Brm, brrrm, brrrrrrmmmm & E-I-E-I-OOOOOOO………

Am doi băieți deci nu ne este străin nimic din ceea ce face zgomot. De la parada anuală de 1 Decembrie și până la spectacolele aviatice, cursele de mașini sau acrobațiile pe motocicletă și chiar defilările abracadabrante cu vehicule ingenioase organizate de cei de la RedBull, acolo unde sunt zgomot, adrenalină și fum, suntem și noi.

Iar dacă acasă citim la nesfârșit din enciclopediile pentru preșcolari, răsfoind la nesfârșit paginile cu tractoare, freze de zăpadă, secerătoare și mașinile agricole în general, ei bine în parc, primăvară de primăvară îi urmărim îndeaproape pe oamenii desemnați să tundă iarba, să curețe tufele și să taie crengile moarte din copaci. Suntem spectatorii fideli, în ultimii cinci ani, pot spune cu mâna pe inimă că o reprezentație n-am ratat!

Mda, presupun că suntem la un pas distanță de la a ne interesa ofertele de Black Friday de la O-Mac, pentru că, până una alta, cu pozele cu tractoare și motofierăstraie de pe O-Mac.ro ne-am familiarizat…. Unde mai pui că mai deunăzi scriam aici pe blog povestea unei sărbători de Paște de-acum vreo douăzeci de ani și ziceam că la cum merg lucrurile e tot mai evident că vom începe să luăm tot mai mult în calcul tipurile și prețurile la generatoare de curent!

Dar până una-alta și mai precis până la a face acel pas de-a ne muta în gospodăria de la mamaie și tataie, unde e loc de tuns, cosit, arat și semănat, ei bina acasă la noi, la bloc, old MacDonaldAndrei has a farm. De la gărdulețe pentru grajduri și copaci miniaturali, tractorașe și remorci, mașinuțe de tuns iarba și neapărat o mie de văcuțe, găini, curci și porci, bonus șoareci, păianjeni și lilieci, le-avem pe toate. Deci, cum ar veni… la noi vine așa:

With a cluck cluck here
And a cluck cluck there
Here a cluck, there a cluck
Everywhere a cluck cluck
With a baa baa here
And a baa baa there
Here a baa, there a baa
Everywhere a baa baa
With a neigh neigh here
And a neigh neigh there
Here a neigh, there a neigh
Everywhere a neigh neigh
With a quack quack here
And a quack quack there
Here a quack, there a quack
Everywhere a quack quack
With a oink oink here
And a oink oink there
Here a oink, there a oink
Everywhere a oink oink
With a moo moo here
And a moo moo there
Here a moo, there a moo
Everywhere a moo moo

Old MacDonaldAndrei has a farm
E-I-E-I-OOOOOOO………

image

Cioc, cioc, cine e?

Una dintre poveștile preferate ale lui Bogdan este povestită de tati și se bazează pe un fapt real. Și povestea începe așa: a fost odată ca niciodată, acum vreo 20 de ani, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit, un băiețel nu foarte mic și pistruiat și tare năzdrăvan. Și cum băiețeii cei nu foarte mici și năzdrăvani fac năzdrăvănii mai ales când se adună cu alți băieței la fel de nu-foarte-mici și năzdrăvani, ei bine mai mulți băieței destul de mari și foarte năzdrăvani s-au gândit să plece de acasă și să-și construiască ei o casă în pădure.

Și-au pus ei totul la cale și au bătut drum lung până sus pe un deal și foarte departe de sat și-acolo sus fiind și foarte departe de casele părintești, s-au apucat de construit. Și-au construit zi de vară (primăvară de fapt) până-n seară și nu s-au dat în lături de la nimic până ce n-au ridicat din scânduri și cuie luate de-acasă pe furiș o căsuță de toată frumusețea (aici cei vreo 20 de ani care au trecut și dorința de-a face ca lucrurile să pară ca-n poveste – poveste care aduce destul de bine cu Cei trei purceluși… – șterg amintirea unei barăci ce sta să se prăvale la cea mai mică adiere de vânt). Și-n această căsuță de toată jalea frumusețea, cum scriam mai sus, băiețeii cei mărișori și tare năzdrăvani s-au gândit să ciocnească ouăle roșii de Paște și să împartă frățește cozonacul cel bun, făcut de mamele lor, mame prea prinse cu scuturatul, dereticatul și gătitul ca să mai observe că de-acasă lipsesc niște împielițați…

Și cum totu-i bine când se termină cu bine, la final de poveste și printre coji de ouă și firimituri de cozonac apare un tataie (în speță bunicul de pe tată al lui Bogdan) care fiindcă fusese și el la vremea lui un mic mare împielițat, luase urma năzdrăvanilor care tot lipseau de-acasă în chip complet nevinovat și le descoperise șandramaua căsuța cea frumoasă, precum și ce mai lipsește la ea. Și-așa că, precum bunul creștin ce-n zi de Paște nu ocărăște și blagoslovește ci face fapte bune în timp ce tot rostește Hristos a înviat!, a venit tataie sus pe deal la băieți nu cu un băț lung cu care să mâne purcelușii rătăciți înapoi în sat, ci cu niște drob de la mamaie și, nici mai mult nici mai puțin, cu un generator sub braț! Căci tataie nu lucra oriunde, ci la uzina Plopeni și el știa de ce-i nevoie pentru ca măcar întunericul, dacă nu ursul, frigul și vântul să răzbată în căsuța băieților cei neastâmpărați…

Dar înainte de încheia povestea preferată a lui Bogdan și-a încăleca pe-o șa, să nu uit să spun că nu-i rău de ținut un generator în garaj. Și n-ar fi rău ca pentru Bogdan, la vară, să ridicăm o căsuță pe deal. Iar pentru că la partea de arhitectură, design și construit ne pricepem cam toți, să luăm în calcul aspectele prozaice dar cruciale și să privim pe egeneratoare.ro. Și-acolo printre oferte, reduceri de pret la generatoare electrice, explicații și date tehnice avem și-acel simplu de folosit calculator de consum energetic, ce ne duce cu gândul la o căsuță de vară în toată regula, dacă tot povestind ne-o veni cheful de construit și de distrat!

Vorbim chineza

Dacă e să vorbim despre bani și despre facerea și păstrarea lor, la mine lucrurile stau așa: am un card BRD, expirat. Cel pe care îmi intrau salariile când lucram ca angajat model iar pe care acum s-au adunat indemnizațiile și alocațiile copiilor. Nu m-am obosit să-mi fac drum prin Victoriei și să-l iau pe cel nou. Nu-i rău să se strângă niște urme de bani. Spun asta pentru că la cât de mulți sunt, poate prin 2030 și ceva vor putea copiii mei să meargă la Disneyland. Să-i ducă pe copiii lor, nu pentru altceva.

Apoi am un cont la Raiffeisen. Depun bani frecvent, dar nu am un card atașat. Ideea e să-i depun, nu să-i cheltuiesc aiurea de fiecare dată când mi se pare c-am găsit în vreun magazin obscur ceva interesant.

Și mai am un cont la Transilvania. Acolo îmi intră bani automat, mi-i depune curierul de la Fancourier odată ce-a încasat rambursul pentru comenzile de ciocolată. Aici am si card și primesc și notificări prin sms, deci știu foarte clar pe ce și când și cum mă pot baza.

În rest, țin banii la ciorap. Într-un plic verde mai exact, dar care nu anulează ideea de ciorap. În care pun și tot felul de carduri de fidelitate, se cam adună văd, eu fiind un fervent cumpărător de chestii on-line. Chestii însemnând ierburi și prafuri cu denumiri care de care mai ciudate și din care fac eu mâncare, mâncare cu specific alandala – fusion – experimente – talmeș-balmeș mai mult sau mai puțin raw-vegan.

Și dacă tot am povestit despre carduri și de ce e casa mea numai bună de spart, am dat printre altele peste ceva care se cheama imprimanta termica. Adică ceea ce folosesc cei care fac carduri, din câte deduc. Până acum, cum s-ar zice, nimic neobișnuit. Dar pentru descrierea minunii care a revoluționat umanitatea cea păstrătoare de bani în sân, la ciorap și saltea, ei bine, pentru mine în calitate de necunoscător al jargonului tehnic, iată chineză și nu altceva: Bazata pe modelele Zebra P110i si P120i, ZXP Seria 3 ofera o viteza de imprimare crescuta, de pana la 180 carduri pe ora, optiuni de encodare, interfata Ethernet (optional) precum si caracteristici fizice de securitate. Iar despre mine cu insecuritatea mea psihică și alte dandanale, revin altcândva…

Demo ratat

Așa arăta la mijlocul lui septembrie bucătăria mea.

bucatarie1

Adică toată bucătăria mea era pe jos, în sufragerie. Iar motivul pentru care tot ceea ce ar fi trebuit să stea frumos aranjat pe etajerele din dulap era înșirat pe jos, în sufragerie, era acela că, printr-o întâmplare (mai precis un coleg de serviciu care a recomandat) cei de la Kirbi ne propuseseră o curățare profesională pentru una dintre încăperile din casa noastră. Iar noi, neavând nimic din ceea ce înseamnă aspirator cu spălare și nici măcar habar de ceea ce fac aspiratoarele cu filtrare prin apă ci fiind doar posesorii unuia nesofisticat și care se descurcă doar cu scamele din covor și firimiturile de pâine prăjită înșirate de copii prin toată casa, am acceptat. Și ne-am decis ca încăperea de curățat să fie bucătăria, pe considerentul simplu de-ai lăsa pe alții să facă partea grea.

Ca atare, în ziua X, am scos tot ce se vede astfel încât totul să fie pregătit pentru a fi aspirat, curățat, dezodorizat, împrospătat și tot ce ne mai promisese doamna amabilă și cu voce suavă de la reprezentanță. Și cum deja cochetam cu un aspirator robot pe care să îl lăsăm să ne ajute la treabă mai ales atunci când suntem plecați, ne-am zis că poate nu ar fi rău să facem chiar mai mult și să ne luăm crema-cremelor în materie de curățenie, indiferent de cât de mult ar costa.

Și, cu lucrurile scoase fiind, am așteptat să se facă ora cu pricina. Și cu așteptarea am rămas. De fapt nu numai cu așteptarea, ci și cu toată curățenia pe care, demonstrativ, trebuiau să ne-o facă alții. Așadar, cu nervii întinși direct proporționali cu volumul de muncă, ne-am apucat de treabă și am aspirat, curățat, dezodorizat, împrospătat și tot ce ne mai promisese doamna amabilă și cu voce suavă de la reprezentanță. Și uite așa, din cauza unui demo ratat (motivele nu mai contează, contează doar că nu s-a întâmplat), am revenit la ideea de aspirator cu curățare umedă și uscată dar în limita unui buget normal.

Candid camera

Zilele trecute, am postat poza de mai jos.

bogdi pomelo

Ce se vede în imagine este copilul mai mare purtând o coajă de pomelo pe cap. Adică se mai văd și o bucată din mobila de bucătărie și o bucată din caloriferul de bloc comunist și o perdea nu tocmai călcată dar colorată vesel și cu suficient de mult imprimeu încât să distragă atenția de la altceva – mă refer la necălcat – dar, în rest, cam atât. Ah, să nu uit, și un flacon de spray de furnici pe pervaz.

Cum atât?! Păi doamne iartă-mă, se mai vede și-o camera de filmat! Și uite de-aici, de la micuța și aproape insesizabila cameră de filmat, a urmat un șir de întrebări de la persoane mai mult sau mai puțin curioase, curioase nu în legătură cu copilul și cu coaja de pomelo și dacă îi place copilului pomelo și cum am reușit să fac din coajă un asemenea coif sau de unde îmi cumpăr perdele așa de frumoase sau dacă hota face față la fum și la miros atunci când soțul gătește berbec împănat. Împănat cu usturoi, nu cu pene – zic ca să fie totul clar.

Așa că m-am gândit să explic ce și cum și de ce. Deci: avem camere de filmat – adică noi așa le spunem deși literatura SF (vine de la de specialitate, care se pronunță cu F în loc de C) le zice camere de supraveghere cu IP megapixel Envio IP-CAM30INT-05 (da’ fix așa!) – pentru că, la un moment dat, pe vremea când erau cei mici și mai mici, am ajuns la concluzia că sarcina de părinți singuri și ai nimănui și departe de bunici, mătuși, verișoare și alți potențiali întrajutători în ale creșterii copiilor, este copleșitoare. Și că ne trebuie bonă. Și am luat, pe rând: camere de filmat și apoi bonă. Bonă care a și plecat după trei luni, trei luni fiindu-ne suficiente să ne dăm seama că, chiar și așa copleșiți cum ne găseam, totuși facem o treabă mai bună fără ea. Nu pentru că nu ar fi fost doamna de treabă sau dedicată ci pur și simplu pentru că, printr-o înțelegere neînțeleasă, copiii ajunseseră să crească unul cu mine, unul cu ea, din motive gen să nu se certe de la jucării, să nu se deranjeze când au program diferit de somn și tot așa… Și, cum spuneam, am renunțat la ea și la ideea de bonă și în general de altcineva, gândind că e mai firesc să se certe pentru jucării și să se deranjeze unul pe celălalt și pe noi și pe vecini și să ne facă mintea praf, dar chiar și așa, să fie în contact permanent unul cu celălalt. Și nu am greșit deloc judecând așa, nervii de atunci se traduc prin liniștea noastră de acum, dar despre asta voi povesti altcândva.

Și revenind la ce am renunțat, am renunțat la bonă, da, dar camerele au rămas în continuare să filmeze. Să filmeze cum ne certam, ca să putem da rewind la înregistrare și să lămurim fără posibilitate de tăgadă de la cine a început (n-a mai fost cazul de ba tu, ba tu, ba de la tine, ba nu de la mine!), să facem reconstituiri la momentele când un copil a căzut din pat iar noi, fiind prin baie sau pe balcon sau cu aspiratorul vâjâindu-ne în urechi habar nu aveam, apoi să jubilăm văzându-i că se joacă liniștiți în camera lor în timp ce noi ne vedem de-ale noastre în dormitor. Sufragerie! Sufragerie am vrut să spun! Și nu ne vedeam “de-ale noastre”, ci ne uitam cuminți la televizor. Ah, și încă ceva ce ne-a prins bine: în concediu fiind și neavând apartamentul asigurat, puteam să mai aruncăm o privire la ce-i prin casă, oare ne-a spart-o cineva, oare s-a spart o țeavă și s-a inundat, șamd și tot așa.

Ca o concluzie, încerc să spun că nu avem camere de filmat din cine știe ce considerente abracadabrante și că n-au fost menite pe post de spy cameras (deși ne interesa tocmai ce fac copiii și bona în lipsa mea!) iar că acum sunt doar un fel de tichie de mărgăritar pusă unui porc  apartament de nici 50 de metri pătrați, cu pereți mâzgâliți de copii și pe-alocuri chiar sparți.

P.S. Și dacă tot am vorbit și-am povestit și-am link-uit despre-și-cu camere de filmat și ceea ce se cheamă, pe românește, spionat, tot navigând pe internet am aflat că exista si telefoane cu functie de schimb a tonalitatii vocii. Moment în care reacția mea a fost… WTF?!?!?!?

Extrem de cunoscut

Scenariul de mai jos mie îmi sună mai mult decât cunoscut.

oatmeal

Se întâmplă mereu. Dar vă spun, MEREU. Scris cu majuscule.

Am de trimis o comandă de ciocolată și curierul care trebuia să vină în intervalul 6 p.m. – 8 p.m. sună la ușă la ora 6 fără cinci minute trecute fix. Și se grăbește, normal, doar de aceea-i curier! Pun pariu că într-o viață viitoare a fost porumbel. Iar eu am de printat hârtia personalizată, etichetele de lipit pe cutia plină de bunătăți yum-yum, plus factura de atașat, iar imprimanta nu poate printa pentru că nu mai are, fix, fix, dar fix acum, cyan! Sau dacă are cyan nu are magenta sau dacă le are pe ambele singur primesc mesaj că am de-a face cu un paper jam! Scenariul e apocaliptic, copiii cei doi pe care îi am sigur vin și ei să ceară ceva, curierul dă ochii peste cap, mie îmi vine să plâng și să-mi smulg părul de cosânzeană din cap. Colac peste pupăză mai sună și telefonul, unul dintre acelea la care trebuie să răspund amabilă, drăguță și volubilă și nu de parcă sunt o butelie veche pe bază de gaz…

Fac ce fac, improvizez cu ce am, de la ambalaj și până la bonul de casă ce iese alene din casa de marcat, îmi cer scuze de la curier, plasez comanda și-i spun bye-bye. Apoi continui cu cerutul de scuze și de la Doamne-Doamne pe care în mintea mea nervoasă sigur l-am supărat, apoi de la internetul care cu conexiunea lui mereu prea leneșă comparativ cu viteza mea sigur m-a scos și el din sărite. Dar care, acum și de regulă mă scoate din criză și anormal. Intru pe site-ul de-acum preferat, Cartuseria pe numele lui de botez, îmi comand un toner nou și mă întreb, pentru a mia oară, dacă aș comanda mai multe o dată, oare asta m-ar scuti de ciclicul necaz? Probabil că nu, sigur printr-un echilibru al sorții la ora X când am nevoie ca totul să meargă brici voi rămâne fără curent. Sau își va rupe curierul piciorul sau voi scăpa tăvițele cu ciocolată încă în stare lichidă pe jos sau cine știe ce altă catastrofă dătătoare de lucruri peste cap se va întâmpla….

Hmmmmm, mai vrea cineva să facă schimb cu mine și cu viața mea?

(sursa foto: The Oatmeal)

De la 1 ianuarie 2015

La aprozar fiind, avem mereu aceeași problemă. Nu se poate plăti de pe card. De înțeles de altfel faptul că tanti cea amabilă și care face și borș de casă nu știe ce mai e și aia un sistem POS, doar până la urmă vorbim despre un aprozar! Aprozarul micuț, de la colț. Să fim sinceri acum, cine cumpără un dovleac și patru gutui nu are nevoie de bani importanți! Nici chiar pentru un sac de gogonele nu se impun prea multe bancnote, deci doamna cea simandicoasă și posesoare de card dar nu și de bani va merge până la cel mai apropiat bancomat. Și va scoate cei aproape 30 de lei necesari.

Ca o parafrazare, la aprozar, ca excepție de la regula general valabilă, ai card dar… n-ai parte. Și cam așa înțeleg că vor sta lucrurile de la 1 ianuarie 2015 și în ceea ce privește accesul la sănătate. Un pic invers, dar ideea rămâne în picioare. Cum ar veni, dacă nu vei avea cardul de sănătate în buzunar când te ia cu amețeală iar paramedicii din ambulanța care vine chemată de vreun bun samaritean nu au cititorul de carduri la ei, e ca și cum nu ai avea cash pentru fructe atunci când ești la aprozar. Deci vrei-nu-vrei, va trebui să-ți aplici două palme, să te ridici, să dai o fugă până acasă, să cauți prin vreun colț de sertar acel obligatoriu card de sănătate și să te prezinți regulamentar la locul faptei leșinului, cu el în dinți, în mână sau în buzunar.

Dar, lăsând gluma la o parte, eu, ca mamă de copil diagnosticat cu diabet, salut introducerea acestor carduri. Mai este mult timp până ce Bogdan va împlini 18 ani și-mi pun toată încrederea în beneficiile stilului de viață vegan, însă cred că un asemenea card și informația decelată rapid de cititoarele de carduri de sanatate vor face accesul la medicație de departe mai puțin riscant și, ca și timp, înzecit mai ușor.

Tic-tac

În liceu aveam o dirigintă pe care o fascina ideea de colecție. Spunea că a colecționa lucruri (indiferent de care-ar fi, de la șervețele de masă și până la timbre poștale) este apanajul oamenilor deosebiți. A se vedea subtilitatea logicii în favoarea ei, logica pe care eu însă am văzut-o abia târziu. Plus că la vremea la care ne era ea dirigintă eu nu colecționam nimic. Nici cercei, nici haine, nici ceasuri la reducere, nici flori presate și nici măcar iubiți. La vremea aceea eu doar citeam, pentru mine, era vremea lui Balzac. Și a primelor încercări de a fuma.

Mai târziu, când veneam acasă din studenție, mergeam mai mereu cu părinții în vizită la o vecină de bloc, ea trecea printr-o perioadă mai delicată cu mariajul ei iar mama fiind o ființă blândă și un bun ascultător, își făcuse un loc în viața doamnei din vecini. Doamnă, vorba vine, era o tipă care arăta mai bine și decât mine, deși mă depășea la vârstă cu mulți ani, dar care chiar și așa, fusese părăsită pentru una abia ieșită din liceu. Și abia trecută de optsprezece ani. Bun, și doamna despre care scriu avea două lucruri. Trei de fapt. Un magazin de suveniruri în care vindea de toate, de la bijuterii ieftine la bufnițe perforate din lemn, o colecție impresionantă de fuste de blugi-rujuri-și-parfumuri și încă o colecție, care pe mine mă fascina. Ceasuri. Multe ceasuri. Și toate doar ceasuri originale. Spectaculoase. Fiecare altfel, de la culorile inedite și curelele interesante și până la mecanism. De fiecare dată când mergeam la ea, le priveam. Mama și ea vorbeau, eu mă uitam la ceasurile ei. Și în mintea mea naivă de copil-aproape-om care asistă, vrând-nevrând, la o dramă, s-a născut ideea că au colecții de ceasuri doar oamenii care se despart…

Acum, uitându-mă prin dulap, văd că s-au strâns și la mine vreo câteva ceasuri. Nici pe departe atât de multe și de senzaționale ca ale ei. Cum ar veni, printr-o logică simplă și copilărească, n-ar trebui să am nicio secundă teama că s-ar putea ca timpul să se scurgă tic-tac și să vină și pentru mine vremea de-acel trist și agonizant splittin’ up…

image

Work-at-home mom in distress

În calitate de work-at-home mom, sunt dependentă de internet. Am nevoie de două lucruri, pe lângă timp liber, dar în legătură cu el m-am resemnat: de niște aparate funcționale (da, da, știu că se spune device-uri) și de viteza la internet.

Adică dacă mă lovește inspirația am nevoie să-mi și scriu ideile, nu de alta, dar cum vin, așa și pleacă! Fie că e noapte, fie că e zi, eu am nevoie ca tot ce ține de tehnică să meargă brici.

Iar dacă nu merge, lucrurile decurg, de fiecare dată, așa: pun mâna pe telefon. Mental vorbind. Pentru că în realitate, înainte de a pune efectiv mâna pe el, îl caut. Mult și bine. Niciodată nu e unde îl las. Lesne de înțeles, de altfel, și sunt pregătită sufletește ca de fiecare dată când vreau să sun, întâi să-l caut, dar tot încep să mă ambalez.

Și mă ambalez până la faza la care, găsind în sfârșit telefonul, urechea apelată este direct lovită, fără preaviz, de un șir nesfârșit de întrebări răstite: “Iar n-avem internet?!”, “Am nevoie de internet, înțelegi?!”, “De ce nu merge iar?” urmat de “Fă-i orice să meargă!” și o cascadă de amenințări, dintre care cea mai soft este: “Dacă nu merge în următoarele minute, nu mai veni acasă!”. Minute următoare pe care le consum la fel de “constructiv”: proliferând aceleași întrebări, îndemnuri ireverențioase și amenințări…

Deci da, sunt un om zen. Dar zen-ul meu funcționeză condiționat de viteza de net. Și da, în ultima vreme am schimbat ba un stick, ba două modem-uri, din care unul cu două antene, semănând cu un melc și probabil de-al naibii, funcționând tot la fel, ba provider-ul de internet. Deci bye-bye RDS și bine ai venit, FDX. Sau Business UPC. Sau Telekom. Sau oricare-ar fi, nu l-am ales eu, dar voi afla clar atunci când nu va merge. Când voi lua contractul în mână, plină de nervi și gândul doar la rezilieri. :-D

image

Profan la datorie

Se știe deja că într-ale tehnicii sunt un dezastru. Am fost întotdeauna de altfel. Și voi fi mereu.

De la o vreme încoace însă devine tot mai evident faptul că voi avea nevoie de o imprimantă, de un scanner și de chestii care înțeleg că se cheamă nu “chestii” ci că au o denumire specială, aceea de con-su-ma-bi-le. Consumabile imprimanta.

Și cum google e prea mare și prea plin de oferte pentru o incapacitate atât de mare de a alege, așa cum e a mea, apelez la le connoisseur. Primesc recomandări, sfaturi, an idiots’ guide, abc-uri, abd-uri. www.abdcomputer.ro, pe numele lui clar.

Vezi oferta!”. Văd oferta. Dar mai și văd și că decizia e iar în seama mea. Reformulez mesajul de ajutor, în speranța ca le connoisseur va face tot ce-i de făcut, în speță că va căuta, compara, sorta, verifica și va alege ce-i mai bun în numele meu, numele profanului…

Iar le connoisseur caută (ce altceva să facă…). Caută, compară, sortează, verifică, alege, sună, vorbește, ascultă, face precizări, i se recomandă… Comandă. Vine comanda, desface, asamblează, cablează, conectează. Mă instruiește. Pe de o parte sperând, pe de o parte știind că e fix degeaba.

Da. știu, sunt un profan. Profan la datorie.