Se poate

Deci (încep cu “deci”) eu, care în urmă cu nu mulți ani nu eram în stare să gătesc nici măcar un pilaf decent, mi-am transformat acum casa într-o fabrică de făcut mâncare și, mai mult de atât, m-am apucat și de agricultură. Agricultură biologică, organică, ecologică la mine pe… balcon. Mergând pe principiul “încercarea moarte n-are!”.

Și-am “încercat” așa:

– două etajere metalice din IKEA. Bifat.

– cutii de plastic, de depozitare, tot din IKEA. Bifat.

– pământ curat, frumos, negru, perfect, mustind de viață și plin de râme, adus de pe dealurile Prahovei, din zonă cu aer curat și cu foarte puțini locuitori pe metrul pătrat. Bifat.

– lopețele de plastic și stropitoare din arsenalul pentru joaca în parc a copiilor. Bifat.

– semințe de tot felul, luate așa: în primul rând, seminte de tomate. Multe. Seminte de tomate mici, de tomate mari, cărnoase, prunișoare, am luat de toate. Chit că toată lumea mi-a spus să iau răsaduri. Apoi seminte de marar, leuștean, pătrunjel, măcriș, ridichi, morcov și bonus, un mic arbore goji. Și arpagic. Bifat.

Și-având toate ingredientele pentru succes, m-am apucat de pus pământ, făcut șănțulețe, presărat semințe, udat, apoi verificat, zi de zi și cel mai mult dintre toate, m-am apucat de sperat.

Au ieșit ridichile, măcrișul, încântare maximă, mărarul, numai leușteanul și pătrunjelul nu ieșeau. Dezamăgire. Apoi am aflat că ies mai târziu. Pentru că eu întâi fac și apoi mă informez. :-D Au ieșit și roșiile, bucuria mea. Mici, firave, greu de imaginat că ar putea purta roșii mari cât palma mea. Sau de fapt mici, dar nici măcar așa. Am primit atunci cel mai frumos buchet de flori, sub forma unui mănunchi de răsaduri. Am adus alt pământ, cutii mai mari și le-am plantat.

Și am purtat tot felul de discuții pe seama lor. Drenajul, unde-i drenajul? Le-am scos, am pus făcut găuri în cutii c-o șurubelniță încălzită la flacără de aragaz, am pus pietriș, iar pământ, răsadurile, bețe de susținere și-am așteptat. Au făcut flori. Poze multe, bucurie maximă. Alte întrebări. Cum se vor poleniza? Poftim?! Dezorientare la fel de maximă însă ideile au venit și au sunat așa: să le polenizez eu, artificial, cu o pensulă din aceea de pictură. Sau mai bine, să le scutur. Le-am scuturat. Sau, ideal, să-mi țin degetele încrucișate și să aștept albinuțe rătăcite pe la etajul zece. Al unui bloc dintr-un oraș absurd de poluat… Mi-am ținut degetele încrucișate, au venit și albinuțele. Mult spus “au venit”, de fapt a venit una singură. Care a și murit la datorie. Răpusă mai precis de cei mici, într-un incontrolabil extaz.

Apoi a venit vremea recoltei. Pătrunjel cât de-o ciorbă, la fel și leuștean. Mărar de-o salată. Morcovi minusculi – să țin minte că au nevoie de pământ nisipos, la anu’ când iar m-oi apuca! Ridichi, deși răsăriseră primele, deloc. Dar cel mai important, am avut roșii. Și am încă, deși e septembrie. Mai am una singură, de fapt, dar ce contează, spun că “mai am”!

Morala poveștii ar fi că se poate. N-a ieșit totul perfect dar încercând, am văzut că se poate. Și că acolo unde teoria pare să spună nu, practica spune da. Da-da. :-)

***

Mai jos, ultima roșie. Iar aici, în albumul dedicat de pe Integraalia, pozele întregii povești. Și-am încălecat pe-o șa…

image

Nu repara ceea ce nu-i stricat!

John Hagelin spunea: atunci când ingineria genetică încalcă legile firii biodiversitatea este compromisă iar viitorul ecosistemului devine imposibil de anticipat.

În aceste vremuri în care se vorbește mult despre ingineria genetică, despre organismele modificate genetic, despre sănătatea noastră și despre viitorul omenirii în general, oare câți se întreabă de unde a pornit ingineria genetică? Dintr-un laborator oare? De sub lamela unui microscop? Sau poate dintr-o eprubetă manevrată cu grijă? Poate… Deși dac-ar fi să ne gândim mai bine, poate am înțelege că ingineria genetică s-a născut… dintr-o joacă de copii! Da, ingineria genetică a pornit, simplu și firesc, din apetitul copilului pentru joc și din dorința lui de a stăpâni lumea. Pe nebănuite, copilăria zburdalnică și inconștient trăită s-a transformat în diagrame și simboluri iar micuții neastâmpărați, din prea multă dragoste pentru natură iar apoi poate din prea puțină, au găsit calea pentru a transforma și modela firescul astfel încât, pe nesimțite, el să devină o simplă amintire…

Și… de când a pornit? Este ea fructul secolului trecut, încununare a tehnologiei atotputernice sau vine din străfundurile istoriei, încă de când omul citea orele din umbra copacului și-și ghida drumul după mușchiul ce-l îmbrăca pe-o parte? Păi a pornit cu milenii în urmă, poate de la copilul sumerian și albinele ce nu-i dădeau pace sau de la micul armean ce nu reușea să-și stăpânească nărăvașul cal, pentru a prinde apoi aripi prin secolul al 19-lea, din joaca de-a grădinăritul și degetele lipicioase de miere ale unui copil care, fără a-și conștientiza pasiunea, obișnuia să-și petreacă timpul printre straturi și printre stupi…

Apoi, ca-ntr-un efect de domino, timpul a împins teoria înainte, prăbușind, într-un final, firescul unei lumi întregi… Pentru că jocul printre răsadurile de morcovi, devenit peste noapte joc de lego, s-a transformat pe nesimțite în BioBricks, urzeală de ADN modificat pe porțiuni, conspirație halucinantă dezvăluită în știri alarmante și vizibilă pe corpul din ce în ce mai bolnav a milioane de oameni din întreaga lume, urmată de reacții de-a dreptul aberante, pornind de la tinerele anorexice captive în jocurile foamei și sfârșind cu activismul care generează un contra-curent, de revenire la firesc și normalitate, dar care, în mod inevitabil, hrănește o nouă și elitistă industrie… cea bio-eco-organică!

Și mă întreb care este soluția pentru a fi la adăpost într-o lume marcată de cuvinte precum alimente modificate genetic, inginerie genetică, pesticide, poluare, hormoni, aditivi, într-o lume care propune fără rezervă o alternativă pentru orice, pornind de la laptele matern din ce în ce mai bine replicat în formule perfect adaptate – nu-i așa?! – cerințelor micilor ființe și sfârșind cu… banalele legume pentru supă! Care este rezolvarea? Cum facem oare întoarcerea în timp la calul nehibridizat și la polenizarea naturală? Cum temperăm savantul hipnotizat de molecula lui, cum stăpânim explozia întregii industrii alimentare și cum îl facem auzit pe activistul al cărui avânt e copleșit de zeci, sute, mii, milioane de voci, voci care confundă sănătatea de azi cu tinerețea fără bătrânețe?

O vorbă simplă zice să nu repari ceea ce nu este stricat. Dar iată cum homo ludens, din pură inocență și absolută plăcere, prin revelația jocului și bucuria simplă a fărâmițării lucrurilor a dat lumea peste cap… Și-acum cum oare îl mai facem pe el, savantul, neobosit în joaca lui, să treacă prin Sparta cu școala ei de luptă și să devină din veșnicul copil… adultul responsabilizat?…

nemira

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)