Nicu, beauty expert

A spus copilul cel mare că nu mai vrea părul lung. Am avut o strângere de inimă dar cum încurajez luarea de decizii, am zis bine, mergem la tuns. I-am făcut niște poze, ca să am un motiv în plus să plâng după ce-l voi vedea fără frumusețea de păr lung și auriu, apoi am început să discutăm despre cum vrea să arate. Cu mine ferindu-mă să-l abat din hotărâre. A zis că vrea să arate ca Ironman. Bine (de fapt oh, doamne-dumnezeule, sigur am să mor!). Ba nu, ca Hulk. Bine, ca Hulk (Hulk îmi place mai mult, unde mai pui că dată fiind mutrița copilului și culoare lui de păr, rezulta un fel de Billy Idol, deci am arătat entuziasm. Neutru, imparțial.). Apoi s-a decis că de fapt vrea să arate ca Greuceanu. Ei, aici ar fi trebuit să sar în sus de bucurie, dar cum îmi propusesem să fiu corectă și încurajatoare, indiferent de rezultat, i-am explicat că Greuceanu are părul mult mai lung, deci de fapt ar trebui ca nu numai să nu mai mergem la tuns, dar să și cumpărăm niște ulei de ricin. Și frunze de nuc. Bine, nu Greuceanu. Thor. Thor?! Deja mă simțeam pe teren tot mai sigur. Dar copile, Thor are părul tot lung, ce vrei să facem, totuși să-l lăsăm? Nu, vreau să-l tundem. Și revine împăcat la ideea de Ironman…

Așa că am plecat la tuns. Cu tot cu cel mic, m-am gândit că dacă îl urâțesc pe cel mare, măcar s-o fac până la capăt, să nu-mi rămână unul zulufat și unul aproape chel, nu de alta dar mi-am propus încă de când erau în proiect să nu fac niciodată comparație între copiii mei.

La tuns ne întâmpină frizerul. Pardon, nu frizerul, ci Nicu, beauty expert. Citesc pe ecuson, mai citesc o dată să fiu sigură că nu mi s-a părut, apoi îmi întorc repede ochii spre geam, la rafturile cu lacuri de unghii Opi, la plăcile Philips de păr, la șampoanele Wella și de fapt la orice m-ar putea opri din a nu bufni în râs și compromite definitiv frezele băieților mei. Iar Nicu, beauty expert-ul, mă întreabă cum vreau să fie tunși. (Cum vreau eu? Eu nu vreau deloc….) Să fie tunși … cam ca… (oare știe de Ironman și Hulk sau doar de nuanțe, texturi și oferte la accesorii de păr?)… cam ca … dumneavoastră. (îi zic dumneavoastră, pentru că e expert, iar cu experții nu te joci!). Se uită la mine și întreabă flatat: Ca mine? Îngaim da, cam ca dumneavoastră, doar că acolo unde e foarte scurt să nu fie chiar atât de scurt iar unde e lung să nu fie chiar atât de lung (el are jumătate de cap ras, iar de pe cealaltă jumătate de cap – calota?- îi atârnă, la modul sublim, șuvițe în jos, pe obraz)… credeți că se poate așa? Normal că se poate, doar vorbesc cu un beauty expert, nu-i așa?!

Și-i tunde. Bine. Frumos. N-am plâns. Nu seamănă cu Billy Idol, unul îmi pare acum a avea alură de dinozaur iar celălalt de mic școlar dar chiar și așa, mă topesc toată când mă uit la ei!

DSC_1021__1424078177_89.39.40.202DSC_0010__1424076684_89.39.40.202 DSC_0065__1424076772_89.39.40.202

Copii, copii, copii!

Revenind la “Nimeni nu-i privește pe copii. De fapt, toți consideră că sunt o bătaie de cap. Nu trebuie să-i asculți, trebuie doar să stai cu ochii pe ei, așa umblă vorba de mii de ani. Cui îi pasă ce cer? Cui îi pasă ce spun? Cine-i ascultă?” și punând cap la cap părerile pe care le-am tot auzit în jurul meu ani la rând, da, cam așa e teoria. Copilul e o pacoste, îți face praf timpul, energia, cheful, banii, nu te lasă să dormi, să mănânci, să ieși în lume, să citești, n-are răbdare, nu înțelege, nu discerne, n-are logică, nu ascultă, nu doarme când trebuie, nu mănâncă ce trebuie, nu spune ce trebuie, nu se lasă spălat, îmbrăcat, pieptănat, nu merge cum trebuie și mai ales nu stă unde trebuie. Și cât trebuie. Copilul e un pericol. Un copil e greu de crescut. Îți bagă pe gât lumea lui cu regulile lui, bonus un șomoiog de hârtie la final. Pe post de dop. Și ca măsură de siguranță.

Teoretic. Practic însă, eu aș face încă zece pe lângă cei doi pe care-i am. O sută. O mie. O turmă de copii să am. Deși un stol se potrivește mai bine ideii pe care o am eu despre ei, în general. Aș face copii de dragul de a-i privi și asculta. Cei care se plâng că a crește copii e chinuitor sunt cei care nu știu să vadă și să audă și să înțeleagă. O fi chinuitor să nu dormi noapte de noapte și o fi enervant să te ridici de zece ori la fiecare masă (FI-E-CA-RE!) și să găsești linguri cu miere prin sertare și firimituri în pat și pastă de dinți pe oglindă și o fi o piatră de încercare a reuși să duci fiecare zi în condiții decente la final, nu zic nu, dar, per total, timpul petrecut cu ei e un timp senzațional. E puritate, spontaneitate, suavitate și tot ce poate fi mai impresionant.

Și, ca să-mi ilustrez ideea, ideea aceea fixă a mea cum că a-ți crește copiii nu e chiar atât de nasol pe cât poate părea (brrrrrrr, bleah, aiurea, nașpa, vai și amar) ci că ajunge să fie cel puțin amuzant, niște poze. Copilul a testat alunecatul pe zăpadă în varianta clasică, pe fund, apoi, doritor de mai mult, a probat: alunecatul în picioare, gen surferul călare pe val, apoi în genunchi, apoi pe burtă, apoi, punctul culminant, pe burtă și cu punga pe cap. Frică? Teamă de necunoscut? Prejudecăți? Teamă de ridicol? Nu, nu există așa ceva.

image image image