Cum se prepară și cum se bea (sau nu neapărat) un ceai de anason stelat

Se iau o pungă de anason (stelat) și decizia de a prepara un ceai. Ambele având doar o vagă idee despre anason, parcă dintr-un colţ al memoriei răsare informaţia cum că e bun pentru bebeluși, dar nimic suplimentar. Și ar fi ridicol să dai căutare pe google după “preparare ceai”, poti da pentru orice căutare dar pentru un ceai… nici chiar așa! Deci fierbi apa. Ca pentru orice alt ceai. Timp în care studiezi steluţele de anason stelat (cu titlu informativ, și soarele e o stea), miroși, guști. Mmmm, bun anasonul stelat! Apa a fiert și de aici urmează partea de ezitări. Cât pui? Câte steluţe pentru o cană de ceai? Câteva, ar trebui… Te decizi. La undeva în jur de patru. Și pui trei. Nup, nu pare că va ieși suficient de concentrat. Sari direct la șase. Opt, ca să știi o treabă. Acoperi și te învârţi pe lângă ceainic (sau o oală cu o farfurie pe post de capac, pentru că așa se prepară chez moi). Încă nu dai căutare pe internet. Elementul surpriză makes life go round (& upside down). După un timp (evident prea scurt), stabilești că e momentul pentru a bea. Torni. E splendid parfumat! Colorat, vag. Și iei primul contact. Teribil. E ca și cum ai bea parfum de liliac. Miroase perfect dar gustul e… cam cum era probabil la gust apa din ciubărul în care se ascunsese Jake de căpcăun la ultima aventurare pe vrej. De fapt nici n-are gust. Sau are. Unul prea intens și de ceva ce nu poate fi incadrat. Dar, în scop științific, nu renunţi. A doua gură. Ei bine a doua gură are un gust tolerabil (printr-o logică simplă, a treia gură ar trebui să fie pur și simplu nectar). A treia gura. Nu e nectar (logica simplă e mereu un prieten fals), dar tot e ceva. Și oricum e un lichid atât de parfumat încât a-l bea îţi va face pielea să rămână de-a-pururea-frumos-mirositoare-și-fermecată. Așa, ca a… moaștelor. Și din analiză în analiză se beau cam trei sferturi de cană. Și se consemnează că e chiar delicios ceaiul de anason. Sau… nu neapărat.