The Babysitters, un excelent film execrabil

The Babysitters e un film de mâna a zecea. Cu o povestioară banală – o liceană care are grijă de copiii unei familii și sfârșește construindu-și o rețea de prostituție -, cu niște actori despre care la o primă vedere am spus că sunt singurii care s-au prezentat pentru rolurile unui film cu buget cât o chiflă de hamburger și cu niște “răsturnări” de situație de-a dreptul previzibile, filmul s-ar cataloga drept o mare pierdere de timp.

Nu e chiar așa. Dacă e să fac bilanțul momentelor jenante vs. cel al momentelor foarte bune, cred că sunt mai multe din ultima categorie. Copila aceea deșirată are un farmec al ei, mai ales în prima parte. Are un fel frumos de-a privi, de-a tăcea, de-a aștepta și de a-și trece degetele prin păr. Nu e cochetă, nu e sprințară, nu o interesează tinerii de-o vârstă cu ea (foarte bun momentul cu puștii aceia râzând prostește cu gurile pline de cartofi prăjiți!) și, aparent, vine dintr-o familie normală. Normală în sensul că locuiește într-o casă ordonată, părinții nu sunt divorțați (faptul că unul stă la televizor iar celălalt la calculator, în biroul amenajat în pivniță, nu pare a avea și alte implicații) și se preocupă de ea fără însă a-i impune lucruri. Totul e cum trebuie. Atât de cum trebuie încât pare bizar că în aventura în care intră într-un fel aproape tâmp, nu-și pierde capul. Nu din dragoste, cel puțin. Și nici măcar pentru bani. Bani câștigați ușor, care se strâng repede, mulți, fără consecințe. Nu-și ia lucruri, nu are nevoie de haine, nu, pur și simplu îi strânge. Fără scop, fără planuri. Prietenele își iau toate nimicurile pentru care nu primesc bani de la mama și de la tata, ea rămâne la fel. Filmul dă, în două rânduri, o morală. Ar fi, pentru toți, nevoia de altceva, de evadare, de un strop de putere. Bărbații își înșeală soțiile ofilite cu niște adolescente, copilele acelea prind dintr-o dată curaj, nu mai sunt mărunte, anonime, devin importante. Și mai primesc și bani. Viața tuturor s-a colorat. Probabil. Eu, din film, am rămas cu o întrebare. Cum faci, ca părinte, pentru a-ți învăța copilul să trăiască în/cu/de plăcere, cu drag, cu dragoste? Cum jonglezi cu timpul tău, cu banii, cu înțelegerea pe care o ai, cu deschiderea, cum modelezi exemplul care ești în așa fel încât să-i arăți că a trăi nu e nici pe departe o înșiruire searbădă de zile și de nemulțumiri ce se echilibrează, ocazional, prin rătăciri? Mm? Cum faci?

Copii, părinți, prieteni

Cred că acum trăim, ca părinți, epoca de aur. Nu ne mai trezim noapte de noapte și va mai dura ceva până ce vom începe iar să nu mai dormim. Atunci va fi de grijă, oare pe unde-or fi și cu cine?

Nu ne mai petrecem majoritatea timpului schimbându-i, hrănind, spălând, îngrijind, acum se descurcă aproape singuri. Putem sta pe canapea și citi chiar și câteva capitole la rând sau, foarte important, ne permitem să facem un duș cu ușa închisă și fără a opri la fiecare zece secunde apa ca să vedem pe unde sunt și dacă nu s-a întâmplat ceva cu ei. Urmează momentul la care abia vor aștepta să scape de noi.

Altceva demn de notat este faptul că ne înțeleg și ne ascultă. Nu mai avem de-a face cu ființe mici și iraționale care nu pricep nimic din ce ceri și nici n-am ajuns la stadiul la care orice-am spune ar fi ca și cum am vorbi la pereți.

Acum pot aspira casa cap-coadă și mă pot usca pe păr fără să tot opresc aparatul de teamă că în timp ce capul îmi vâjâia de zor, s-au bătut, au căzut din pat, au mai găurit un perete sau cine știe ce s-o mai fi întâmplat. Va urma momentul la care le voi tot opri ca să-mi verific telefonul, oare a sunat copilul, a zis pe unde e?

Altceva ce putem face acum este să mergem cu ei oriunde. Nu mai obosesc, nu se mai plictisesc, iar dacă se plictisesc jucăm un Fazan și sunt încântați de noi. Cu noi. Să ne bucurăm deci, pentru că în câțiva ani va veni vremea când nu vor mai vrea să meargă nicăieri. Cu noi.

E bine așadar. Și după hopul adolescenței, va veni probabil vremea când va fi din nou bine. Nu vom mai fi părinte-copil ci pur și simplu prieteni. Sper.

Eu, timpul, bijuteriile

Copilărie: n-am făcut parte din categoria copiilor care primesc încă de la naștere brățări miniaturale gravate cu numele lor sau lănțișoare cu tot felul de pandantive, însă pentru că mama și bunica purtau cu plăcere aur și făceau drumuri dese la bijutier sau primeau în casă vecina ce făcea mai mereu drumuri în Turcia, am prins și eu drag de bijuterii. Purtam însă flori prinse între degete, brățări și coronițe din tulpini sau margarete potrivite la încheietorile nasturilor, pe post de broșe…

Adolescență: vremea muzicii rock. Le-am spus bine-ați venit brățărilor din piele, inelelor supradimensionate din argint și pandantivelor cu cap de mort, cu cât mai înspăimântătoare, cu-atât mai bine! Blugi rupți, tricouri negre, bocanci purtați și pe zăpadă și pe asfalt topit de căldură, iată cum a arătat frumusețea perioadei celei mai neliniștite. Perioadă ce s-a prelungit până prin facultate…

Căsătoria, primul serviciu… : am început să cochetez, timid, cu aurul. Probabil din pricina verighetei. Și uite-așa, ușor-ușor, cutia de bijuterii a început să capete culoare și finețe, inelele altădată mari și cel puțin ciudate au devenit minuscule și delicate, bucățile late din piele ce-mi acopereau complet încheieturile s-au transformat în bratari subțiri și diafane și, pe deasupra, m-am îndrăgostit de cercei

Primul copil, al doilea copil: adio coliere și tot ce era ușor de rupt. Adio brățări, adio cercei, acel tot ce odată era zilnic purtat, schimbat, asortat și-a făcut frumos loc într-o cutie mare și vișinie, plină cândva cu plicuri de ceai.

2014, anul de grație: înapoi la cercei. Doar la cercei. Și nu la orice fel de cercei, ci aproape doar la cei din sidef. Și nici măcar mereu, ci doar așa, uneori, poate mai mult în dorul vremurilor vechi. Cred că, acum, bijuteria… sunt eu.

16 ani

Îmi amintesc că mama povestea cum, în liceu fiind, a mers la un concert Phoenix, ocazie pentru care și-a conturat, pentru prima dată, ochii. Cu un creion verde – în ton cu minunații ei ochi.

Îmi amintesc că eu m-am “prezentat” în clasa a 9-a tunsă precum Sinéad O’Connor, dar în niciun caz la fel de frumoasă, plină de coșuri cum eram pe atunci – și cum am fost mult timp după aceea. Și-mi mai amintesc că purtam bocanci înalți, cu șosete negre peste genunchi și cu fuste exasperant de scurte, fapt pentru care diriginta mi se adresa mai tot timpul într-un mod deloc onorant.

În București locuim chiar în fața unui liceu. De asemenea, neavând permis și folosind RATB-ul (în metrou sunt complet dezorientată…) văd mereu cam cum arată liceenii din ziua de astăzi. Părul obligatoriu vopsit. Machiaj cât cuprinde – și nu din cel discret, de zi, ci din acela care s-ar potrivi perfect unei nopti de Revelion. Cât despre haine… Nu, nu sunt exprimarea tumultoasă a vreunui spirit răzvrătit, ci haine care trebuie neapărat să arate cât-ce-cum-unde.

Surprinsă am fost așadar astăzi să văd că, la 16 ani, se (mai) poate ca o fată să fie absolut perfectă în absența oricărui machiaj, să fie veselă și copilăroasă și nu cochetă, plină de sine sau, mai rău, deja cuprinsă de spiritul eternei rivalități feminine. M-am bucurat gândindu-mă că încă mai sunt norocoși pentru care adolescența este o prelungire a copilăriei și nu o maturizare mult prea timpurie…