Nocturne

Aveam cu totul altceva în plan după Alive dar cum n-aveam starea pentru proza de oameni cinici și dărâmați (invers de fapt, întâi dărâmați și apoi cinici) m-am îndreptat spre ceva ce promitea a fi (tot) suav și trist. Nocturne, de Kazuo Ishiguro, teoretic “cinci povești despre muzică și amurg”. Dar, surpriză-surpriză, ce promitea a fi suav și trist și numai bun de citit la lumina lanternei se dovedește a fi exact genul de scriere de savurat dimineața pe stomacul gol, e o întreagă dramă în spatele cuvintelor dar tonul de observator detașat și umorul impecabil al omului congenital trist, iată o combinație care pentru mine este energizantul perfect.

Citesc, citesc și râd. Una dintre cele cinci povești e așa: el, ea, fiecare la aproape 50 de ani, încă iubindu-se pătimaș dar fiecare retras într-o lume a lui. Scenarii mentale, dacă, dacă, dacă. Apoi e al treilea personaj, povestitorul, prietenul din studenție, acea studenție marcată de Julie London, Peggy Lee, Harold Arlen. Iar povestitorului i se desemnează rolul de a reface relația celor doi. Și urmează pagini întregi de situații hilare, discuții absurde, fiecare are o înțelegere a lui iar rezultatul e cam ca-ntro povestioară pe care o citisem cândva și în care unul încerca să vândă o rulotă unui altuia care credea că va cumpăra o păpușă gonflabilă…

Genial. Voi mai povesti. Și mi-am trecut pe listă și restul scrierilor lui Ishiguro, plus de văzut ce-a rezultat (sau a mai rămas…) din ecranizarea rămășițelor zilei.

Unde fug ei de noi?

Tot citind crâmpeiele din Alive m-a lovit un gând. Scrie Petronela Rotar despre cum se urca pe bicicletă (bița) și pedala și pedala, pedala fără oprire, cât mai departe de casă și de un tată care o bătea, sau despre verile petrecute la scăldat sau ascunsă în copaci și despre “canal”, locul de taină unde se ascundeau de cei mari. Ca să facă prostii. Și m-am întrebat: copiii noștri unde se vor ascunde oare de noi? Și împreună cu cine se vor ascunde ei oare?

Mi-amintesc perfect cum plecam noi cu săniile în spate, toți copiii din cartier, mai mari, mai mici, băieți, fete, toți la derdeluș. Sau vara, “la apă”. Așa spuneam când mergeam la pârâu. Apoi, când am mai crescut un pic și ne-a învățat unchiul să înotăm cât de cât, mergeam “la Moldova”. Unde ni se putea întâmpla orice, de la a da cu capul de o piatră atunci când săream în apa mai mereu mâloasă, până la să ne înecăm. Apoi îmi amintesc de serile când jucam “urmărire” sau mergeam să aruncăm cu pietre în geam la Hermina. Și Hermina, o femeie vag ciudată (să-mi amintesc să-l întreb pe tata dacă într-adevăr era sau dacă doar noi am făcut-o ciudată pentru că locuia singură și n-o vedeam niciodată mergând pe stradă alături de cineva) ieșea tiptil din casă și ne căuta, pe stradă, prin curți, pe unde noi ne tot ascundeam și inconștienți, chicoteam. Pe-atunci nu venea niciun părinte să stea în spinarea noastră ca să vadă dacă nu cumva facem trăznăi, nu stătea nimeni pe bordură la 20 de metri distanță ca să se asigure că nu plecăm care-ncotro, ai noștri se uitau la televizor sau erau în curte la aer iar noi… bezmeticeam fericiți și departe de grija lor.

Cum ar veni, am crescut frumos. Când am crescut eu, creșteau frumos și cei care luau bătaie și creșteau frumos și cei ca noi, ținuți cu vorba bună, în general. Și am crescut frumos pentru că EVADAM. Plecam din curte și eram noi înșine și ne bucuram că suntem singuri printre cei de-o seamă cu noi, ne bucuram că eram de capul nostru.

Acum însă eu cu ai mei copii, ce fac? Unde pot ei pleca? În fața blocului? Printre mașini și necunoscuți? Exclus! În parc? Nu e deloc sigur în parcuri, nici chiar cu toți gardienii ciorchine adunați. Unde ar mai fi? La bunici, acasă la Gura Humorului? Poate, deși cred că nu mai e nici Humorul ce era… Care va fi pentru ei canalul, sau Valea Lupului (cum a fost pe vremea mamei) sau “la apă”, sau “la Moldova” sau “la Hermina”…? Ce pot să le dau din ce-am avut eu? Unde le pot eu găsi o gașcă de copii și un maidan? Copiii mei au parte de vreo 60 de metri pătrați, de mers de mână pe stradă, de supraveghere atentă în parc, de un trai frumos, decent, ordonat, de o tonă de cărți și de o tonă de jucării, cum ar veni cam au totul… Da, au. Au tot ce nu-i important.

***

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu știu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat. (Arghezi)

Betty Boop la lanterne. Borderline. Sau despre literatura de azi

Ieri mi-au mai venit două cărți. Petronela Rotar, O să mă știi de undeva. Și Alive. E prima dată când primesc cărți în hârtie din aceea în care se ambalează chestiile fragile. Am luat pachetul de la curier, l-am pipăit și mi s-a părut ciudat. Până la urmă vorbim despre cărți, nu despre porțelan. Nu l-am desfăcut la prânz ci târziu, spre seară, deși sunt două cărți pe care abia așteptam să le citesc. Ce-o fi fost de am amânat nu știu. Poate că am lăsat pachetul să se acomodeze cu temperatura camerei, a bucătăriei de fapt. Cine știe. Abia spre seară, deși atunci chiar nu aveam timp de citit, l-am desfăcut. Tot ciudat. Cu foarfeca. Am tăiat cu foarfeca ambalajul cel bulat și impermeabil deși de obicei rup cu mâinile, nu mă formalizez cu ambalajul, niciodată, nici măcar la cadourile de Crăciun. Rup. Punct.

M-am uitat la cărți, la coperte, pe care de altfel le știam. N-am frunzărit. Atipic, iar. Am culcat copiii, am căutat lanternele prin casă și pe la 11 jumate, citeam. O citeam pe cea cu știutul de undeva. Și citeam fără să-mi fi luat o cariocă sau un pix sau un creion pentru mâzgălit și însemnat, așa cum fac de obicei. Doar citeam.

“Hani”. Partea cu hani, mmm, nu e pentru mine. Prea mulți hani. Prea multă anatomie. Dar… sunt unele bucăți care sună așa: ce ai face dacă în spatele cuvintelor tale s-ar întruchipa cineva perfect ție? un om care să-ți mângâie somnul, care să creadă că ești cea mai frumoasă ființă din univers. care să vadă în tine și dincolo de tine, să simtă și să resimtă, să empatizeze năucitor, să tremure când te întâlnește, să sufere de priapism, să vrea, să doară, să înțeleagă, de la capătul celălalt până la ăsta. nu ți-ar fi teamă să crezi? ai spera? […] te-ai lăsa privit ore în șir, până la amețeală? sau așapovești nu neterminate, ci întrerupte brusc, ca venele unui borderline, sau așa: ascultă, mi-e foarte dor de tine, știu că nu știu să mai spun asta, nu mai știu nici să dor cum trebuie. ascultă, eu trag cu dinții de mine ca să nu cad. sau așa: bine ai venit acasă, tu o să descalți bocancii aceia, desigur va fi încă iarnă și o să-mi spui, trebuie să îmi spui, nu, dragă, nu te deranja să îmi faci cafea, mai bine iubește-mă, îmi place că tu știi să o faci amar. 

Apoi urmează partea cu unu…doi…trei…paisprezece. Citesc și nu mă pot opri. eu ce fac? eu ce fac? acum. Apoi partea cu bujorii care au șters mirosul de vină și de lacrimi și de teamă și de vise gris perle: mi i-a arătat tata cu cârja, lângă gard, a bâiguit ceva, nu am înțeles ce, dar am luat foarfeca și i-am tăiat, pe rând, trecuți, înfloriți, îmbobociți, fără discernământ, fără să mă uit, așa cum fac eu, mereu. La a douăsprezecea (poezie?) mi se stinge una dintre lanterne. Celelalte două abia luminează, dar împreună fac o lumină ok. Fac o lumină ok ca să citesc tocmai partea cu fetele vor zice mama a fost o femeie okey, doar că făcea prea multă curățenie  […] mama avea un insectar de oameni, un oamenar, mama făcea prea multă curățenie în casă iar în mașină deloc. 

În partea a treia e om. Un fel de om. Sau cel puțin asta a fost impresia mea. Locuiește împreună cu frica și fricile și cu fetele ei în căsuța celor trei fetițe, gătește și înțelege ce vor să spună oamenii când zic frate, simt nevoia să beau, e fosta rățușcă urâtă, e frivolă și vanitoasă, zice ea, ar putea fi pe rețetele medicilor ca prescripție pentru disfuncții erectile, zice tot ea, e Petronela, e Elena și zice că a nu te gândi deloc la suicid i se pare nesimțire. Dar n-are buton de exit, nu trage niciodată maxim dreapta, ascultă Placebo, plânge, iar plânge, se desface, reface și are 21, 14, 16, 15, 24, 8, 35 de ani. 37. Două fete, tatăl primei mort când ea, mama, avea 21 de ani, alt soț, alt copil, tot o fată, un șef care o credea un scriitor prost, altul care nu credea că scrie prost devenit al doilea soț și viața pe sticlă, așa: apoi ți-au zis că trebuie să intri pe sticlă. între toate blondele, așa brunetă, cu păr scurt? așa. ai intrat. ca dracu’ ai intrat. îți tremura vocea și picioarele îți tremurau. și stomacul. ai grijă că se uită la tine 7 milioane de oameni. fix 7? nu au și ei altă treabă? nu au. bine, atunci.  […]  auzeai de fiecare dată în cască: 3,2,1, amănunte are Petronela Rotar. Petronela Rotar era praf. 

Petronela Rotar e așa: nu o să mă scutesc de nicio vină. nu o să-mi caut nicio scuză. nu mistific nimic, nu sulemenesc, nu inventez, nu mă scuz nu mă propun. suntem exact cine suntem iar eu știu asta perfect. poți să îți construiești identități,  […]  să te înconjuri de aplaudaci, poți să ascunzi adevărurile despre tine care dor.  […]  să te oglindești în ceilalți și să ți se pară că ești ceea ce reflectă ei că ai fi. ceilalți nu sunt oglinzi doar biete cioburi care nu reflectă, refractă. adică deviază, la dracu’.  […] eu am ales să nu mai fac asta.  […]  e o ruletă rusească. da’ nu cu unu’. ci cu toate gloanțele. 

Spre dimineață, mai mult pe întuneric, am terminat de citit. Mai am Alive. Și multe altele. Și de-mi cumpărat azi baterii pentru lanterne. Și apoi voi scrie, poate, ceva despre literatura de azi. Sau poate altceva.