O Meryl Streep cu ochi albaştri şi păr castaniu închis, cu…

… buze ca ale Angelinei şi dinți cam ca ai Madonnei. Minus strungăreața. Aşa zic eu acum c-ar fi Dakota Johnson într-un film care poate fi văzut doar dacă se face abstracție de poveste, dialog, coloana sonoră şi mai ales de personajul masculin. Felul în care arată când e nehotărâtă, când ridică ochii, când îi coboară, când îşi drege vocea, când înghite în sec, când se uită în gol, când face bacon prăjit şi-şi ține părul ridicat în coc, când se apleacă şi spune “Thanks for the ride” sau când se trezeşte din somn aduce un pic cu secvențe marca Meryl Streep. Şi poate că ar fi fost şi mai convingătoare dacă 50 Shades of Grey ar fi avut ca intensitate măcar a mia parte din … Jane Eyre sau Nymphomaniac, să zicem, şi le am în minte pentru că, strict fizic vorbind, Dakota Johnson cu Charlotte Gainsbourg seamănă.

Şi dacă ce e mai sus e absolut subiectiv ce voi scrie în continuare e pur obiectiv şi purul adevăr. Filmul 50 Shades of Grey e …. (nu reuşesc să găsesc un cuvânt care să-l descalifice suficient) de la un capăt la celălalt. Dar era pe lista mea de filme, dacă tot am amorțit citind cele aproape 2000 de pagini de carte.

(iar ei au trăit fericiți și poate mai trăiesc și în continuare)

Cu riscul de-a fi superficială într-un mod ce nu îmi stă în fire și de a rata un final fericit, sărutări pasionale în lifturi, urmăriri cu mașini, deconspirarea unei minți criminale și, desigur, alte nenumărate scene din categoria it’s getting’ hot in here, am ales să las ultimele vreo o sută de pagini din ultimul volum al trilogiei 50 de umbre ale lui Grey necitite. Și așa mi-am consumat prea mult timp și prea multă răbdare pentru o lectură de la care am avut așteptări semnificative, mai ceva ca de la insula lui Houellebecq, scuzată fiindu-mi hazardata asemănare.

Și, ca să fac un rezumat al lecturicii (pentru că e o lecturică, nimic mai mult) aș zice că narațiunea în sine e una destul de reușită, glumele sunt simpatice iar scenele incendiare bine articulate, unde mai pui că probabil nu-i tocmai lesne să produci două mii de pagini de text din care 90% să mustească de erotism și totuși să nu te repeți NICI MĂCAR O SINGURĂ DATĂ. Cu toate acestea, parcă tot Sandra Brown pe care am citit-o exhaustiv în timp ce teoretic învățam pentru bac mi-a lăsat o impresie mai puternică, dar acum cine știe, poate o fi fost și vârsta la care am descoperit-o plus controversa creată la acea vreme, un asemenea gen de literatură abia apăruse pe tarabele pe care cu nu mult înainte abia dacă se găseau Flacăra, Femeia, Contemporanul, Vatra, Sportul, Munca și România literară.

Plus că nu dilemele minore ale Anastasiei mă interesau pe mine, ci descrierea din interior a procesului prin care omul născut dintr-o prostituată narcomană și un tată necunoscut, cu o copilărie în care pieptul și spatele i-au fost folosite pe post de suport de țigară, bătut, chinuit și în care a stat zile în șir lângă corpul mamei lui moarte crezând că ea e doar beată, drogată sau pur și simplu nu face altceva decât să doarmă, devenit apoi un adolescent-problemă și, deja previzibil, descoperindu-și un apetit macabru pentru sodomizare (așa cum scrie, cu multe note de subsol, în literatura de specialitate) coborând femei la stadiul de înregistrări și fotografii – veritabile polițe de asigurare!, se poate transfigura prin puterea iubirii unei ființe inocente și deveni un bărbat numai bun de pus în ramă. Dar desigur, documentarea unei astfel de evoluții spectaculoase ce eclipsează tot ce s-a publicat vreodată sub titulatura de dramă socio-psihologică fie – de fapt cu siguranță – n-ar fi putut transforma trilogia în “cel mai vândut titlu din istoria cărții electronice” și nici în “bestseller incontestabil” odată cu publicarea în format de carte, fie nu are bază reală.

Închei spunând că ei probabil vor trăi fericiți până la adânci bătrânețe iar milioane (zeci de milioane? sute?) de femei de pe întreg mapamondul vor adăuga la loc de cinste pe panoplia bărbaților ideali imaginea lui Christian Grey, bărbatul “pervertit în cincizeci de nuanțe”, frumos “cum nimeni n-ar trebui să fie” (adio Bestiei și cocoșatului de la Notre-Dame…), zeu al jocurilor erotice dar și al tandreții nemăsurate, desăvârșit cavaler, putred de bogat și cu o minte realmente uluitoare.

P.S. Nu știu dacă alegerea numelor personajelor principale a fost voită sau întâmplătoare, dar presupun că se pot culege… niște… note… ssssensibile… și de aici, Anastasia – la modul “înviere din moarte” și Christian, care tot cu creștinii și resurecția ar avea treabă.

A umblat cineva la butoane?!

Administrative. Îmi aștept rândul, între timp verific niște mesaje, răspund, mă uit pe geam, pe ceas. Oameni intră, ies. Eu stau. Se aude o muzică să zicem ok, cam de club, așa, și nu de Fire sau de Club A – dacă mai există și dacă acolo se mai ascultă muzică așa cum se asculta cândva – ci muzica ce se aude când treci prin Herăstrău. Nu pe lângă HRC, bien sûr. Nu-s atentă, nu e genul meu. Mă gândesc la ce cumpărături trebuie să fac, la niște articole pe care trebuie să le scriu, la toate și la nimic. Se oprește melodia, începe alta. Nu. Nu alta. Aceeași. Nu-i nimic, mă gândesc. N-o ascult, dar e un zgomot de fond neiritant. Fac o listă mentală neputând însă să nu observ că încep să mi se lipească niște cuvinte de timpan. Banane. Cause I see nobody, nobody but you, you, you. I’m never confused. Pe toate pe care le găsesc în micul aprozar. So I’m gonna care for you, you, you. Ceapă verde. You’re always worth it. Usturoi. Verde. The way you work it. Verdeață. Leuștean. But you don’t pay it, don’t pay it no mind. Mărar. I’m so used to being used. Ăăăă, ce-mi mai trebuia? Niște roșii. Convinced we were broken inside, inside. Și mai ce pun în supă? Orez. You’re always worth it, And you deserve it, The way you work it – … și ce supă ziceam că fac?! Opresc lista de cumpărături și ascult. Mă con-cen-trez. Se termină. Îmi redeschid telefonul, mă reconectez la internet, dau să caut versurile dar îmi dau seama că n-am reținut mai nimic. A, the way you work ityou deserve it, ba le țin minte, se tot lungeau și repetau. Găsesc din prima melodia, ah, e vreun hit, pricep acum! Mă uit la versuri. Următoarea afișare, melodia. ȘI-MĂ-GÂNDESC-CĂ-LUMEA-ASTA-E-SUSPECTĂ-CEL-PUȚIN-SPUS. Melodia e din coloana sonoră a filmului … Fifty Shades of Grey. (inspiră-expiră, mai ușor însă de zis decât de făcut, în lumea coincidențelor care nu se mai opresc aerul e foarte rarefiat.) Bun. Adică eu de mai bine de cincizeci de ore citesc și tot citesc cartea asta și se nimerește ca vânzătorul unui magazin de ecrane, cabluri și de huse de telefon să fie obsedat de ceva care se leagă fix de abia încheiata mea îndeletnicire principală?!?! De ce mă mai mir nu știu, oricum de la o vreme trăiesc ca Alice în țara coincidențelor și toate lucrurile ajung la mine chiar înainte ca eu să (le-)ajung. E bine…. Mai stau vreo o oră, nu-i gata ce trebuia să ridic azi și în toată ora aceea, cu pauză de zece minute cât a trecut șeful (?) prin magazin am ascultat melodia aceea non-stop, ba mai tare, ba mai încet, în funcție de cum suna telefonul, de mi s-a întipărit și-n haine și-n piele și-n păr și sigur mă va bântui și pe mine ca pe băiatul care intermedia partea de reparat.

(I’m so used to being used
So I love when you call unexpected
Cause I hate when the moment’s expected
So I’ma care for you, you, you
I’ma care for you, you, you, you, yeah)

Parafrazarea ar fi multe pagini pentru aproape nimic

Am dat gata primele 600 de pagini de umbre și de anatomie ale lui Grey (tot cu anatomie și tot cu Grey). Am citit aproape foc continuu, noaptea cu plapuma-n cap, ziua la coadă la bancă, la Orange shop, la service-ul de telefoane și tablete, sprijinită de aragaz amestecând în vreo oală, în taxi, în tramvai, în timp ce coloram cu copiii, chipurile atentă la culori dar de fapt cu ochii pe pagina mea (Mami, vezi că depășești conturul!! A, da…?). Nu neapărat pentru că m-a fascinat – “fâscinat” ar fi mai aproape de adevăr… – și s-ar citi dintr-o răsuflare (sau printre răsuflări – așa cum se exagera într-o reclamă haioasă cu gospodine și mașini de spălat) – ci ca să ajung, ca orice femeie hrănită până la obezitate cu pagini de poezie, scrisori de dragoste și jurnal, la deznodământ. Deci, e ca-n povestea cu frumoasa și Bestia au ba? Deocamdată ba. Dar mai am încă două catastife de parcurs, nu mă las.

Bun, și din toată această neîntreruptă lectură m-am ales cu un sfert de pagină memorabil. E un dialog simplu:

- Dar nu vom avea o relație?

– Nu.

– De ce?

– Pentru că e singurul fel de relație de care sunt interesat.

– De ce?

– Așa sunt eu.

– Cum ai ajuns să fii așa?

– De ce e cineva așa cum e? De ce unora le place brânza iar alții o detestă?

Atât. Iată o palmă superb aplicată tuturor codependenților și tuturor celor care cred că lucrând la cauze vor așeza lumea cu susu-n jos. Dacă… aș… putea… inversa… polaritatea… – vorba lui Holley Shiftwell din Cars. Nu se poate. Corect. Hocus-pocus e pentru saltimbanci, deci mare grijă cu inversările și cu polaritatea pe scări.

Cam atât despre primul volum, revin cu rezumatul/rezultatul celorlalte două, odată ce-l voi afla. E pitit printre aaaaa…mmmmm…..oooo….aaaaa.

Școala de arte și meserii sau 50 vs. 64

În continuare și încontinuu, îmi cultiv (cel puțin) 64 de arte. Literatura care tocmai mi-a fost livrată (vive le Fan Courier pour travailler 6 jours sur 7!) sigur mă va ajuta la:

  • jocurile acvatice prin stropirea cu apa – n.b., e artă, nu sport!
  • folosirea farmecelor, băuturilor și cuvintelor magice;
  • arta veșmintelor;
  • aranjarea bijuteriilor;
  • prestidigitația;
  • folosirea dantelei;
  • arta de a completa un citat;
  • dezlegarea enigmelor;
  • arta de a spune povești;
  • citatul clasic drept răspuns la întrebări;
  • decorarea casei;
  • arta de a vorbi prin semne;
  • arta de a (nu) vorbi prin somn;
  • arta de a nu vorbi deloc;
  • arta de a observa semnele prevestitoare;
  • dezvoltarea memoriei;
  • jocurile de cuvinte;
  • arta deghizării;
  • cunoașterea bunelor maniere;
  • cunoașterea regulilor succesului;
  • arta culturii fizice.

Voi reveni educată.

Gray