Din categoria “this is the police speaking”

Dragă jurnalule,

Până în acest moment ziua mea s-a împărţit așa: m-am trezit cu noaptea în cap și am scris, cu noaptea mai puţin în cap am alergat, după ce noaptea a devenit zi m-am spălat și am fost să-mi cumpăr… rochii. De vară. Cinci. Și o pereche de pantaloni, tot de vară, dacă s-a nimerit. Și jucării pentru copii. Deși am zis că iau canapea. Dar să revenim la rochii și atmosfera de la probat unde un copil sau se lupta pe lângă mine cu un pluș în formă de tigru sau lipea de mine o acadea lipicioasă sau făcea comentarii despre cum arăt (ce am și ce n-am și de ce am și de ce n-am și “stai mami, nu mai șșșș-i, zi-mi explicaţia toată!”) de se auzea la cel puţin trei cabine distanţă, varianta optimistă, sau până în afara magazinului, varinata reală, sau, bomboana de pe colivă (las “cireașa de pe tort” pentru altă ocazie) ieșea și intra trăgând de perdea într-un magazin în care cabinele pentru domni sunt faţă în faţă cu cele pentru doamne. Deci într-un haos complet am probat, deliberat, plătit, am plecat și… mi-am pierdut portofelul pe stradă. Sau mi-a fost furat la trecerea de pietoni, în aglomeraţie, pentru că deși îmi stă în fire să uit telefoane ba pe bănci din parc ba la cumpărături ba la serviciu, mai nou, nu-mi stă în fire să uit fermoarul desfăcut la rucsac. Niciodată. Dar concluzionând că pierdut sau furat oricum nu contează, tot aceleași drumuri le am de făcut, m-am dus acasă și… am făcut o stivă se clătite spre relaxare. Și am mai probat o dată rochiile. Și ne-am pregătit pentru somnul de prânz. Un ochi închisesem și eu și copiii când… a bubuit ușa de parcă a aruncat cu buzduganul zmeul al treilea din povestea cu Greuceanu. O dată. Și a doua oară. Și a treia oară, soneria. Recunoscătoare pentru faptul că cine-o fi îndrăznind să bată în asemenea hal a nimerit într-un final și soneria, recunoscătoare la modul c-o falcă-n cer și una-n pământ, merg să deschid. Și falca din cer plus ce-a din pământ au articulat cel mai plin de recunoștință zâmbet articulat vreodată, pentru că berbecul distrugător de ușa era… un polițist!!! Cu portofelul meu! Am semnat tot ce era de semnat radiind veselie și căldură precum o pâine coaptă, i-am lăsat pe copii să-l întrebe dacă ne va da amendă, dacă trage cu pistolul din toc, dacă o să ne-omoare, dacă vom muri scăldaţi de sângele ţâșnind de la gaura pe care ne-o va face în cap și multe alte lucruri razna-RAZNA-RAAAAAAAAZNA pentru care în mod normal ochii mei ar fi trecut de la verde-semafor la roșu-balaur, i-am deschis și a doua oară când a bătut omenește și nu de parcă ar fi venit pentru încarcerare, ca să-mi treacă și numărul de telefon prin pomelnicul de “a luat la cunoștință”, “am predat”, “a primit”, “a declarat” și toate celelalte. Procedura standard.

Deci dragă jurnalule concluzia ar fi că unii oameni își pot pierde și telefoane și bani și acte si cum-necum, în odiseea spaţială viaţa li le întoarce.

5 iunie an de an

5 versuri într-un limerick

5 simţuri, până la Rudolf Steiner

5 colţuri la o stea desenată

5 personaje principale în Clerks

Take five, scris în metrică de 5/4

5 în compunerea omului vitruvian

5 componente egale în litera H

5 pentru pitagoreica nuntă dintre pământ și rai

5 embleme în Star Wars

5 petale la floricica de nu-mă-uita

1 singur soare în sistemul solar

Dintr-un moment în altul

“Destination vs. direction. The distinction is subtle. A destination is a clear-cut thing; direction is intuitive. A destination is something outside of you. Direction is an inner feeling. You can feel it, you cannot know it. On the other hand, you can know destination but you cannot feel it. Destination is in the future. Once you set it, you start manipulating your life towards it. By fixing a destination your future is no longer a future, it is no longer open. Now you have chosen an alternative. Direction is something alive, is the moment. It knows nothing of the future, but it throbs, pulsates. And out of this pulsating moment the next moment is created. Not by any decision on your part but just because you live this moment and you live it totally and you love this moment wholly and out of this wholeness the next moment is born. It is going to have a direction. And this is not imposed by you, it just happens. So… Direction? One simply lives the moment in deep trust that life will decide. One lives the moment so totally that out of this abandon a freshness is born. And the future starts taking shape. But this shape is not forced into being, it is earned. And that’s it’s beauty.”

(“Intuition. Knowing beyond logic.”, citită hmmm… acum aproape un an. Perioada Osho.)

Neunundneunzig Luftballons

Viaţa căpitanului Kirk este în acest moment compusă din aceeași doi copii și același ceas, dar ceas care nu mai sună așa: ora 6,30 – trezire, 7,30 – plecare, 11,30 – a doua plecare, 14,30 – culcare, 17 – trezire si a treia plecare, 21 – Micuţa carte a junglei, 22 – culcare iar printre cele enumerate tot restul de viaţă-administrare, ci așa: 5:30 – trezire, 5,35 – TREZIRE (Kirk nu poate nici să-și deschidă pleoapele), 5,40 – TREZIREA!!!! (Kirk este complet înțepenit și se roagă să fie vineri sau joi, te rog, doamne!), 5,45 – Kirk se autoextrage din pat și oprește alarma, mic dejun și pregătit patru bagaje (Kirk, copiii căpitanului, aikido/fotbal sau “maaami, azi pot lua la mine ursul cel mare?”), 7,10 – plecare, … …. …. … (un interval în care căpitanul nu mai știe dacă trăiește sau dacă visează), 17 – plecare după copii, 18 – antrenament copii și timp pentru căpitan să comprime într-o oră verificare de mesaje, citit pe diagonală (sin. primul și ultimul rând, “Bună ziua” și “O zi cât mai frumoasă!”), tentative de scris și planuri pentru o altă viaţă. Bun. Și în tot acest amalgam în care nu se mai disting zilele între ele (e vineri deja?) are we there yet?, are we there yet?, are we there yet? are we there yet?) și nici trotinetele copiilor și nici căștile lor și nici bagajele lor (mami, de ce-am avut eu azi la școală ursul cel mare?) și nici măcar copiii între ei (dar nu, încă n-a sunat vreo educatoare să-ntrebe ce caută printre copii de grupa mijlocie unul c-un cap mai mare și nici învățătoarea să reclame un copil care nu se vede din bancă) azi am primit cadou și două baloane. “Le vreţi sau le lăsăm? (… îi întreb, dându-mi o șansă) Mai avem și acasă!” (ba nu, nu mai avem și știu că știu și ei și ei știu că știu și eu), bineînțeles că le vor și la fel de bineînțeles că oprim să mai luăm și apă (“mami, mi-e sete, ia o sticlă maaare!”) și dacă luăm apă luăm și încă cinci-șase chestii și le bag pe toate în sacul cu echipamente unde au intrat și cele două baloane umflate dintre care … unul … se sparge… “Al cui e?!” chiţăie copilul cel mic. “Al lui Bogdan!!”, răspund dintr-o respiraţie. Bogdan e complet dezinteresat (după ce a fost foarte interesat să le adăugăm la bagaje), cel cu chiţăiala se relaxează. (Și-acum mai am o jumătate de oră la dispoziţie în care ori să produc un balon verde, ori să-l vopsesc pe cel albastru, ori să inventez o explicaţie la explicaţie la explicaţie la explicaţie adunat cu infinit și înmulțit cu infinit în perioadă.)

Come. Come, my beloved. Come.

“There once was a tree with branches spreading up the sky. When it would flower, butterflies of all shapes, colors and sizes would come and dance around it. When it bore fruit, birds from faraway lands would come to it. The branches were outstretched arms in the wind, it all looked so beautiful. And a small boy used to come and play under it every day, and the big tree fell in love with the boy. Its branches were high but it bent them and bowed them down so that he could pluck its flowers and pick its fruits. So the playful child comes and the tree bows its branches. When the child plucked flowers the tree felt immensely pleased and its entire being filled with the joy of love. And the boy grew. Sometimes he slept on the tree’s lap, sometimes he ate its fruits and sometimes he wore a crown of the tree’s flowers and acted like a jungle king. To see the boy wearing a crown of flowers and dancing around filled the tree with happiness. It nodded in love, it sang in the breeze. The boy grew even more. He begun to climb the tree to swing on its branches. The tree felt very happy when the boy sat on its branches. But with the passage of time the burden of other duties came to the boy. Ambitions came in so the boy did not come regularly. Still, the tree would wait for him to come. It called from its soul: “Come, come. I am waiting for you.”, as love is an awaiting. But the boy did not come. And the tree felt sad, because love has only one sadness: when it cannot share; love is sad when it cannot give.

The boy grew even more and the days of its coming to the tree became even fewer. One day, as he was passing by, the tree whispered: “Come. I am waiting for you every day…” And the boy answered: “What do you have that I should come to you? What do you have to offer that should make me come to you? I can come only if there is something you can give me.” The tree said: “Will you only come if I give you something? I can give you all I have!” The boy said: “I want to be rich. I need money.” The tree thought deeply and said: “Do one thing. Pick all my fruits and sell them. You can get money this way.” The boy brightened. He climbed up and picked all the fruits of the tree, even the unripe ones were shaken down. The branches broke, leaves fell off. But the tree felt very happy, overjoyed. Getting broken did not diminish the tree’s love. And the boy left without even looking back. But the tree did not take note of that. It had received joy when the boy accepted the offering of its love: to pick and sell the fruits. The boy did not return for a long time. Now he had money and he was busy trying to make more money from that money. He had forgotten all about the tree.

Years passed. The tree was sad. It yearned for the boy’s return like a mother whose breasts are filled with milk but whose child is lost. Her whole being craves her child, longs to find her child so he can lighten her. Such was the inner cry of that tree. After many years, now as an adult, the boy came to the tree. The tree said: “Come to me, come and embrace me!” But the man said: “Stop that nonsense. That was a childhood thing.” The tree still invited him: “Come, swing on my branches. Come dance with me.” The man replied: “Stop all this useless talk! I want to build a house. Are you able to give me a house?” The tree exclaimed: “I live without a house… We do not live in houses… But you can do one thing, you can cut and take away my branches – then you will be able to build a house.” Without wasting any time, the man brought an axe and cut all the branches from the tree. Now the tree was nothing more but a bare trunk. But it was happy. Love is happy even if its limbs are severed for the loved one. Love is giving, love is ever ready to share.

The man built his house and the days passed into years. The trunk waited and waited. It wanted to call out for him, but it had neither branches nor leaves to give it a voice. And still its soul resounded with one call only: “Come. Come, my beloved. Come.”

A long time passed and the man became old. Once, as he was passing by, he stood by the tree. The tree asked: “What else can I do for you? I’d be happy to give you whatever you need.” The old man said: “What can you do for me? I want to go to distant lands to earn more money. I need a boat, to travel.” Happily, the tree said: “Cut my trunk and make a boat from it. I would be veey happy to become your boat and help you go to faraway lands. But please remember to take care for yourself. And come back. I will always be waiting for your return.” The man brought a saw, cut down the trunk, made a boat and sailed away. Now the tree was a small stump.

And after a long time the boy came back again. The tree said: “I am sorry, boy, but I have nothing left to give you… My apples are gone.” “My teeth are too weak for apples”, said the man. “My branches are gone”, said the tree, “now you cannot swing on them…” “I am too old to swing on branches,” replied the man. “My trunk is gone, you cannot climb it…” “I am too tired to climb.” “I am sorry…”, sighed the tree. “I wish that I could give you something… but I have nothing left. I am just an old stump. I am sorry….” “I don’t need very much now,” said the old man. “Just a quiet place to sit and rest. I am very tired.” “Well,” said the tree, straightening itself up as much as it could, well, an old stump is good for sitting and resting! Come, boy, sit down. Sit down and rest.” So the man did. And the tree was very happy.”

(“The Giving Tree” by Shel Silverstein)