Deci așa se face!

Alerg prin casă după cei mici și îmi vine o idee. Într-un moment în care nu sunt pe fază, mă strecor în bucătărie și când îi aud venind să mă someze să-i mai alerg sar în faţa lor zbierând și gesticulând mai ceva decât fac ei când sunt puși pe rele. Planul îmi reușește, îi bag în sperieţi, se refugiază precum purcelușii speriaţi de lup, drrrrrrept în pat, punct pentru mine. Nu trec câteva minute și mă trezesc cu ei iar după mine, dar acum se vor speriați, nu alergaţi. Mai scornesc câteva ambuscade, dar ăștia se prind repede care-i șmecheria (orice șmecherie!) deci adio succes.

Cel mare se simte dator să îmi explice: “Mami, trebuie să ne sperii prin surprindere!”. Încerc, deja secătuită de idei, să-i sperii “prin surprindere”, așa cum mi s-a recomandat (de fapt era o critică). Și într-un moment de respiro cel mare îmi strigă: ” Mami, vii odată?! Hai să ne sperii prin surprindere!!!”

(Bine, aşteptaţi-mă surprinși, vin!)

A umblat cineva la butoane?!

Administrative. Îmi aștept rândul, între timp verific niște mesaje, răspund, mă uit pe geam, pe ceas. Oameni intră, ies. Eu stau. Se aude o muzică să zicem ok, cam de club, așa, și nu de Fire sau de Club A – dacă mai există și dacă acolo se mai ascultă muzică așa cum se asculta cândva – ci muzica ce se aude când treci prin Herăstrău. Nu pe lângă HRC, bien sûr. Nu-s atentă, nu e genul meu. Mă gândesc la ce cumpărături trebuie să fac, la niște articole pe care trebuie să le scriu, la toate și la nimic. Se oprește melodia, începe alta. Nu. Nu alta. Aceeași. Nu-i nimic, mă gândesc. N-o ascult, dar e un zgomot de fond neiritant. Fac o listă mentală neputând însă să nu observ că încep să mi se lipească niște cuvinte de timpan. Banane. Cause I see nobody, nobody but you, you, you. I’m never confused. Pe toate pe care le găsesc în micul aprozar. So I’m gonna care for you, you, you. Ceapă verde. You’re always worth it. Usturoi. Verde. The way you work it. Verdeață. Leuștean. But you don’t pay it, don’t pay it no mind. Mărar. I’m so used to being used. Ăăăă, ce-mi mai trebuia? Niște roșii. Convinced we were broken inside, inside. Și mai ce pun în supă? Orez. You’re always worth it, And you deserve it, The way you work it – … și ce supă ziceam că fac?! Opresc lista de cumpărături și ascult. Mă con-cen-trez. Se termină. Îmi redeschid telefonul, mă reconectez la internet, dau să caut versurile dar îmi dau seama că n-am reținut mai nimic. A, the way you work ityou deserve it, ba le țin minte, se tot lungeau și repetau. Găsesc din prima melodia, ah, e vreun hit, pricep acum! Mă uit la versuri. Următoarea afișare, melodia. ȘI-MĂ-GÂNDESC-CĂ-LUMEA-ASTA-E-SUSPECTĂ-CEL-PUȚIN-SPUS. Melodia e din coloana sonoră a filmului … Fifty Shades of Grey. (inspiră-expiră, mai ușor însă de zis decât de făcut, în lumea coincidențelor care nu se mai opresc aerul e foarte rarefiat.) Bun. Adică eu de mai bine de cincizeci de ore citesc și tot citesc cartea asta și se nimerește ca vânzătorul unui magazin de ecrane, cabluri și de huse de telefon să fie obsedat de ceva care se leagă fix de abia încheiata mea îndeletnicire principală?!?! De ce mă mai mir nu știu, oricum de la o vreme trăiesc ca Alice în țara coincidențelor și toate lucrurile ajung la mine chiar înainte ca eu să (le-)ajung. E bine…. Mai stau vreo o oră, nu-i gata ce trebuia să ridic azi și în toată ora aceea, cu pauză de zece minute cât a trecut șeful (?) prin magazin am ascultat melodia aceea non-stop, ba mai tare, ba mai încet, în funcție de cum suna telefonul, de mi s-a întipărit și-n haine și-n piele și-n păr și sigur mă va bântui și pe mine ca pe băiatul care intermedia partea de reparat.

(I’m so used to being used
So I love when you call unexpected
Cause I hate when the moment’s expected
So I’ma care for you, you, you
I’ma care for you, you, you, you, yeah)

Ciuc & Joe

Ce vreți să mâncați la prânz? Pizza. Bine, pizza (iar). Și am făcut o pizza care le-a depășit pe toate cele de până acum. Sosul, sosul mi-a ieșit delicios, pe lângă ce pun de obicei (roșii, sare, piper, fulgi de drojdie inactivă, cimbru) am pus și usturoi. Splendid. Și, la masă fiind, în timp ce ne minunam, mă lovește o poftă de… bere. Eu, imaginea-traiului-sănătos-fără-compromisuri, aveam poftă de bere. Am stat și am rumegat ideea, m-am gândit că poate e doar așa, o poftă ce trece pe măsură ce mănânc, dar nu, nu trecea, dimpotrivă, numai la asta mă gândeam. Mă uit la cel mare și-l întreb dacă are grijă de cel mic până dau eu o fugă la nenea Florin. Are. Îmi trag pe mine un hanorac, sar în cizme, iau bani și dusă sunt. Bat la ușa lui nenea Florin, ușa de sus, de la 10. Nu răspunde. Mă gândesc că a coborât deja la magazin, deși nu-i încă două. Cobor la parter. Bat și acolo, trag cu urechea, nu se aude. Insist cu cioc-cioc-ul în timp ce mintea mea deja strigă Neneeeeeeaaaaa Flooooriiiiin, deeeeeschiiiideeeeeți, vreeeeeeeaaaauuuu beeeeereeeeeeeeeeeeeee!!!! Nu-mi deschide nimeni, mă pleoștesc. Pentru câteva fracțiuni de secundă doar, pentru că pare-se că pofta își fabrică propriile șiretlicuri. Ies val-vârtej din bloc, nu mă mai gândesc că i-am spus copilului că merg doar până la nenea Florin, sunt pornită să merg până-n pânzele albe.

Și merg. Până la bodega-magazin de la colțul străzii. Intru. E nenea. De obicei e o tanti. Mă știu și cu ei, intrăm mereu să luăm șervețele sau arpacaș, în drum spre parc. Îl întreb dacă are bere fără alcool (poftim?! nu vreau fără alcool!!!). Are. Sau, nu, lăsați, iau cu alcool. Se uită la mine ciudat, cred că după ce că nu pricepe de ce-s fără băieți, îi e și foarte dificil să mă vadă ca pe un cumpărător de bere. Cu alcool. Aleg un Ciuc (dintre Ciuc și Golden Brau, nu dintre Amstel și Guinness, desigur), întreb cât costă, e 3,50, dar cu sticla ce facem? Cum … adică…. ce facem? (Dă-mi sticla aia că moarte de om fac!!!!!) Păi s-o aduc înapoi, da? Da, da, o aduc înapoi, o beau și aici la masă cu bețivii, dar numai dă-mi-o odată!! – îmi vine să-i spun, dar mă limitez la a mă bucura că mi-a încredințat-o și ies triumfând cu ea. Ies și fac trei pași și-mi dau seama că na, copilul cel mare a rămas ca babysitter, deci merită și el ceva. Mă întorc, nenea face ochii mari. Întreb dacă are Mars. N-are Mars. Are doar Joe și Poiana. Joe! Cer două napolitane, plătesc, ies, alerg. Intru în bloc, urc în lift, mă uit în oglindă. Am o față fericită și făină prin păr. Minunat. Probabil încă un motiv pentru care nenea de la bodegă se uita ciudat.

Acasă, baby și babysitter-ul așteptau cuminți. Înmânez napolitanele, le zic că e cu ciocolată, se uită entuziasmați, cum e, mami, cum e?! (na, ciocolata care se face acasă nu e ambalată așa…), încep să mănânce, eu mă așez cu berea mea. Dau s-o desfac. Cu un cuțit, desfăcător n-am. Nu merge. Mă panichez. Mă gândesc să-i sparg gâtul și să o strecor, leșin dacă nu o beau! Îmi amintesc de un briceag. Trimit copilul cel mare să mi-l aducă din ascunzătoare (e și acela o comoară, alături de niște nasturi sidefați și o cutie plină cu monede de 50 de bani), mi-l aduce, încerc, nu merge. Ok, o sparg. Caut prin sertare un cuțit mai sănătos, dau peste un tirbușon (slavă ție, doamne!) dotat cu un capăt pătrat. Desfac berea, mă afund în scaun, beau. Cu capul mare, pun o pâine la copt. A ieșit… interesant.

(Pentru iubitorii de rafinament, aici e o selecție de vinuri fine. Eu rămân la sucurile proaspete. Și, ocazional, la câte o bere. Ciuc, pentru că la colț nu prea au altceva…)