O

O, cum sună saxofonul lui Jan Garbarek și o, cum sună o parte din poemul cu care se încheie “A Love Noire”: ‘grace (…) it respects what it can’t immediately understand, it seeks to accept, without fear, all that makes a man himself’. Într-o zi, poate-am să scriu mai multe despre cartea asta.

Necomplicat. Norişorul.

“Norul se duce oriunde bate vântul, fără să opună rezistenţă, fără ţâfnă. Eu am vrut să mă duc spre sud și ce se întâmplă?! Mă duc spre nord și nu-mi place asta! Am fost destinat să mă duc spre sud, am visat la sud, iar acum totul este spulberat de acest vânt! Nu. Norul se duce pur și simplu unde bate vântul. Nu există conflict, nu există rezistenţă. Vântul și norul nu sunt două lucruri diferite. Dacă vântul își schimbă brusc direcţia, dacă de la nord începe să bată spre est sau spre vest, norul nu pune nici măcar o întrebare. Nu protestează: Asta-i inconsecvență! Ne îndreptam spre nord, am căzut de acord, nemaivorbind despre faptul că eram destinat să mă duc spre sud! Deja mi-am sacrificat ţelul iar acum asta-i prea mult! Cumva, am acceptat ideea de a merge spre nord, iar acum ne îndreptăm spre est?! Nu. Vântul poate bate oricum. Norul este uimitor de nepăsător.” (zice textul. Eu aș fi zis “disarmingly receptive”, ca-n cartea pe care se nimereşte să o citesc acum.)

20151121_204803