Nimeni nu face lucrurile mai bine decât tine? Ai o problemă.

Eu am o problemă adică. Una mare. Merge copilul la un loc de joacă împreună cu altcineva? Mă gândesc că va transpira și că va ieși apoi afară și-mi va răci. Nu contează că nu răcește mai des decât o dată la doi ani și că în mod normal, iarnă fiind, aleargă ca bezmeticul prin parc și apoi bea apă rece bocnă, dacă nu e cu mine, sigur va transpira și va răci. Chiar și de la cel mai banal și ușor vânt.

Urmează să lipsească mai mult de două-trei ore? Complicat. Înseamnă că va fi nevoie să și mănânce. Ce va mânca? Vreau să mănânce doar cum îi dau eu, pâine de casă unsă cu ceva făcut tot în casă și supă de casă și fructe de un anumit fel, stoarse într-un anumit fel în combinații stabilite la fel. Nu vreau să mănânce pufuleți. Nu mai contează că îi dau și eu. Dacă sunt cumpărați de mine, e suficient pentru a-i transforma dintr-o bombă de conservanți în ceva absolut sănătos.

A mers copilul la un an și șapte luni la creșă? I-am făcut educatoarei creierul praf. Stăteam acolo ca să fiu sigură că nu plânge, că nu rămâne cu vreo traumă, că doarme liniștit, că participă la joc, că nu e trist, că nu e izolat. Prima dată când a rămas și pentru somnul de prânz, am înmânat o listă cu instrucțiuni. Și două girafe, una mare și una mică, preferatele lui, dar nu din pluș ci din plastic, un pericol și pentru el și pentru copiii din jur. Dar erau preferatele lui iar educatoarea trebuia să îi ignore pe toți ceilalți și să îl adoarmă pe al meu cu girafele, apoi să i le ia iar când l-ar fi văzut că se foiește și dă semna că s-ar trezi, să le așeze înapoi pe pernă, lângă obrazul lui. Și, revenind la listă, ei bine pe listă erau însemnați pașii pentru a-l adormi, de la a-l spăla pe dinți până a sta aplecată peste capul lui, spunându-i cu blândețe că mami e plecată cu tramvaiul (tramvaiul era elementul cheie, gândul în sine de a merge cu tramvaiul era liniștitor pentru copil) și că se va întoarce tot cu tramvaiul și că îi va aduce o jucărie sau ceva bun. Și-i aduceam. În fiecare zi, o jucărie sau ceva bun. Nu conta că altora le interziceam asemenea gesturi, susțineam sus și tare că nu aduc decât probleme, că nu încurajează decât atașarea de obiecte și de gesturi, ca să nu mai zic de comportamentul condiționat, eu le făceam și punct.

Și dacă veni vorba de comportament, să nu uit să mai povestesc ceva. Despre al meu. Clacam. La intervale regulate, clacam. Și nu mai judecam nici suficient de departe încât în asemenea momente să mă închid în baie ca să nu mă vadă copilul plângând. Dădeam un mini (maxi…) spectacol și apoi o luam de la capăt, împrospătată, cu impresia că nu s-a observat nimic. Teribil. Știu, și știam și atunci. Și știu și acum.

A, și apoi pretențiile despre cum să i se vorbească și cum să vorbim între noi. Neapărat adaptat vârstei lui, cu înțelegere, deschidere, fără vocabular violent, fără acuze, fără ironii, fără abuz. Am făcut-o mereu? Mi-e și groază să-mi amintesc de câte ori nu.

A crescut copilul, mâine se fac șase ani. La al doilea am slăbit hățurile, l-am lăsat mai liber, n-am mai căzut dintr-o extremă în alta, ba atenție infinită ba dezastru absolut. Dar tot mă mai trezesc dând directive, încercând să-i feresc de alții și de un mediu care nu-i cel mai bun, tot mai am impresia că dacă nu sunt în grija mea (sau chiar și în lipsa mea de grijă) nu va ieși nimic bun.

Cum ar veni, mă tratez. Sau încerc. Despre rezultat, îmi vor vorbi ei, când vor fi mari. Doar că atunci va fi cam târziu…

Copii, pansamente, dandanale, retorism…

Copilul cel mic se rănește la deget. Superficial, dar tragedia-i gata. El plânge, eu propun soluția: un pansament. Și-n timp ce manevrez bucățele de șervețel, bandă adezivă colorată (când vine vorba de copii, nu e niciodată de neglijat puterea miraculoasă a culorilor – cu cât mai turbate, cu-atât mai bine!) și foarfeca, minunea se petrece. Durerea piere subit. Cel mare vrea și el un “pansament”, reiau procedura, răul este înfrânt, mai mult, totul capătă o atmosferă festivă.

Odată calmul reinstaurat, ne întoarcem la ale noastre. Nu trece mult timp și am parte de episodul al doilea. “Buba, bubaaaaaaa!!!” Unde-i buba?! La deget. La același. E aceeași “bubă”! Dar pentru că și-a pierdut pansamentul, durerea a revenit în forță. .. Fac un pansament nou și am parte de aceeași reacție ca și mai devreme – senzația de suferință dispare ca și cum nici n-ar fi existat! Respir ușurată, dar nu de prea multe ori: concluzia care se conturează în mintea mea mă sperie: funcționează oare și el, precum adultul temător și precaut, pe principiul “dacă nu văd, nu există!”?!

Las însă negativismul la o parte, păstrându-l ferecat pentru o analiză ulterioară, iar ziua își urmează cursul firesc.

Până când, pe seară, copilul cel mare începe să îmi povestească, încântat, cum, scăpat de sub ochiul de altfel vigilent al celuilalt părinte, trăgea de cablul de la o tiroliană și cum a împins-o el cu forță și cum suportul, printr-un (mie!!!) cunoscut firesc al lucrurilor dar în ochii lui printr-o senzațională și neașteptată legătură dintre cauză și efect, l-a izbit direct, dar DIRECT în frunte! Fac o pauză, respir și, în timp ce buzele mele articulează calm mantra “Și, ce ai învățat din ce s-a întâmplat?” mintea mea aduce ofrande tuturor sfinților, zeilor și forțelor supranaturale ce mi l-au adus înapoi acasă intact. Recunoștință, bucurie, dar și un răspuns care, deși mă face să izbucnesc în râs – “Nu am învățat nimic, mama, ci m-am luptat cu ea, de multe-multe ori!!!” – îmi reactivează temerile: deci, cum e până la urmă, ceea ce nu vedem / înțelegem / anticipăm / concepem / acceptăm, nu există?

Undeva, pe drum…

Cum arată iubirea necondiționată în copilărie:

Urcăm în mașină. Copilul cel mic nu știe unde merge, nu știe de ce, nu știe cât va dura drumul, nu știe câte opriri vom face. Dar în ochii lui nu se citește nicio întrebare. Își ia locul în scăunelul lui, își primește jucăria și… pornește și el.

Copilul cel mare e capricios, ba îi dă celui mic o jucărie, ba i-o ia, ba îl strânge în brațe, ba îl respinge. Și totuși, cel mic îl adoră. Nu-i înțelege toanele, venirile și plecările, dar funcționează în armonie cu el. Și cu ele.

Mama îl înțarcă. Plânge două zile, de fiecare dată când i se refuză lumea care era toată doar a lui, dar apoi o iartă. Și nu numai că o iartă, dar și uită.

În parc, copilul cel mare îl abandonează brusc. Fuge după altul care-i de aceeași vârstă cu el. Cel mic privește cu nelămurire. Nu știe ce să facă: să alerge și el, să aștepte… Uneori aleargă dar alteori, când simte că ceea ce se întâmplă e prea mult pentru el, așteaptă. Iar când cel mare se întoarce totul e la fel, nu e loc pentru tristețe, pentru sentimente de abandon, de gelozie, nu e loc pentru furie. E doar bucuria revenirii.

Mama îi pune farfuria cu mâncare în față. Nu știe ce e în ea, știe doar că e “papa”. Și are încredere. La fel, când merge pe afară. El nu știe dacă plouă, dacă e soare, dacă e ger. Acceptă la fel de ușor pălăriuța, cizmulițele sau gecuța. Nu pune nimic la îndoială. Și nu-i e frică de potriviri nefericite de culori. Oricât de ridicol ar arăta, lui nu-i pasă. El nu are noțiunea de ridicol.

Se exprimă liber. Fie că plânge, fie că râde, fie că trece ușor de la o stare la alta, nu-i e nicio secundă teamă să facă totul pe atât de intens pe cât simte. Pentru el, nu există etichete, nu există frica de interpretări.

Copilul îmbrățișează. Iar îmbrățișarea lui e mereu la fel de strânsă. Nu o face din complezență, nu o face pentru că speră să obțină ceva. Și nu o face dacă nu o simte.

Copilul cere. De dimineață până seara, cere. Nu-i e frică de refuz, viața lui stă toată sub semnul încrederii în sine. El știe că… merită. Și chiar dacă e refuzat, el nu va sta pe gânduri, va cere din nou, cu aceeași candoare. Lumea lui nu s-a prăbușit. De fiecare dată, va încerca și va spera la fel de mult.

Copilul acceptă totul așa cum e. El nu are noțiunea de vechi, de nou, de perfect, de imperfect, pentru el, haina fratelui mai mare e frumoasă pentru că are o motocicletă imprimată și nu contează că a primit paiul albastru în loc de pe cel verde.

Din ceea ce se întâmplă în jurul lui, majoritatea lucrurilor îi sunt de neînțeles. Dar nu le judecă. El ia lumea și o îmbrățișează așa cum e.

***

Cum arată iubirea necondiționată a adultului?

… nicicum. Pentru că, undeva, pe drum, haina pe care a purtat-o a fost catalogată de cineva drept ridicolă, pentru că, undeva, pe drum, alt adult i-a luat locul în joaca vieții, pentru că toate lucrurile pe care nu le-a înțeles le-a transformat în lucruri care sunt împotriva sa. Și, pentru că, adultul nu merge niciodată mai departe de primul refuz. El între timp a învățat că o cale de întoarcere e mult mai sigură decât un drum înainte.