pe margine, confetti de toate culorile și cele o sută și ceva de priviri. Și ce-mi amintesc perfect e cum mă călca mereu pe rochia mea de dantelă perforată și pe cizmele (nu pantofi, nu botine, nu sandale!) mele albe și lăcuite, nota de frondă asumată.

A fost cea mai scurtă nuntă la care am fost. Deși a durat până târziu, dimineața. Nu știu când a trecut, nu știu ce am mâncat, nu știu dacă am mâncat. Cred că nu am mâncat, într-o rochie cu un corset strâns mai ceva decât cel al lui Scarlett O’Hara ar fi fost greu, dacă nu imposibil… Și a fost și cea mai frumoasă nuntă la care am fost. Lucru pe care, în realitate, nu-l poate spune orice mireasă. Nu ne-am preocupat de meseni, de scaune, de un meniu care lipsește la o masă, de sucul poate pe terminate, de banii care se strângeau sau nu, printr-un noroc pe care-l pomenesc mereu i-am avut pe mama și pe tata învârtindu-se precum niște albine astfel încât totul să fie perfect. Totul să fie impecabil. În timp ce noi… ei bine noi doar ne-am distrat. Precum în filmele americane, noi pluteam în al nouălea cer iar ceilalți făceau toată treaba.

Aproape 10 ani de atunci. Dance(d) me to the end of love…

Surprinzătorul bulevard Primorski

Drept este că nici nu am călătorit foarte mult, dar faptul că de-a lungul unui singur bulevard poți găsi muzee, un teatru, un sediu al marinei, hoteluri, terase, restaurante, un parc imens, sedii de bănci, acces spre o zonă (deloc neglijabilă!) de promenadă, acces spre plajă și faleză, relicve dintr-un fost port, administrația a nu-știu-ce, un consulat, o fostă școală, o capelă, mi se pare un lucru demn de consemnat! Și vorbim aici de un bulevard îngust, cu doar două benzi, deci nimic spectaculos sau care să te facă să te aștepți la atâtea lucruri de văzut și colindat de-a lungul lui!

De reținut, după o primă zi: un restaurant care se cheamă la măicuțe, amenajat în ceva ce aduce cu o biserică, loc unde mâncarea este dumnezeiască – pe drept cuvânt! – și parcul imens despre care scriam mai sus, parc care te surprinde cu spectacole de teatru de păpuși, dansatori, cântăreți de jazz, expoziție de fotografie, skaters, un tip care doar cu niște tuburi de vopsea face niște desene cel puțin spectaculoase, un loc care este o replică a reliefului Mării Negre și unde hoarde de copii se cațără și se dau ca pe tobogan, o cișmea pentru copii, focuri de artificii… suficient pentru a ne face, de la mic la mare, să ne bucurăm că, de această dată, am ales să venim în Varna!

WP_20130824_035 WP_20130824_029

WP_20130824_030   WP_20130824_034

WP_20130824_051WP_20130824_056

WP_20130824_062  WP_20130824_060

WP_20130824_059 WP_20130824_068