Pizza. Nimic mai simplu.

Copiii mei adoră pizza. Nimic nou, cui nu-i place?

Și le-o prepar în două variante, astfel:

- 1 -

Ca la carte, însemnând așa;

- 500 de grame de făină. Integrală. Ecologică. Ideal spelta,

- 250 de mililitri de apă călduță – nici prea prea, nici foarte-foarte,

- drojdie, cât o nucă,

- 5-6 linguri de ulei de măsline,

- sare – roz, neapărat din cea roz!,

- busuioc, uscat.

Aluat frământat într-o bilă și lăsat la frigider pentru jumătate de oră sau chiar trei sferturi, dacă nu lucrez sub presiunea timpului. Timp având la mine forma celor patru ochi care sunt mereu pe mine, a celor patru mâini care deschid, trag, se agață și a celor două corpușoare ale căror burtici așteaptă nerăbdătoare să fie umplute…

Aluatul apoi scos, presat, modelat și mai mult sau mai puțin frumos așezat pe foaia de copt.

Sos: roșii bine-bine coapte, curățate sau nu de coajă, mixate cu busuioc, cimbru, sare, piper și boia. Dulce.

Topping? Minim. Blatul și sosul fac pizza, vă rog, nu-mi spuneți altceva!

Succes garantat.

- 2-

Folosind soluții de back-up, așa:

(Încep prepararea ei încă din parc.)

– “Mama, vreau pizza azi” (și vine și vocea din fundal: “Pi-ta, pi-ta, ma-mi, pi-ta!”)

– “Mâine, dragostea mea, am uitat ieri să iau făină…”

– “Ba nuuuuuu, vreau aaaaaazi!!!!” (și vine iar vocea din fundal, acum direct pusă pe chițăială…)

N-am timp pentru toate. Să mai stau și-o oră la tobogane în parc, apoi să trec să cumpăr și făină, apoi să aștept aluatul să “crească” la frigider, apoi să devină blat crocant la cuptor… (azi) pur și simplu timp nu am.

Am însă telefon și locuiesc în patria pizzei livrate la domiciliu. Livrare rapidă, blat la alegere, topping la alegere, sos la alegere, desert la alegere, băutură la alegere, reducere, plata cu cardul, curier amabil, pliant promoțional… pot cere oare mai mult?!

Comand pizza deci, ca o a doua “variantă de preparare”. Și mă pregătesc pentru avalanșa de întrebări ce obligatoriu va urma: “Mama, dar pizza ta de ce nu e perfect rotundă?”, “Mama, dar pizza ta de n-o scoți în cutie?”, “Mama, dar ție de ce-ți ia atât de mult timp să o faci?”, “Mama, dar mâine mai faci una tot așa?”… :-D

image

Alternativa la covrigei și sticsuri sau despre “Nothing goes away until…”

Uneori stau și mă întreb de ce a fost nevoie să se ajungă la un diagnostic de diabet pentru a învăța să facem lucrurile așa cum trebuie. Impresia că nu avem timp, marketing-ul care ne păcălește cu 0 conservanți duc la o comoditate care ne lipsește și de plăcerea de a face lucrurile și de bucuria de-a le vedea împlinindu-se.

La una dintre ședințele de acupunctură la care am fost cu Bogdan găsisem scris pe tabla din cabinet: Nothing goes away until it teaches us what we have to know. Presupun că așa este. Altfel acum aș fost la Mega Image cumpărând cine știe ce covrigei sau sticsuri sau alte “minuni” ce sunt numai bune de ronțăit prin parc.

Recunosc: dacă nu ne-ar fi ajuns cuțitul la os, într-o lume în care poți cumpăra orice nu mi s-ar fi părut atât de important să-mi cresc copilul în spiritul mâncării făcute în casă. Iar în aceste vremuri în care totul este ultra-procesat, o educație a alimentației corecte va fi, à la longue, cel mai bun lucru pe care i-l pot oferi.

***

Mai jos sunt poze cu experimentul culinar de astăzi. Rețeta poate fi găsită aici, pare ceva elaborat dar de fapt se macină niște semințe, se amestecă împreună cu apă, sare, ulei și făină într-un aluat (care seamănă cu cimentul…) ce se taie în forme și se coace la cuptor.

P.S. Pufuleții însă nu am habar cu ce i-aș putea înlocui. Open-mouthed smile

1 2 3

5 6 7

 10 8 9

11 12 13

15  16