La colț. Dialectică

Potoliți-vă, am zis! Eu zic, eu aud. Și ce-mi vine în minte la spartul târgului, după ce ani de-a rândul mi-am crescut impecabilii dându-le impresia că totul e permis? Să-i întreb cum se face că la grădiniță stau ca sfinții. Păi ne pune la colț. (Colț?! În ce secol trăim?! Unde e Alfie Kohn?! Cu prosteștile pedepse și recompense nu era de-ajuns?!) Dar ca să nu las impresia că-s gata să merg să strâng educatoarele de gât și ca să-mi și arunc un ochi fugar pe eficacitatea sistemului cu iz de sadism, lansez, de test, provocarea. Ce-ați zice dacă am avea și noi acasă un colț? Pauză. Stupoare. Și le zic afabilă să și-l aleagă pe care-l vor. Pornesc cam deconcertați (asta ori ne pedepsește, ori e mărinimoasă, că n-am înțeles…), dar probabil simțindu-mă că mă amuz, începe o căutare de parcă ar fi scormonit după ouă de Paște. Al meu, ăsta-i al meu, eu vreau aici! (Dar unul pentru amândoi, nu e de-ajuns?!) Eu aici, eu aici! Ba nu, haide aici, pe hol, să stăm față în față, și să putem să vorbim! (am impresia că ei cred că le dau și o minge și pictez și-un teren între ei!)

Îi mai las să se lămurească în legătură cu colțurile și să și le găsească pe cele mai rotunde și confortabile, în timp ce eu continui să mă întreb cum o fi la grădi, oare îi ține în picioare? Cu fața la clasă? Cu spatele? Pe un scăunel? Au voie să meargă la toaletă? Chem sau nu chem protecția copilului? Invoc sau nu răul tratament? Și în timp ce eu disecam problema, îi aud numărând. A, s-au apucat să se joace de-a v-ați ascunselea. E bine că știu că acasă n-am face asemenea enormități. Adică ne mai supărăm, mai țipăm, ne mai bat vecinii în țeavă dar în rest, funcționăm pe principiile buruiana veselă și space, the final frontier. Și mă duc să vorbesc cu ei ca să mai aflu ce și cum. Când colo, surpriză! Ostaticii în scopuri educaționale se pedepseau de zor! Unul stătea fericit în colțul îndelung ales iar celălalt număra, peltic și chiar și mai fericit! Unspezete, doispezete, mami vine ce? (Adică ce urmează. Păi cred că urmează să vă pedepsesc de-a dreptul, și asta pentru simplul motiv că vă place-atât de mult să vă pedepsiți!) Celălalt, pedepsitul, răspunde încurajator – treizprezece! – și realizez uimită c-ar sta acolo pân’ la infinit…

Plec iar ca să-mi dau minții timp să percuteze ce am văzut. Când mi-au zis de grădi, păreau îngroziți, dar acum le place nevoie mare, deci eu ce să fac acum că m-am apucat să vorbesc înainte de a gândi?! Trag cu urechea să văd pe unde au mai ajuns și mă apropii cu un castron, să-i mai dau câteva linguri de supă prizonierului peltic. Când îl aud pe cel mare somându-mă să plec, că-n timpul pedepsei nu se mănâncă! Poftim?! Și cu acel poftim?! fluturându-mi prin fața ochilor precum eșarfa roșie în zi de sfânt Fermin, mă retrag și aștept. Și-l aud explicându-i celui mic că vor proceda așa: după fiecare pedeapsă, se va mânca, câte un măr, o banană, orice, dar se va mânca. Parcă și văd morcovul portocaliu și trăsurica trasă de măgar, imaginea a tot ceea ce eu n-am apreciat și nici vreodată n-am să apreciez, unde mai pui că în ritmul teribil în care se tot corectează unul pe celălalt, vor ajunge obezi! E tot mai complicat. Cum să-i opresc fără să dau impresia că ce se întâmplă e de-a dreptul ciudat? Și, ce de obicei, aleg calea firii… Adică i-am lăsat să se pedepsească până s-au plictisit. Și văd că nu i-a mai apucat. Și-acum sunt curioasă cum li se vor mai părea pedepsele de la grădi, poate încep să le ia în glumă și mă aleg cu vreo educatoare pe cap, să vezi atunci discuție “constructivă” și edificatoare despre haos vs. reguli și metode cu rezultat!

Autismul. Cartea citită pe jumătate

La vremea la care eu, plină de entuziasm și nerăbdare, îmi comandam pe internet cartea lui Alfie Kohn, “Parenting necondiționat”, tatăl meu îmi trimitea prin poștă o altă carte – tot despre parenting, pot spune acum – având titlul “Lasă-mă să-ți aud glasul – Povestea unei familii care a învins autismul” și scrisă de o femeie: Catherine Maurice. Mi-a spus să o citesc, mi-a spus că este povestea unei mame care, la fel ca și mine, s-a opus curentului care spune că unele boli sunt “incurabile”.

Am citit prima jumătate dintr-o suflare. Noaptea, în timp ce copiii dormeau, eu devoram pagină după pagină. Între râs și plâns, nu mă mai puteam opri. Episoade magistral descrise, gen doi părinți abia târându-se printr-un aeroport, unul cărând o stivă de bagaje iar celălalt doi copii țipând ca din gură de șarpe, amândoi agățați de corpul și așa într-un echilibru precar al mamei însărcinate, apoi momentul nașterii celui de-al treilea, când, în doar un singur paragraf, sunt desăvârșit punctate emoția și miracolul (Marc și cu mine ne-am privit extenuați. Noi, niște făpturi atât de imperfecte, reușiserăm cumva să aducem pe lume această nouă viață, perfectă, minunată mai mult decât pot spune în cuvinte, o inocență desăvârșită încredințată nouă. Misiunea de-al păzi și de a-l crește era, știam deja, una deloc ușoară, sarcina cea mai grea pe care ne-o încredința viața. Copilul acesta era deja “pe picioarele lui”, separat de mine și de Marc și totuși reflecta ce era mai bun în noi și reclama un efort neîntrerupt de a fi noi înșine… desăvârșiți. Amestecată cu ușurarea, epuizarea și bucuria din privirea mea și-a lui Marc era recunoștința nerostită, un “mulțumesc” spus celuilalt pentru a fi deschis această cărare luminoasă și grea, pentru a ne fi făcut unul celuilalt darul acestui copil…), totul îmbinat cu tragismul unei lupte din care nimeni nu a ieșit învingător – iată sumarul câtorva zeci de pagini care te aruncă dintr-o prăpastie în alta.

Apoi m-am oprit. La jumătatea cărții m-am oprit. Nici acum, după aproape două luni, nu-mi explic de ce. Nu-mi pot explica de ce, după un maraton dus de-a lungul mai multor nopți, brusc am decis că nu mai pot continua iar apoi, săptămâni la rând, de fiecare dată când am luat o carte în mână, am luat o altă carte. Poate că încărcătura cuvintelor a fost mai mult decât am putut eu suporta – poate că, prin comparație, m-am simțit mică. Poate că am simțit că efortul meu zilnic, lupta mea cu o boală la fel de “nevindecabilă”, este infim comparativ cu provocarea de a trăi, zi de zi, alături de un copil care este lângă tine doar fizic. Provocarea de a trăi dar, mai mult de atât, de a-l vindeca! Nu știu… dar cert este că, la fel de brusc cum am abandonat cartea și apoi evitat-o pentru o bună perioadă de timp, tot la fel de brusc am reluat-o. Dintr-o dată, am simțit nevoia să o termin. Știam care este finalul, însă probabil tot ceea ce s-a neliniștit în mine revenise la normal și aveam nevoie de restul confruntării… Și am citit-o până la capăt.

Concluzia la care am ajuns este că orice părinte sau viitor părinte ar trebui să o citească, pentru a înțelege că provocarea nu constă în a crește și educa niște copii normali, frumoși, sănătoși, dar care, accidental, mai sunt și năzdrăvani sau turbulenți, ci că adevăratul “parenting” este de face față, de a găsi soluții și de a rezista, oricât de mult timp este nevoie, în situații de criză. Mai mult decât atât, de a învinge acolo unde nimeni pare-se că nu învinge, de a (a)duce lucrurile acolo unde trebuie fără a lăsa restul lumii pe planul doi – pentru că familia înseamnă să fii acolo pentru toți, nu doar pentru cel care are o problemă!

… mă opresc aici, adresând însă tuturor un îndemn de a citi această carte. Cuvintele ar fi cu siguranță prea mărunte pentru a prinde întreaga ei lecție, dar pot spune că, acolo unde există un părinte și un copil, părintele are puterea să spargă munți. Și să despice ape.

***

M-am întors de mai multe ori chiar și din gândul de a scrie un articol despre această carte. Chiar și-acum, scriindu-l, știu că spune prea puțin din ceea ce aș fi vrut și ar fi trebuit să spună. Însă a explodat ceva din mine văzând un set de poze ale unui fotograf, tată al unui băiețel autist, băiețel ce i-a servit tatălui drept model pentru fotografii care surprind ritualuri autiste. Sunt imagini care pe mine… m-au sfâșiat. Pentru că latura estetică nu poate ascunde dubla tragedie – odată copilul, halucinant de pierdut și de SINGUR în lumea lui, apoi tatăl – un fel de spectator, privind copilăria (și viața ratată) a copilului său… din spatele aparatului. Echoliliaiată un proiect de trei ani. Trei ani la sfârșitul cărora, poate, printr-un efort permanent și terapie susținută, copilul ar fi putut să se cațere în copaci și să strângă mere în acea pungă. Iar în acea cutie poate că și-ar fi ținut colecția de mașini. Iar prin acea pâlnie ar fi turnat nisip într-o camionetă. Iar acel balon poate că l-ar fi aruncat în aer… Și ar fi râs…

echolilia_timothy_archibald_6 echolilia_timothy_archibald_5

echolilia_timothy_archibald_8echolilia_timothy_archibald_10

(sursa foto: http://youandsaturation.com/father-uses-photography-communicate-autistic-son/)