Băieţi, anu’ ăsta nu mai vrem reclamaţii

De fapt formularea conducerii de la S.C. Alex&Comp S.R.L. Galaţi către cei de la departamentele de cercetare, experimente, vânzări, relaţii cu publicul, juridic, managementul eprubetelor, resurse umane, exprimare prin culoare, logistică și tehnologia informaţiei a sunat mult mai elegant. “Doamnelor și domnilor, dat fiind numărul mare de reclamţii primite anul trecut în legătură cu lipsa de aderenţă a vopselelor noastre de ouă la ouă, avem rugămintea ca în acest an, în perioada pre-pascală, să lucraţi sinergic la elaborarea unei vopsele ale cărei calităţi să nu poată fi contestate. În cazul în care acest obiectiv nu este atins, nu se vor oferi primele de Paște. Și se vor face restructurări în masă.”

Și oamenii s-au apucat și au făcut totul ca la carte în așa fel încât nicio gospodină să nu mai poată suna pentru a spune că ea a degresat ouăle dar au ieșit pătate (nu e vina vopselei, deoarece post degresare ouăle SE CLĂTESC CU MULTĂ APĂ! – vom sublinia asta pe ambalaj folosind culoarea roșie!), că ouăle au ieșit colorate tocmai până la gălbenuș (nu e vina vopselei, atenţie la faptul că OUĂLE NU SE FIERB ÎN VOPSEA! – se va scrie de asemenea cu roșu, ba mai mult, cu majuscule chiar) și au pus în vedere, tot cu roșu și cu majuscule, că nu vor fi folosiţi detergenţi care fac peliculă la suprafaţă – dar hei, aici le-a scăpat din vedere (și printre degete probabil prima de Paște) că în tot pomelnicul de instrucţiuni pentru a colora ouă așa cum se face, ciclic și ritualic, de la prima înviere încoace, dacă nu există și o listă a detergenţilor de care să ne ferim pentru că fac “peliculă la suprafaţă”, tot restul care a fost scris ba cu negru, ba cu roșu, ba cu majuscule, ba cu semne de exclamare, E FIX DEGEABA (se vede cu negru dar am scris cu roșu și am pus și semn de exclamare).

Iar eu am scris o parte din acest text (cu roșu) în timp ce așteptam să mi se încălzească ouă fierte care s-au răcit pentru că între momentul fierberii și aducerii lor la tempertaura la care sunt calde, CALDE așa cum am fost instruită ba cu negru ba cu roșu ba cu majuscule ba cu semn de exclamare, pentru că cei de la cercetare si controlul calității au exprimat clar că doar calde trebuie introduse în vopsea şi doar împerecheate câte DOUĂ (cine folosește oale în care intră simultan cinci le va scoate pătate?) în apa FIERBINTE dar care NU FIERBE și în care au fost adăugate exact 5 linguri de oţet (pline ochi sau pe jumătate?) eu am fost brusc ocupată să lupt împotriva secetei globale iar pe plic nu scrie și despre cum se pot reîncălzi ouăle fierte și răcite dincolo de momentul la care ajunseseră să fie exact cum trebuie de calde (nţ, nţ, cei de la Alex&restul au acoperit în sfaturile lor evidentul și au lăsat descoperit fix esenţialul), deci am scris pentru că am așteptat să se încălzească ouăle procedând după cum se vede, pe modelul aducerii la sursa de căldură (în speță apa măsurată și fierbinte dar nu în fierbere în care am OMOGENIZAT BINE vopseaua și precis cele 5 linguri de oţet. De 9 grade.) și al cercului magic. Dar au ieșit frumoase. Cel puţin așa, fotografiate mai de la distanţă.

20160430_161203~2__1462027704_109.166.130.64

20160430_163913~2__1462027741_109.166.130.64(N.B. Niciun pui nu a fost rănit sau a murit pe parcursul filmărilor.)

FE-NO-ME-NAL!

Pun suc sau lapte vegetal în sticle de sticlă deci am mereu sticle de spălat. Și cum m-a lăsat peria de biberoane pe care o foloseam de multă vreme am zis să merg să iau una nouă. Ei bine, și ceva ce pare floare la ureche s-a transformat într-o epopee de epopeice proporţii. Proporţii epopeice și de-a dreptul fe-no-me-na-le.

Merg în Kaufland. În Kaufland însă nu găsesc banala perie de biberoane pe care o știam, ci una care presupun că e menită să fie folosită pentru biberoanele bebelușilor care se nasc pe Enterprise. Cea din secolul 26. Cu o spirală nu dreaptă, conform logicii, ci în formă de litera … nu, nu literă, nu există literă pentru așa ceva, deci zicem cu spirala în formă de fulger, care n-am priceput ce rol ar avea în curăţare și pun pariu că nici bebelușii nu l-ar găsi amuzant. Bun, și pe lângă faptul că spirala aia aiuristică n-ar fi trecut prin gura sticlelor mele, mai era și o perie micuţă, iar sticlele mele sunt mari.

Deci plec din Kaufland și mă întorc la Mega. La Mega n-au. Nu-i nimic, merg la Tei, și așa mai am nevoie de niște spirulină (bleah). Dar la Tei n-au perii de biberoane, Bebe Tei e locul desemnat. Nu-i nimic, merg și-n al patrulea loc. Doar ce altceva am de făcut în afară să spăl sticle de suc, normal. În al patrulea loc găsesc zece modele și pentru fiecare model câte zece culori. Prostește, încep să le compar ca formă (partea asta n-a fost prostească, am nevoie de o perie care să cureţe sticle mari si cu gâtul îngust, nu biberoane care se folosesc… a, pe 26th century Enterprise) dar încep să ezit între culori, de parcă aș avea pe de o parte mult timp și pe de altă parte m-aș duce la vreo sindrofie deghizată în Vrăjitorul Cedric și aș lua peria pe post de baghetă. Dar iată cum Cedric într-un final se hotărăște pentru violet și victorios ca de-o nouă formulă… plătește și pleacă.

Acasă, sticlele. Bucuroasă de alegere spăl niște sticle mai mici, rezultate bune, sunt mulţumită, și apoi hai cu cele mari. Hai. Doar că acel capăt spiralat rotunjit ales de mine special pentru sticle mari cu gât mic este atât de bine ales încât nu intră. Zic din tot sufletul meu plin de obidă un “Fe-no-me-nal!”, apare și copilul cel mic să vadă ce-i atât de fenomenal, stau o vreme și mă uit ba la sticle ba la perie ba pe pereţi și mârâi de încă vreo câteva ori “fenomenalul”, apoi … iau patentul. Ha! Doar sunt fenomenala femeie care pentru orice problemă are o soluție, se știe deja! Iau patentul și… patentul are deschiderea prea mică pentru rotunjirea aceea spiralată. Las patentul, iau ciocanul. Și dau așteptându-mă să cedeze din prima. Dar cercul nu devine oval, rămâne cerc. Citez din legile logicii în timp ce mai dau de câte ori. Copilul mă îngână: “Fe-no-me-nal!”. Îi arunc o privire ameninţătoare și soarta îmi întoarce privirea. Sub forma unui deget plesnit de ciocan. Strâng din dinţi și dau până reușesc să înmoi afurisita de sârmă, vag. Dar cu un pic de efort intră în sticlă! Mă doare degetul de mor însă satisfacţia reușitei mă amăgește ca un unguent vindecător. Pentru o secundă. Pentru că mânerul violet e prea mare și se blochează în gâtul prea mic iar peria ajunge în interior doar până spre jumătate. “FE-NO-ME-NAL!!!”, ţip la sticlă, perie, ciocan, patent, ceasul de pe perete și spre copilul care se cocoaţă pe scaun ca să aibă imaginea întregului spectacol pe care mami cu graţie-l dă. Sunt un pacheţel de nervi. Copilul are o idee și vrea să mi-o prezinte, dar senzorii îl avertizează că-i mai bine, bim-bim, să verifice cu mâna înainte să pășească. Stilul bebeluș. Rostește un “Maaaami?” prelung, drăgălaș, întrebător. Nu-i răspund nici măcar cu “Mmm”, adică vag încurajator, zic direct “Nu”. Și până să-l aud cum face a doua incercare (ca orice copil, cum-necum trebuie să se exprime, altă cale pentru-a fi mulţumit nu e), decid să scot peria din sticlă și s-o arunc la gunoi (s-o înfund cu mâna si apoi și cu piciorul și apoi să leg și punga strâns la gură și s-o arunc nu la ghenă ci să caut pe net care-i cea mai mizerabilă groapă de gunoi și s-o duc tocmai acolo si s-o arunc și să torn și pământ, un camion!!, peste ea ca să nu se mai știe vreodată de complet nefolositoarea existenţă a ei!!!). Și dau să o scot dar dacă a intrat greu firește că nu iese ușor. Așa că smuncesc. Pentru a rămâne cu mânerul în mâna și partea cu peri în sticlă. Nor-mal. Nici măcar “fe-no-me-nal!” nu mai e.

Natură sau educație? Pygmalion. Mitologie. VR

Pe la sfârșitul anului trecut citeam despre un proiect numit Seeing I în care un artist își asuma 28 de zile în pielea altuia. Impropriu spus în pielea altuia, practic urma să stea într-o încăpere a unei galerii de artă, în hainele lui, pielea lui și cu mecanismele lui de funcționare dar purtând, chiar și în somn, o pereche de ochelari prin care vedea (trăia) viața unui alt om. Singurul ‘contact’ permis era acela cu un psiholog care urma să îl evalueze câte o oră în fiecare zi, dar indirect, prin observarea din exterior a comportamentului lui și a oricăror semne că ar putea deveni deviant. Normal că toată lumea s-a întrebat atunci de ce ar face cineva așa ceva, adică până atunci toate testele și experimentele legate de “cum se simte” realitatea virtuală se opriseră la câteva ore, după care era nevoie de o deconectare de la artificial. Dar în numele artei (și al științei și al tehnicii și al celebrității, etc) omul era dispus să(-și) testeze limitele și să verifice cât din noi e de la noi, din genele noastre, și cât e modelat de ceea ce ne înconjoară. 28 de zile pentru a pune stop unei dezbateri care s-a pornit cu cel puțin trei sute de ani în urmă. (Trăim sau nu vremuri în care totul se simplifică?)

Pe de altă parte, dar asta nu pe la finele anului trecut, ci pe vremea când încă mă uitam și eu la televizor (adică acum vreo … hmmmm… 5 ani, cam așa) aflasem de un experiment în care un tip (să fi fost o tipă?! și să fi fost tot artă conceptuală?) urma să-și petreacă o săptămână într-un spațiu amenajat cam în genul celui din galeria de artă a artistului englez trăind 24/24, 28/28 într-o realitate virtuală, dar nu purtând o pereche de ochelari și în singurătate absolută (cea fizică) ci în compania unor păianjeni. Veninoși, desigur, și nu unul sau doi, ci câteva zeci. Un risc mic comparativ cu cel la care se expunea omul-cu-viața-altuia, nu se punea problema de deteriorarea vederii și de o posibilă afectare definitivă a creierului (sigur nu?) ci doar de câteva pișcături pentru care oricum cei din staff-ul dedicat aveau injecții cu anti-venin. Și care era scopul? Scopul era să spună ceva (foarte multe…) despre trăitul conștient. Adică n-avea cum să se trântească în pat și pentru a-și deschide televizorul să caute cu piciorul telecomanda căzută pe undeva pe jos, ci fiecare gest și fiecare mișcare trebuia făcută gândind. Nu de alta dar… păianjeni… peste tot… care se pot simți în pericol… și pișca… Interesantă chestia cu trăitul atent, nu-i așa?

Bun. Și de ce scriu eu despre cele două experimente? Păi simplu. Pentru că, dintr-una în alta am dat peste niște jocuri pentru copii despre care eu nu știam că ar exista. Adică wow, eu aveam impresia că mamele care vor să-și învețe copiii să gătească (ai mei au cam învățat deja, încă un pic și-și fac ei dulciurile, trăiască bucătăria raw-veg în care nimic nu e complicat!) îi țin pe lângă ele în nori de făină și gălbenuș întins pe lângă vas și riscă să-și blocheze mixerul în aluat și nu că îi lasă să prindă meșteșugul combinării ingredientelor și ordinea lor jucând jocuri online! Dar hei, dacă noi “trăim conectați chiar și atunci când ne ascundem unii de alții, cu iluzia că suntem împreună fără a simți nevoia de a fi într-adevăr, alegând să tastăm în loc să vorbim, cu simulări care ard granița dintre ficțiune și realitate, pierzând înțelegerea a ceea ce suntem noi și a ceea ce e celălalt” (destul de intens video-ul de prezentare pentru Seeing I…), de ce nu ne-am crește și copiii așa? Deci am citit făcând ochii mari descrierea jocului în care Sara gătește un tort de ananas, și mai este și Emma care face baklava, și mai e și un tiramisu la pahar și apoi un pic mai târziu vine și o relație cu un om frumos și bun (doar nimeni nu-și va posta poze nereușite sau va menționa fapte cu care nu se poate lăuda!) și apoi am mai văzut ceva și cu o Barbie însărcinată și care probabil face cursuri de puericultură online (cum să adormi un bebeluș lăsându-l singur în camera sa, de fapt nu chiar singur, ci cu un baby-monitor lângă pat), ne mai rămâne să verificăm și cum se simte a muri și cam gata, nimic nu ne mai poate surprinde, atinge, lovi, durea, suntem la adăpost de tragedii și niciodată, dar niciodată singuri. Pentru că singurătatea sună de-a dreptul terifiant, e bu-hu-huuuuu, o, da!

Așadar nu mai știu cum rămâne cu Pygmalion îndrăgostit de statuia lui… El s-a rugat de Afrodita să i-o însuflețească, se îndrăgostise creând-o și și-o dorea vie, frumoasă povestea dar probabil în curând nici copiii nu vor mai vrea să adoarmă cu ea. Azi e …fix pe dos, nu-i așa? S-ar putea chema sindromul-fricii-de-a-simți-cum-se-simte. Sau cam așa ceva.

My Bonnie is over the ocean, kitul de supravietuire, clatitele

E a patra zi în care suntem singuri cuc. Bonnie, în speță capul familiei, este plecat peste mări și peste țări (peste țări și peste un ocean, mai precis) și se va întoarce peste alte șase zile de acum. Deci, ne administrăm singuri, țin loc și de mamă și de tată, locul de tată cuprinzând, printre altele, și sarcina de a face clătite. Dar până să ajungem la clătite, să povestesc și restul.

Restul însemnând un gest de grijă concretă, tipic bărbătească, care, deși m-a făcut ca zile la rând să fac glume mai mult sau mai puțin sărate, mi se pare foarte drăgălaș și în mod clar dovada unui spirit protector. Iar acest gest s-a concretizat în pregătirea unui… rucsac de supraviețuire. Râd și acum, în timp ce scriu, pentru că menirea acestui rucsac este să ne salveze în caz de cutremur, incendiu, tsunami, tornade, nori de praf din Sahara, meteoriți, eclipse de lună și orice alte presupuse calamități ce s-ar putea abate peste o femeie rămasă singură cu doi copii pe Lacul Tei, în anul de grație 2015. Iar acest rucsac conține cam tot ce mă poate ajuta să supraviețuiesc în condiții potrivnice, gen bandă adezivă, lipici, foarfecă (pe timp de restriște eu aș putea foarte bine fi replica tipului din Art Attack, nu-i așa?), brichete (ori, de stres, mă apuc de fumat – ah, dar n-a pus și un pachet de țigări – ori fac un foc folosind bucăți de parchet), marker permanent (cred că tot cu creativitatea are legătură), ață și ac (poate ne îngrășăm de la suc și biscuiți și pocnesc hăinuțele pe noi), saci de gunoi (aici e totul logic, nu poluăm natura niciodată, indiferent de context), cărți de vizită (cine știe, poate am o întâlnire busniess în timp ce scopul meu unic e să supraviețuiesc), hârtie igienică (pentru situațiile în care ne curge nasul, normal, doar nu pentru altceva!), paie pentru băut apa (chiar și în vremuri de ananghie noi ne fandosim), etc. Dar, lăsând gluma la o parte, rucsacul își are logica lui, deși e o logică un pic (a se citi foarte) diferită de a mea.

Bun, și-acum că am acoperit subiectul rucsacul, să mergem mai departe. Pe lângă rucsac ne-a lăsat și o mie de instrucțiuni gen nimic lăsat în priză peste noapte, ușa închisă și sus și jos, o replică airsoft într-un sertar (aveam și eu un făcăleț, dar, hai, pistolul o fi mai impresionant, deși cred că, în caz de restriște, n-aș impresiona nici măcar un hoț diletant, pistolul e de efect, dar cu un tremurat al mâinilor și un clănțănit din dinți mai zgomotos decât cel al biluțelor albe din încărcător, cred că mai mult l-aș distra…), ne-a lăsat și un telefon nou, echipat cu tot ce trebuie. Viber, skype, whatapp, un fel de mail și încă niște chestii care, între noi fie vorba, m-au zăpăcit și mai tare decât rucsacul de care ar putea depinde viața mea.

Deci, ne-a lăsat toate cele de mai sus, dar a uitat ce era mai important. 1 – care este pin-ul la telefon (și cum suntem pe un cu totul alt fus orar, la ora la care mie telefonul mi se descărcase nu prea aveam pe cine întreba), 2 – cum se activează panoul electric în cazul în care rămân pe întuneric și 3 – care este rețeta secretă pentru compoziția de clătite! Și, cum era lesne de anticipat, am rămas fără telefon fix într-o zi când copilul cel mare a căzut pe trepte, dintr-o eroare de pilotaj, am rămas pe întuneric dar aici am avut mai mult noroc, s-a suprapus momentul cu unul în care era și tati-cel-plecat-peste-ocean treaz, așadar cu o lanternă în mână și cu veșnică recunoștință pentru că există skype, umblam la panou sub indicațiile și ochiul lui vigilent (butonul de la dreapta trebuie ridicat, Diana, DREAPTA, aia-i STÂNGA!!!) dar gândindu-mă că e ultimul lucru pe care îl fac în viața mea. Cu clătitele însă, a fost cel mai delicat, cum spuneam ziua la noi e noaptea la el așa că, neavând cui să cer ajutor, le-am prezentat copiilor obișnuiți cu un anumit gust de clătite unele făcute după instrucțiunile de pe internet și adaptate după imaginația mea…

Trăgând linie însă, până acum ne-am descurcat. Mai avem șase zile. Am totuși așteptări mari de la mine, mă încurajez cu faptul că la altă plecare de-a lui am montat un balansoar de bebeluș folosindu-mă (cu multă abilitate!) de un briceag…

DSC_0894 DSC_0897 DSC_0898 DSC_0899 DSC_0900

Poveste atemporala cu supereroi

Copilul cel mare a zis că vrea să scriu o poveste despre eroii lui. I-am spus că e un pic complicat, supereroii nu sunt tocmai aria mea de interes. Dar, ca să-i dau satisfacție, ne-am înțeles ca el să-mi dicteze iar eu să scriu.

Iar scribul a consemnat:

Prima dată Batman era singur, dar apoi și-a găsit prieteni. Și au mers mult, oceane și mări și au ajuns la un castel. La castel nu era nimeni. Apoi s-a auzit un pășit (așa a zis el, iar eu nu l-am corectat). Un bubuit. Prietenii lui Batman auriu și-au pregătit armele să se bată cu monstrul cel fioros. Monstrul și-a scos aripile de bumerang (?!) și au început să se bată. În toiul luptei și-au dat seama că monstrul e foarte puternic și au zis să-și scoată superputerile, ciocanul, fierăstrăul și toporul. Apoi Batman portocaliu l-a lovit cu putere pe monstru (stai mami, pot să merg să fac un caca? Da. Pleacă la caca dar ideile nu se opresc. Mami, scrie, îți zic de-aici. Scriu.) iar monstrul a murit. Apoi au plecat și s-au întâlnit cu un magician (mami, ai scris magician? Da. Scrie arcaș!) cu un arcaș și și-au scos iar puterile de supereroi – toporul de foc, ciocanul de aur și fierăstrăul de iarbă. Batman auriu l-a lovit pe arcaș cu ciocanul auriu și inamicul a căzut pe spate. Arcașul s-a enervat și și-a luat o săgeată din tolbă și a tras în Batman auriu dar Batman auriu și-a făcut un scut de energie. În acest timp Batman verde a sărit pe o cutie plină cu dinamită (mă opresc să-l pun pe cel mic la oliță, am doi copii care fac caca sincron. Copilul cu ideile așteaptă, apoi reia serios) și și-a scos fierăstrăul (cel de iarbă…) și l-a lovit peste mână pe inamic (arcașul, nota scribului) și i-a făcut o rană foarte mare. Batman portocaliu a intervenit și el și și-a aruncat toporul de foc în inamic și l-a lovit atât de tare încât lovitura a fost mortală. Așa a murit inamicul cel rău și viclean. Eroii au pornit mai departe și s-au întâlnit cu monstrul mare de pământ cu cască de fier și cu țepi (tot) de fier care avea un ciocan în mână, un ciocan mare cât … cât… (se gândește) cât… o mașină! Și era greu ciocanul cât opt mașini! Eroii și-au scos superputerile. Batman verde a sărit și a făcut o tumbă în aer și și-a scos fierăstrăul și i-a tăiat dintr-o lovitură capul! Monstrul de pământ a murit. Batman auriu a spus: “O, dar cât de repede a murit!” (repede? mie mi se pare că nu se mai termină povestea dar ce știu eu, eu sunt doar un scrib…) apoi s-au pornit pe drum și au mers, au tot mers și s-au întâlnit cu un robot mare cu cap de om. Nu, de cățel. Trebuie de om de fapt, scrie de om (am scris și mi-am și notat în minte să analizez cândva care-i asemănarea dintre un cap de om și un cap de cățel). Și-au scos eroii iar puterile de supereroi și Batman verde cu fierăstrăul a încercat să-l taie dar n-a reușit. Atunci Batman auriu l-a lovit cu ciocanul și lovitura a fost mortală. Iar aici au găsit o comoară care lumina. Comoara albastră. Și au luat comoara albastră și au mers mai departe unde s-au întâlnit cu monstrul verde … (eu de-acum doar mă prefac că scriu, văd că mai sunt multe lupte și multe întâlniri și suspectez că dacă nu invoc ora de nani nu se va termina prea curând)

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea … cam cum era. De observat melanjul de tehnică militară, ba de pe vremea lui Greuceanu (săgeată), ba din prezentul fanaticilor religioși (dinamită), ba din filmele SF (scut de energie).

(probabil va urma)

DSC_0799 DSC_0801 DSC_0805

Thank you for installing.

Nu știu dacă am scris vreodată despre cât sunt de fericită că m-am nimerit a fi femeie. Sunt fericită cu fiecare por pentru chestia asta. Nimic, dar nimic nu se compară. Sunt recunoscătoare pentru fiecare bucată din viața mea și mai ales pentru ceea ce ne face pe noi, femeile, atât de speciale, gen faptul că purtăm copii, îi hrănim din noi înșine, copilărim încă o dată prin ei și apoi pentru acele lucruri mărunte cum ar fi că dintr-un dulap plin de haine nu seamănă două între ele, că putem spune o prostie mare cât casa și apoi șterge cu un zâmbet impresia jalnică din ochii celui care face eforturi supraomenești să priceapă ceva, sau că ne putem purta părul în zece mii de feluri, drept, buclat, creț, creponat (revin c-o poză azi-mâine)… sau – la fel de important! – că putem să ne îmbrăcăm la fel de bine în negru dar și în roz bombon sau verde brotăcel și asta fără a arăta nicio secundă de parcă ne-ar lipsi numai bila roșie în vârf de nas. Și peruca pe cap.

Deci, a fi femeie e senzațional. Dar în momentele când după mai bine de o oră de muncă în mediu steril primesc repetitiv unul și același mesaj (Thank you for installing.) aș da tot senzaționalul de a fi femeie care naște, hrănește, copilărește, spune prostii dar frizează sublimul zâmbind etc. pentru ca ceea ce am instalat și mulțumirea care îmi umple ecranul într-o lipsă crasă de empatie față de agonia mea să se transforme în rezultatul a ceea ce cu prețul scurtcircuitării a 99,999999% dintre sinapsele din creierul meu am instalat. Adică pentru a fi bărbat.

Thank you for installing.

Greu dom’le, greu…

Te duci la magazinul de materiale de construcție și întrebi:

Aveți tinci?

Avem. (normal că au mereu, e ca și cum te-ai duce la florărie și ai întreba dacă au flori).

Și cum nu e rost de ezitat între alb sau tot alb, exterior – interior, cumperi un sac, doi, trei, câți ai nevoie și pleci.

La fel și cu lambriul din lemn. Nu-ți ia ani să te hotărăști care-i nuanța care se potrivește cel mai bine cu albul tavanului, dintr-o ochire te-ai decis, cumperi și pleci. E simplu. La fel și dacă de la termopane te-ai pricopsit c-o umezeală de care caloriferele și aerisitul nu te scapă oricât te-ai chinui. Ceri un dezumidificator ceresit și nu-ți bați capul dacă tableta de clorura de calciu e masticabilă sau nu și dacă cristalele active din interior sunt Swarovski sau terapeutice. Sunt cristale active și atât. Dai banii, iei obiectul, îl duci acasă și uiți.

Dar cu totul altfel stau lucrurile dacă ești gospodină și ai nevoie de un cuptor. Mergi la magazinul de electrocasnice și pornești tirul întrebărilor și al pretențiilor. E ca și cum ai cumpăra o mașină. Vrei să fie full option, să arate supercalifragilisticexpialidocious, să nu coste o avere, să aibă o viață lungă cât a unei broaște țestoase, să consume puțin și neapărat să-l depășească în cuget și-n simțiri pe cel al vecinei de la 8. Sau cel puțin așa l-am ales eu pe al meu, cu prețul unei jumătăți de lună în care m-am lipsit și eu și pe toți cei ai casei și de pâinea de casă și de pizza mea cu blat subțire și crocant și de cartofii copți în coajă și ce se potrivesc de minune cu cel mai cremos mujdei de usturoi și, să nu uităm, de biscuițeii vanilați. Am cumpărat pâine, am comandat pizza, am repus în funcțiune deshidratorul și între timp, am tot studiat pliante și oferte și am făcut analize swot. Greu dom’le, greu, dar cine alege culege iar eu m-am ales cu un all-in-one ce aproape gătește de unul singur plus că-mi suplinește până și nevoia de oglindă și ceas…

image

Headlines. “Comfort, inspiration & pride”

De-acum e oficial. CEO-ul de la Apple e gay. Cel care era cotat drept unul dintre cei mai influenți din breasla sa și-a făcut clară opțiunea sexuală. Așa, bun, și…?

Adică probabil e de apreciat gestul, deși nu-mi dau seama dacă este unul măreț sau unul mărunt. Homosexualitatea nu mai este demult un tabu. Deci a recunoaște că faci lucrurile un pic altfel decât majoritatea mie nu-mi apare drept un act de curaj. Serios acum, aici vorbim despre viața personală a unui CEO! Nu e ca și cum ar fi Freddie Mercury sau micuța Ruby Rose și destinul a milioane de fani adolescenți debusolați s-ar putea schimba.

Ce să spun… Poate vor crește vânzările Apple, în caz că era necesar. Probabil de-acum urmează ca fiecare om care e gay în suflet, inimă și simțiri să nu mai stea să ezite între sisteme de operare și ce device va cumpăra. Apple, IPhone, Ipad va scrie all over his heart. & butt.

Iar probabil la petrecerea de Crăciun care se apropie mâinile se vor strânge altfel. Cu mai multă încredere, deschidere. Se vor ține discursuri. Discursuri despre mândria de a fi homosexual. Pentru că omul așa a declarat, că e mândru să fie homosexual.

A nu se înțelege că nu susțin libertatea, în orice formă s-ar exprima ea. Iar Tim Cook e doar un nume pentru mine. Homosexual sau nu, îmi este fix egal. Nu am nimic cu el și nici cu cei care sunt asemenea lui. Dar când vine vorba despre băieții mei, sper să vină cu fete acasă. Și să vorbească la bătrânețe despre mândria de a fi tați.