The Babysitters, un excelent film execrabil

The Babysitters e un film de mâna a zecea. Cu o povestioară banală – o liceană care are grijă de copiii unei familii și sfârșește construindu-și o rețea de prostituție -, cu niște actori despre care la o primă vedere am spus că sunt singurii care s-au prezentat pentru rolurile unui film cu buget cât o chiflă de hamburger și cu niște “răsturnări” de situație de-a dreptul previzibile, filmul s-ar cataloga drept o mare pierdere de timp.

Nu e chiar așa. Dacă e să fac bilanțul momentelor jenante vs. cel al momentelor foarte bune, cred că sunt mai multe din ultima categorie. Copila aceea deșirată are un farmec al ei, mai ales în prima parte. Are un fel frumos de-a privi, de-a tăcea, de-a aștepta și de a-și trece degetele prin păr. Nu e cochetă, nu e sprințară, nu o interesează tinerii de-o vârstă cu ea (foarte bun momentul cu puștii aceia râzând prostește cu gurile pline de cartofi prăjiți!) și, aparent, vine dintr-o familie normală. Normală în sensul că locuiește într-o casă ordonată, părinții nu sunt divorțați (faptul că unul stă la televizor iar celălalt la calculator, în biroul amenajat în pivniță, nu pare a avea și alte implicații) și se preocupă de ea fără însă a-i impune lucruri. Totul e cum trebuie. Atât de cum trebuie încât pare bizar că în aventura în care intră într-un fel aproape tâmp, nu-și pierde capul. Nu din dragoste, cel puțin. Și nici măcar pentru bani. Bani câștigați ușor, care se strâng repede, mulți, fără consecințe. Nu-și ia lucruri, nu are nevoie de haine, nu, pur și simplu îi strânge. Fără scop, fără planuri. Prietenele își iau toate nimicurile pentru care nu primesc bani de la mama și de la tata, ea rămâne la fel. Filmul dă, în două rânduri, o morală. Ar fi, pentru toți, nevoia de altceva, de evadare, de un strop de putere. Bărbații își înșeală soțiile ofilite cu niște adolescente, copilele acelea prind dintr-o dată curaj, nu mai sunt mărunte, anonime, devin importante. Și mai primesc și bani. Viața tuturor s-a colorat. Probabil. Eu, din film, am rămas cu o întrebare. Cum faci, ca părinte, pentru a-ți învăța copilul să trăiască în/cu/de plăcere, cu drag, cu dragoste? Cum jonglezi cu timpul tău, cu banii, cu înțelegerea pe care o ai, cu deschiderea, cum modelezi exemplul care ești în așa fel încât să-i arăți că a trăi nu e nici pe departe o înșiruire searbădă de zile și de nemulțumiri ce se echilibrează, ocazional, prin rătăciri? Mm? Cum faci?

Despre binele zilnic. Despre (ne)fericire. Despre trai

Acum ceva vreme povesteam despre o fostă colegă de-a mea care a renunțat la avocatură pentru a deschide drumul către ceva care se cheamă, nici mai mult nici mai puțin, consultanța filosofică. Într-un interviu, ea spunea: Ei bine, pe zi ce trece constat că foarte puțini oameni au o filosofie de viață, oricât de elementară și că cei mai mulți dintre noi trăiesc oarecum inerțial, într-un trist imediat, fără perspective prea îndepărtate de prezent. La începuturile ei grecești, filosofia era acea preocupare despre cum se trăiește bine, corect, virtuos chiar, însă apoi, cu timpul, ea a devenit o prințesă abstractă, închisă într-un turn de fildeș rezervat exclusiv elitelor intelectuale. Se pare că a venit timpul să eliberăm prințesa, iar Făt Frumosul apt să o facă este chiar consultanța filosofică.

Și, ca pentru a da o definiție digerabilă acestei noi dar de fapt vechi mâncări de pește, formula lucrurile astfel: Consultanța (sau consilierea) filosofică este acel dialog pe care îl poți purta cu un filosof despre acele mari întrebări ale vieții, da, acelea care de regulă sunt luate peste picior de către amicii de bere (gen: Ce faci? Mă gândesc la nemurirea sufletului/ sensul vieții/ de ce există ceva mai degrabă decât nimic…). Aceste mari teme, care sunt tratate, în general, cu dispreț și ironie, văzute ca niște chestiuni lipsite de consecințe practice și, prin urmare, puse la index, sunt, pentru alții, poate mai sensibili, subiecte care le tulbură somnul. Marile angoase vin, de fapt, din mari întrebări rămase fără răspunsuri. Filosofia nu oferă neapărat acele răspunsuri ferme, însă, așa cum scria Lou Marinoff, ne ajută să punem întrebări profitabile.

Întrebări profitabile sau nu, ideea este că noi, și eu care scriu și tu care citești și de fapt cam toți cei pe care îi cunoaștem atât eu cât și tu facem parte dintr-o lume care a uitat. A uitat să se oprească, să se uite în jur, să ridice ochii în sus, să se așeze, să privească, să… stea. Și mai frumos decât mine, o spune ea: Cred ca oamenii nu caută să fie fericiți, ci caută doar să le fie bine, bine-le ăla de toată ziua. Cred că nu-și pun întrebări, nu se distanțează de ei înșiși și (cred că pe asta o am de la domnul Andrei Pleșu) nu-și mai fac timp pentru contemplație. Adică pentru stat degeaba în fața unei ferestre prin care vezi cum au înflorit copacii primăvara sau pentru ascultat cum se ceartă niște vrăbiuțe afară. Cred că ține de ceea ce am văzut și învățat de la părinții noștri, că statul degeaba e rău, că munca adevărată e numai aia cu mâinile sau, în varianta contemporană, aia din fața computer-ului, că, în general, nu mai e timp de citit sau de vorbit sau de ascultat, pur și simplu, muzică. Cred că suntem obsedați de acțiune și de informație nu mereu relevantă. Asta cred ca e în neregulă cu noi, luați la grămadă.

Da, exact. Uitându-mă înapoi la viața mea, așa cum era ea acum câțiva ani față de cum este ea acum îmi dau seama că da, nu știam să trăiesc. Mi se părea că a trăi înseamnă să am bani. Să mă trezesc dis de dimineață, să mă dichisesc și să-mi petrec o zi întreagă printre oameni la fel de dichisiți ca și mine, fixați în scaune ergonomice și NE-privind niciodată pe geam. Între un geam îmbrăcat în jaluzele verticale și nu în draperii si perdele vintage butterfly lila, nu exista alegere, aveam un monitor în față și metri cubi de aer condiționat de respirat. Și nu se punea problema de lumină filtrată, difuză sau cu iz suav de blândețe, în clădirile de sticlă viziunea e dată de lumina rece a spoturilor din tavan iar cei de la facility management nu investesc într-o eficiență ce e direct proporțională cu pretul unor corpuri mai fancy de iluminat… Cum ar veni, eu și noi restul, munceam. La fel de steril precum era și locul în care stăteam.

Acum însă, îmi pot permite să stau. Îmi pot permite să visez. Îmi pot permite să mă gândesc la mine, la cei din jur, la viața mea. Chiar, tu când te-ai gândit ultima dată la ea?

***

Iar pentru un ambient care îmbie la viață frumoasă, la TRAI, există printre altele, retrobutique. Te-as indemna sa le vezi toate produsele și chiar dacă nu-ți vor fi pe plac, să-ți reamintești sau măcar să-ți imaginezi că se poate trăi și altcumva…