Ironman

S-a pornit și copilul cel mic să vorbească. 2 ani și patru luni jumătate. Dacă acum o săptămână încă ne bucuram de câte două – trei cuvinte pe zi, ei bine acum turuie non-stop. Deja ne trezim cu el la frigider cerând ce vrea să mănânce (mai mereu tântână – smântână – el nefiind tocmai vegan…) sau spunându-ne că limonada e acra (ach, achhhhh!) și că mai vrea miere (bzzzzzz, me-e). “Murdoch atacul mental” e modoc atac capu (așa l-a învățat cel mare că se pronunță “mental” – inteligent, nu-i așa?), mama titim? (citim) repetă non-stop, fiind chestia pe care o aude cel mai des la Bogdan, deten pentru desen, mama (s)pala mâna e iar ușor de spus, iar de numărat până la 5 înainte să sară de pe o treaptă sau canapea e încă ceva ce a învățat (5 probabil pentru a-mi da și mie timp de reacție, nu neapărat de altceva…). Abia acum pot spune și eu precum spun oamenii care ne văd: s-a făcut mare.

Ne uităm la el, râdem, îl punem să tot repete și-n timp ce el repetă ne uităm unul la celălalt. De fiecare dată. E un copil pe care puteam să nu-l avem. La dublul test de sarcină din primul trimestru îmi ieșise citomegalovirus. Nu se știa de când – ceea ce e foarte important! Ideea era că pur și simplu am. Doctorul mă programa deja pentru o întrerupere de sarcină, că e riscul mare și nu are sens să mergem înainte, că suntem tineri și putem oricând încerca din nou. Nici acum nu știu pentru cine era riscul mare, pentru noi, să avem un copil cu probleme sau pentru el, să-l dăm apoi în judecată pentru malpraxis. Eu, care mi-l doream ca pe nu-știu-ce, am ezitat atunci. Jumătatea mea mai bună (aici nu-s doar cuvinte, la noi e într-adevăr așa), a spus să lăsăm lucrurile așa cum sunt. Că va fi bine. Că mai putem face și un alt gen de analize. Una care se face rar, dar se face. Am făcut-o și s-a confirmat că va fi bine. Iar acum când copilul care era un semn de întrebare se uită la noi cu ochi mari și ne cere ceva, e pur și simplu spectaculos. Copilul pe care am fost la un pas de a nu-l avea, vorbește. Vorbește cu noi. Haios, dar mai ales emoționant.

***

Cum ar veni, se poate. Se poate orice. De la a face chestii SIMPLE precum analize medicale la clinica Hilmi și nu numai, analize de bacteriologie moleculară sau testul babes papanicolau și până la a crede. Și nu renunța.

***

P.S. Cred că cel mai comic lucru pe care cel mic îl tot repetă de câteva zile e aimămen. Ironman sună perfect a I’m a man. Grăuntele a devenit bărbat.

image image

Benessere

Nu am o viață perfect roz (dar cine are?) însă am început să am o viață perfect echilibrată.

Fac lucrurile care îmi plac și cu cine îmi place, cresc doi copii și sunt în permanență încărcată cu energia lor de neoprit, fac zilnic foarte multă mișcare, fac yoga, mănânc corect – unde mai pui că sunt și vegană! – și, foarte important, îmi rezerv timp pentru a mă gândi. Pentru a mă gândi la ceea ce fac și pentru a-mi găsi fericire în ceea ce am.

Tot ceea ce mi se părea absurd și rizibil până cu nu foarte mult timp în urmă a devenit acum o revelație. În loc de medici si specialitati, caut alternative. Și nu mai oscilez demult între Regina Maria, Hilmi, Medsana, Sanador și altele asemenea, ci poate doar între piețe din care m-aș putea aproviziona mai bine cu fructe și legume…

Nu-mi mai sunt străine multe dintre practicile vechi de întreținere a sănătății, fizice și psihice, și privesc, mai nou, cu foarte mare deschidere tot ce se abate de la stilul de viață considerat astăzi normal. Normal pentru simplul motiv că… este al majorității.

Un set de analize făcut recent, din curiozitate, mi-arată o stare perfectă de sănătate. Adio carență de fier, deși toată lumea a fost îngrijorată că voi renunța la carne (iar carnea, chipurile, e motorul sănătății din obraji…) și bine-ați-venit valori în parametri ideali!

Din al meu (nou) punct de vedere, specialitatile medicale s-ar putea foarte bine restrânge într-una singură, dar inversată. O singură specialitate care să fie departe de constatare și tratare și care să aibă ca unic scop educarea. Educarea pentru revenire la simplu și esențial.

Benessere…

ABC-ul recomandărilor medicale. Antibiotic. Biberon. Cezariană (partea I)

Partea I – ANTIBIOTICUL

Acum zece ani, am fost la un pas de a rămâne surdă. Totul a pornit cu o otită ce părea ușor de “tratat” cu antibiotice, otită ce a degenerat astfel încât după trei săptămâni de eritromicine-oxaciline-peniciline alternate după bunul plac al medicului la care mă tot duceam, aveam ambele urechi atât de infectate încât, la vizita pe care am făcut-o altui medic, mi s-a spus că timpane sunt atinse și că sunt șanse mari ca, pe la 40 de ani, să port aparat auditiv. Cu tot tragismul constatărilor și negrul previziunilor, cert este că după o lună de chinuri și antibiotice care mi-au dat organismul peste cap pentru o bună perioadă de timp, otita buclucașă a fost învinsă simplu și rapid de către o doctoriță ce studiase în Olanda, ei bine ea, prin aspirări și pansamente locale îmbibate cu niște soluții divers colorate, combinate cu un anti-alergic care la acea vreme era ceva complet nou pe piața de medicamente din România, m-a făcut bine.

De-atunci și până în ziua de azi, nu am mai luat niciodată antibiotic, pentru nimic. Mai mult de atât, cu răbdare și păstrând o atitudine rezervată vis-a-vis de recomandările medicilor, cu două excepții (dictate de rezultatul la analize făcute ad-hoc) am reușit să-mi țin și copiii departe de antibiotice, deși de fiecare dată ne sunt prescrise la modul imperativ.

Iar pentru că la noi a mers fără, mă tot întreb de ce mai toți părinții dau antibiotic pentru roșu în gât, pentru tuse, pentru nasul care curge… Dau acum și iar dau peste câteva săptămâni, tot așa, un cerc din care nu mai ies, timp în care se uită șocați la noi, cum bem apa direct de la frigider, cum mâncăm înghețată, cum umblăm cu capul descoperit când sunt 5 grade afară sau stăm în hanorac atunci când toată lumea poartă geacă…

Într-o primă fază, am fost tentată să dau vina pe medici, vai-vai cum recomandă ei antibiotic fără să clipească măcar, cum ascultă ei ascultă copilul la plămâni, se uită la mucul gălbui ieșit victorios din nas, mai o privire la gâtul inflmat și gata, e clar nevoie de antibiotic! Dacă face și febră, păi nici nu se mai discută, nu tu exsudat, nu tu antibiogramă, nu nimic, direct rețeta!

Apoi însă, tot studiind “fenomenul” printre alți părinți ca noi, am realizat că asta se vrea, că părinții nu îi mai pun copilului șosete cu oțet, că rar copilul mai este lăsat să doarmă atunci când are febră, că paracetamolul lipsește din dulap pentru că este mai confortabil pentru psihicul părintelui să lovească răul din rădăcină dând direct antibiotic, că infecție bacteriană și infecție virală au devenit sinonime nu (neapărat) pentru că medicul se grăbește ci pentru că părintele nu mai vrea să piardă timpul cu o analiză sau așteptând să vadă cum și încotro evoluează ostilitățile…

Puțini acceptă faptul că febra este felul corpului de a se lua la trântă cu boala, puțini știu că tusea nu este o problemă în sine ci doar un mecanism de apărare…

De ce scriu aceste rânduri? E simplu: în ultimele două săptămâni, ni s-a recomandat de tot atâtea ori să le dăm copiilor antibiotic. Ca de obicei, am ignorat 80% din pomelnicul din rețetă și le-am dat copiilor pilule homeopate, siropuri de plante, le-am pus șosete cu oțet, am lăsat nasul să curgă nestingherit în timp ce alții-și conectează copilul la aspirator, am pus câte-un supozitor cu paracetamol, celui mic i-am făcut niște aerosoli iar printre episoadele de febră ne-am jucat pe afară…

1 2

4 3

Dap, iar nu le-am dat antibiotic și uite că sunt bine-sănătoși! Ca de fiecare dată de altfel…

(urmează Biberonul și Cezariana)