Cât de greu poate fi?

Cât de greu poate fi să-mi găsesc un job care să le îmbine pe următoarele toate: să fie nu foarte departe de grădiniță și de școală, undeva la mijloc dacă se poate, să îmi permită patru luni de vacanţă pe an, tot atât cât au și copiii, ca să nu fiu nevoită să-i las la școli de vară sau cu un străin măcar în perioadele care, mă gândesc că nu întâmplător, se cheamă “VACANŢĂ”, un job unde să găsesc înțelegere și de la care să pot lipsi cât mi-s copiii bolnavi, unul care să nu presupună să lucrez în weekend sau de la care să plec la ore din noapte (se cheamă “eficienţă” și în general e condiţionată de a nu depinde de ceilalţi…), unul unde să am colegi care sunt acolo ca să muncească în respect faţă de ceilalţi (acei ceilalţi care încearcă să fie eficienţi, exact) și cu simţ de răspundere faţă de munca lor, cumulativ dacă se poate, unul care să mă lase să-mi pun nestingherită creativitatea la joacă (da, știu, un job bine plătit nu presupune să-ţi ţii animată full-time hora de zâne înaripate ci să faci ceea ce E NEVOIE să faci și dacă ești, să zicem acum, sub influenţa momentului, Jeremy Clarkson), unul care să fie plătit nu bine (era doar un fel de-a spune mai adineauri) dar cât să-mi acopere stilul strictului necesar, pentru că eu, asemenea lui Baloo, am acest dar, unul la care să mă duc cu entuziasm și de la care să mă întorc încântată, unul unde să nu trebuiască să mă îmbrac de parcă merg la paradă, unul care să nu impună cursuri care costă cât a locui luni la rând pe rivieră în Franţa (pentru că, n.b., nu înseamnă nimic dacă poţi găsi de unul singur unghiul potrivit și lumina pentru o poză frumoasă sau dacă poţi face yoga mai bine decât Patanjali), un job care… să-mi placă (nu, nu cu ședinţe, nu cu e-mail-uri fără noimă, nu cu dead-ends, d-lines și cu rapoarte)?

(Bănuiam eu.)

Ubhaya padangusthasana

Se cheamă încâlcit și se face greu. Sau cel puțin mie mi-a luat mai bine de un an de exerciţiu aproape zilnic ca să ajung aici, deși alte asane, considerate mai grele, le-am făcut mai repede și ușor. Presupun că e de echilibru. Un anumit fel de echilibru pe care eu nu l-am găsit până recent. Iar în poza de mai jos nu sunt eu, nu știu cine e, nu știu unde stă, cum o cheamă, nu am numărul ei. E doar o poză de pe net și aș fi putut alege alta, mai reprezentativă, dar mie mi-au plăcut profilul de Franka Potente și forma părului, așa, ca-n “Run Lola Run”. Unul dintre preferatele mele. La categoria filme de dragoste despre cum se poate iubi.

8d78b1bbd95719245018f655d592b466__1453746168_109.166.130.39

Prin reducere la absurd

2016, a.d. Liste. Ce știu să fac. Ce vreau să fac. Ce știu sigur că nu vreau să fac.

Perfect. Mă calific pentru, în ordinea anilor de experienţă:

– bonă. Îndată 7 ani de experienţă aproape 24/24, 7/7 (timpul e relativ, se știe, iar când vine vorba de copii el preponderent se dilată) în time management, anger management, crisis management, stress management, fatigue management, resources management, planning. Fac faţă oricărui gen de crize de nervi, lacrimilor nejustificate și celor justificate, pot conduce în condiţii de maximă siguranță misiunea de găsi jucării în toi de noapte, asigurarea logisticii pentru a petrece 16/24 ore în parc nu mi-e deloc problematică, pot purta interminabile discuţii despre cum au sufletul melcii și mi-am însușit denumirea absolut tuturor speciior descoperite de dinozauri.

– story teller (“redactor”). Experienţă în scris: de prin facultate. Eseistică având în centru somaţiile de plată, fidejusiujea, dreptul de regres, imposibilitatea fortuită de executare și multe altele la fel de imbârligate. Apoi corporate emails. Apoi blogging. (Notă de subsol: am nevoie de un corector, ofer 5% cotă-parte).

– fotograf culinar (fotografie comercială, identitate vizuală, ilustrate). Aproape 3 ani experienţă în fotografii făcute in condiţii de stres (cel puțin un copil care mă trage de mâna, îmi împinge mâna, mi se urcă pe spate, smiorcăie, se urcă pe ceva și cade, asează o jucărie cu roţi sau cu ţepi sau lipicioasă numai bună pentru a fi luată în picioare), sub presiunea timpului (cel puțin două guri care cer de mâncare), sub semnul riscului ca obiectul fotografiei să dispară înainte ca fotografia să apară (n.b. a nu se fotografia ciocolată atâta timp cât există copii care contorizează fiecare blitz și fiecare rotire a platoului la 10, 35, 90, 121, 180 și 368 de grade).

– masterchef raw-vegan. Diplomă de merit și 3 ani de combinat ingrediente în fel și fel de feluri, testat combinațiile, supraviețuit pentru a povesti cum se face.

– instructor de fitness. Sau aerobic. Sau pilates. Sau nutriţie. Sau wellness. N-am diplomă dar merit. Experienţă: un an de când alerg, unul și jumătate de yoga, aproape 7 de cărat copii în braţe după vreo 5 de imobilizare 9-10-11-12 ore pe zi într-un scaun cu un monitor în faţă si 3 de alimentație pe sprânceană după vreo 13 de excese nepovestibile, nenorocibile și neonorabile.

Altceva nu vreau să fiu. Momentan. A, ba da. Florar.

Filme pe pâine. Cu varză murată şi gem de căpşuni

În serile mele de film invariabil mănânc. Şi nu mă refer aici la o salată decentă cu trei crutoane sau, şi mai decent, un fruct, mănânc tot ce îmi iese în cale. Iar de la fotoliul meu şi până la frigider nu e o cale anevoioasă. Deci mănânc razna, o jumătate de pâine de casă cu un castron de cartofi copți, mâncare de varză, ca la bunica acasă, care se pare că se potriveşte perfect cu legume chinezeşti în sos acrişor, tartine cu pastă de năut şi dulceață, aşadar cum spuneam, razna rău. Şi mult, dar asta suspectez că a reieşit deja din partea cu jumătatea de pâine şi prietenul amidon. Asta e. Se întâmplă. Am încercat să-mi schimb obiceiul dar nu merge. De exemplu, într-o zi în care ştiam că mă voi uita seara la filme mi-am spus că pot să rup odioasa rutină şi să fac lucrurile aşa cum m-am deprins, la modul frumos şi sănătos, cu combinații care pot fi o lecție pentru orice health-guru, ca atare am ieşit la cumpărături, mi-am umplut o paporniță din aceea Mega-Chic-by-Mega-Image cu fructe, mi le-am spălat şi pregătit frumos pentru a fi mâncate în ordinea cuvenită, până să-mi dau drumul la film m-am decis să fac şi un număr de acrobație yoghină, aşa, pentru a-mi stimula chakrele să nu scape frâul prea rău, apoi un duş şi, fresh şi plină de entuziasm, am dat gata în timpul filmului nu papornița de fructe ci două tuburi din acelea mari de Pringles, cumpărate dintr-o benzinărie şi care zăceau de vreme bună în uşa de la frigider.

Acestea fiind spuse să merg mai departe zicând că azi, în timp ce am păpat o mare parte dintr-o pâine abia scoasă din cuptor m-am uitat la un musical din ’48, o transpunere a poveştii lui Andersen “Fetița cu pantofii roşii”. Iar fetița din poveste este o balerină (a te uita la filme cu balerine cu talie de viespe în timp ce mănânci de parcă s-ar fi anunțat un deceniu de foamete e …. aşa cum e) care are de ales între a fi o mare artistă şi mare ei dragoste. Filmul este excelent şi l-am văzut pornind de la o referire la el care n-a fost nici măcar corectă, însă ideea de a urma calea lucrurilor pentru care simți că eşti făcut să trăieşti rămâne în picioare. Povestea de dragoste e încântătoare (mai ales cu două scene, una în care ei doi merg într-o trăsurică al cărei vizitiu a adormit pe capră iar ea vrea să-l trezească pentru a-l întreba pe unde sunt, dar el o roagă să n-o facă, pentru că vrea ca mai târziu când va fi bătrân şi se va nimeri ca o copilă să-l întrebe unde a fost cel mai fericit în viață el să-i spună că undeva pe malul Mediteranei, strângând-o pe Victoria Page, marea balerină, în brațe, sau cea când înainte de spectacolul pentru care el compusese muzica şi se certaseră pentru că tempo-ul lui nu se potrivea cu felul în care făcea ea o anumită mişcare, el vine în cabină şi îi spune să danseze după tempo-ul ei pentru că el o va urma), doar nota dramatică de la final e cam stridentă însă încheierea de basm compensează suficient.

Şi mă întrebam cum The Red Shoes, un film atât de vechi, este atât de bine realizat comparativ cu The Black Swan, de exemplu, în care în afară de faptul că joacă Natalie Portman (mmmmmplaceeee!!!) şi Vincent Cassel nu mi-a plăcut nimic. Ca de la cer la pământ. The Red Shoes e complex, cu replici bine gândite, deloc carnal, în timp ce The Black Swan, deşi pune aceeaşi problemă a pasiunii-obsesie, e jalnic. Rămân la părerea mea că un film clasic face mai mult decât zece din ziua de azi.

P.S. Nu există poveşti mai frumoase decât cele scrise Hans Christian Andersen. Şi nici mâncare mai bună decât cea mâncată … la ore potrivite şi în locuri potrivite. Am scris ca să nu uit.

Cui i-e frică de Gândacul-Lup de mare?

Aproape 4 dimineața, mă trezesc să merg la baie. Şi deşi de obicei mă mulțumesc cu semi-întunericul, acum aprind lumina. Norocul secolului, pentru că fac un semi-infarct. Pe jos, un gândac din acela cum numai blocurile din Bucureşti poate găzdui, stând pe spate. Zic “noroc” pentru că dacă prin întuneric l-aş fi simțit sub picioare, aş fi făcut direct infarct. Nu pot nici să mă uit la el darămite să-l ating şi să-l ucid precum pe-o bestie sângeroasă (nu, nu e un călugăr budist reîncarnat, n-am să pot gândi aşa niciodată, chit că sunt yoghin consacrat şi mănânc aproape doar iarbă) aşa că dau buzna în sufragerie şi-mi trezesc soțul. Vino repede, am o problemă, îi zic, nu ştiu dacă în şoaptă sau țipând isteric, sunt în stare de panico-transă. Se ridică pe jumătate şi mă întreabă ce e, probabil pentru a-şi da seama dacă se înarmează cu un kalaşnicov, cu un cuțit, cu o fumigenă sau dacă a apărea pe jumătate dezbrăcat va produce suficientă impresie. Un gândac, haide!!!! Eu sunt în pragul unei crize de apoplexie, el, şi aşa adormit, dă să se relaxeze. Mă întreabă, complet lipsit de solidaritate cu starea mea de matelot pe cale de a fi aruncat peste bord în gura unui rechin înfometat (rechinii sunt mereu înfometați, ştiu eu de pe Discovery!), unde este. Şi-şi trece adormit palma peste mâneca mea. Mă trece un frison de parcă ar fi mişunat pe mine vietatea şi ştiu că îmi face asta ca să mă sperie dar nu-i timp să-l muştruluiesc, deci complet strivită de imaginea infernală, reuşesc să articulez că în baie. Se ridică şi porneşte spre baie. Îl urmez terifiată dar foarte hotărâtă, trebuie să văd cu ochii mei cum creatura e exterminată. Ne apropiem, el ia calm o bucățică de hârtie igienică (ia toată rola, să nu ne împroaşte!!!), iar  eu întreb cu glas mic, ca nu care cumva monstrul să se sperie, să se rostogolească pe burtă şi să ne scape: Ce face aici? Şi mă trezesc cu replica: Doarme pe spate. Şi nu numai cu replica, ci şi cu un zâmbet de parcă lumea toată ar fi a noastră. Cedez zâmbetului, e reconfortant, văzând atât de multă stăpânire de sine mă simt de parcă aş fi prins colacul de salvare (şi nici rechinul nu mai e aşa înfometat, ba chiar a zis că poate sări o masă). Mă las aproape încântată pe colacul cu capac ce mi-e la îndemână, merit un pic de relaxare, dar nici nu apuc să iau contact cu suprafața că gândacul a cărui prezență nu-mi mai părea atât de stingheritoare începe să dea din picioare. Țip alarmată, apare şi copilul cel mare, timp în care însă ambuscada ia sfârşit şi sunt somată să mă ridic, pentru ca lichidarea intrusului să se facă în apă. Cum în apă?! Dacă se întâmplă aşa cum am văzut eu în acel film de groază în care un pui de crocodil e aruncat în toaletă iar el creşte şi tot creşte prin gurile de canalizare şi, hrănit cu detergenți poluanți (să-mi amintesc să verific dacă au adus iar la Mega detergent din acela eco!) se transformă într-un mutant şi omoară un oraş întreg, ba cred că era chiar o țară?… Dar până să apuc să-mi duc eu dilemele la final, apa e trasă. O mai trag şi eu o dată, pentru siguranță. Şi pornim în grup spre bucătărie, copilul pentru că-i e foame (adică să cotrobăie prin congelator ca să vadă dacă mai e înghețată), salvatorul ca să iasă pentru a fuma o țigară (nici să nu te gândeşti că mă laşi singură acum, dacă gândacul a venit pe la noi însoțit de vreun frate?!) şi, dacă se nimereşte să mai fie şi înghețată, să profite şi el iar eu, precum polițiştii care se pregătesc să dea buzna într-o locație cu posibili atacatori, mergând mai pe lângă pereți şi cu ochii cât cepele, şi nu numai cât cepele, ci şi în patru. Sute.

Gândac n-am mai găsit, dar nici somn nu mai am. Deci scriu povestea cu aproape toate luminile din casă aprinse, cu un pantof lângă mine şi, cum spuneam, cu ochii în patru. Mii, de-acum. Şi stă şi salvatorul treaz, din solidaritate. Şi pentru că rulează şi nu ştiu ce meci, în reluare.

“O să mă pun în cap, sper să mai încap…”

Am văzut acum ceva vreme o caricatură în trei acte care zicea așa: Mă duc să mănânc la McDonald’s. Bine. Mă duc să fumez o țigară. Bine. Voi deveni vegan. Și cu proteina, fierul și calciul ce faci?! Nu găsesc acum imaginea dar ideea rămâne: dacă un om din zece face ceva diferit, e suspect. Și unde veganii veritabili sunt foarte cumpătați în manifestări, un om care trăiește în secvența junk-food-alte vicii-canapea face un capăt de lume din orice se abate de la ce știe el.

Iar în episodul de azi, un pic despre yoga. Zi-i unui om că faci yoga și așteaptă-te să se uite la tine ca la felul șapte. Șaptezeci și șapte mai precis. Ori ai timp de irosit și ifose cosmopolite și mergi la o sală unde frământarea pricipală e să-ți asortezi pantalonii de yoga cu covorașul și cu elasticul de păr, ori ai gărgăuni și stai la zenit cu (dez)integrarea în cap. Ceea ce e probabil sigur mai grav. Te expui la remarci de genul încă un pic și ai să-mi zici că levitezi! și nici măcar faptul că le iei drept amuzante nu trage în balanță. Faci yoga, ești ciudat. Punct. În rest, e totul normal. Ce pot să spun… Poate doar că eu cred că dacă am face cu toții un pic de mișcare – hai, nu neapărat yoga, yoga e deja o formă de respect, nu doar pentru sine cât mai ales pentru toți ceilalți pe care încetezi să-i mai agresezi -, dar chiar și a urca și coborî pe scări și nu cu liftul și tot ar funcționa și că dacă ne-am folosi ochii, urechile și gura în mod proporțional am trăi altfel. Dar hei, altfel e deviant, deci să ne întoarcem la ce știm, raportul de 10 la 1 stabilește fără eroare ce e bine și ce e rău, nu-i așa?

Filosofia chibritului

Am căutat acum pe youtube și nu mai găsesc în varianta pe care o știam o reclamă care mă obseda acum vreo opt ani, imaginea nu era ceva ieșit din comun însă avea niște insert-uri cu o voce șoptit-suav-agresivă, răscolitoare de-a dreptul. Are you alive? Mă cutremura. M-am dus să-mi cumpăr parfumul, era pe viață și pe moarte, trebuia să îl am ca să pot funcționa, întâi nici n-am vrut să-l miros, eu eram cu banii și așteptam să-l văd la mine în mână, are you alive? are you alive?, numai asta aveam în cap. Mă exasperase atunci vânzătoarea care se mișca prea încet (are you alive? are you alive?!), a luat flaconul îmbrăcat în dantelă, a pulverizat pe o bandă subțire (are you alive? are you alive?…) și mi-a dat să miros. Ei bine parfumul era… era… infernal. Nu erau note de piper și de coacăze cum se povestea, ci de… cremă chinezească, elastic ars și spray de țânțari. Asta a fost, mi-am șters din minte mirosul și am păstrat doar vocea aceea cu un efect răvășitor. ALIVE.

Și mi-am amintit de reclama tot uitându-mă cu cei mici la Frozen, e acolo secvența cu Elsa care își lasă puterile libere și se încheie cu ea complet transformată și cu cuvintele De azi cerul e prietenul meu, de fapt în engleză The cold never bothered me anyway. Iar în continuare n-am să fac filosofia momentului acela zis crucial în care descoperim cine suntem de fapt și ce vrem, ci am să spun în două cuvinte și o poză că azi, fiind nevoie de încălțăminte pentru copii și având și eu chef de ceva-altceva, am făcut ce era mai la îndemână și mai superficial. Mi-am cumpărat chestii. Dar cumpărat, nu glumă, adică mi-am împrospătat tot echipamentul de yoga&alergat și am cedat și unei jachete negre chique-beyond-description, plus unei perechi de cizme pe care PUR ȘI SIMPLU LE ADOR!!! Concluziile (later edit: concluzia, că e una singură…) ar fi că cine a spus că shopping-ul face femeile să nu-și mai încapă în pielea lor (cum ar veni alive și cerul e prietenul, v-ați prins voi, ce e mai sus a fost doar o introducere superfluă ca să mă umflu fără rușine în pene, recunosc), a exprimat o fărâmă (un munte!) de adevăr!

puma

Lentile de contact? Nope!

De vreun an încoace urmăresc postările Kristinei Carrillo-Bucaram. Raw-vegană de îndată un deceniu, fostă hiperglicemică, acum vindecată și promotoare a unui stil de viață cât mai simplu și natural.

Și înainte ca interesul fanilor să coboare de la ochii ei la sâni (crucial de știut dacă sunt sau nu naturali!) sau invers, să urce de la epicele ei borcane cu amestecuri fresh și vibrante tot în aceeași direcție, una dintre întrebările pe care oamenii i le-au tot adresat a fost legată de culoarea ochilor ei. Ca atare ea a explicat într-un filmuleț cum stau lucrurile cu ochii ei, care din căprui au devenit, pe parcurs, miere + albastru și un pic de altceva.

Cum ar veni, o alimentație fără grăsimi trans- și de fapt statul departe de tot ce înseamnă procesat aduce, printre altele, ochi tot mai clari. Și luminos colorați. Deci nu, nu se pune problema de lentile permanente de contact. Și nici nepermanente. Ea între două filmări mănâncă un platou de fructe, nu se uită obsesiv în oglindă și mai și cheamă pe cineva din staff. Pentru a-i reconfirma că-i frumoasă. Și pentru a o ajuta să-și caute prin geantă solutia pentru lentilele de contact.

Daaaar, vorbim despre aproape 10 ani. Și despre o frumusețe nu neapărat căutată. Pentru restul, există magazinele de optică menite ab initio pentru cei care purtau ochelari. Restul care își cumpără lentile de contact colorate cu dioptrii dar mai ales fără și rezultă apoi ochi de un albastru turbat, frizând roșul la limita pupilei, dar na, omul e om și reacționează intens la tot ce înseamnă senzațional.

Așadar, cum spuneam, Kristina Carrillo-Bucaram. De urmărit. Măcar pentru ochii frumoși, dacă nu pentru altceva.

kristina-gabrielle-carrillo-bucaram-vegan

3:30

Trei minute și treizeci de secunde pentru fiecare postură yoga. 3:30. Meditație profundă, unde binaurale 4.9 Hz? Nu. Exorcizare. Un fel de extragere pe viu de măsea.

***

Mai jos, copiii și yoga. Iar în spatele obiectivului eu, râzând și revărsând jumătatea plină a paharului pe jumătate vărsat.

image

image