Cunoaștere, autocunoaştere şi simboluri, pe înţelesul copiilor

În programul de la Țăndărică sunt mai nou două piese de teatru cu totul altfel faţă de ce-am văzut până acum. De unde toate spectacolele la care noi am fost (și am fost cam la toate, pentru noi Țăndărică e un fel de second-home) se învârt în jurul dualităţii bine-rău și a unei tematici care încurajează prietenia, altruismul, curajul, corectitudinea, etc., acum, în premieră, “Eu, Oblio” și “Cine sunt eu?” vorbesc despre autocunoaștere, înțelegerea lucrurilor în profunzime, simboluri.

“Cine sunt eu?”. Trei personaje, o plapumă mare cât scena, albă și 50 de minute care se învârt în jurul unei întrebări pe care nici măcar oamenii mari nu și-o prea pun. Și ca să nu fie prea abstract se ia o pisicuţă care, neștiind cine e și care e locul ei, a pornit printr-o pădure (pădure-simbol, călătorie iniţiatică, temă centrală și-n Oblio). Și în pădure are impresia că e ba un iepuraș (dar hei, ei nu-i place varza și n-are nici coada scurtă și nici urechile lungi, deși poate sări ca el), ba o veveriţă (și se reia ciclul comparaţiilor), ba un arici (la fel). Și așa cum ea caută să înţeleagă ce e, la fel caută și cei trei actori care manevrează plușurile. Nici ei nu știu cine sunt, oare sunt gorile, copaci, rinoceri? Și piesa se termină cu pisicuţa găsindu-și drumul spre casă cu ajutorul unui corb (simbol), cu cei trei actori având o bază de cunoaștere creată, ei știind acum că sunt doi baieţi și o fată, că numele lor sunt Mihai, Dan, Tina, și cu cuvintele: “N-am să mă mai pierd niciodata pentru că știu cine sunt.”

“Eu, Oblio”. Spectacol cu un povestitor, marionete, proiecţie de imagine pe trei ecrane și multe, multe nuanţe. Care este diferența dintre “sens” și “rost”, dintre “a te întrece” și “a te juca” (“Tu, vrei să te întreci cu mine?! Nu, eu vreau SĂ MĂ JOC cu tine.”), ce înseamnă a vedea (“Cine ești tu? Eu sunt un om de piatră. N-am văzut niciodată un om de piatră. Sunt foarte mulţi oameni de piatră în jurul tău, trebuie doar să înveţi să îi vezi. (…) Vezi ceea ce vrei să vezi și auzi ceea ce vrei să auzi.” – un fel de “beauty is in the eye of the beholder”), care este ROSTUL singurătății (“Trebuie să stai mult timp singur dacă vrei să AUZI lumina”), că a fi diferit nu e un stigmat, călătoria iniţiatică (desigur), simbolistica pietrei, a spiralei, a păsării, a șarpelui, și, să nu uit, rolul jocului (exact ca-n “Micul Prinţ”, oamenii se pierd când uită să se joace). Frumoasă punere în scenă și cu priză la copii. Un 2 în 1, ca să spun așa. Și un spectacol reușit și o modaliate de-a-i deschide de foarte devreme spre cine sunt și ceea ce pot fi.

Și niște poze de la Oblio.

20160109_111154~2__1452366320_109.166.130.135

20160109_113629~2__1452366287_109.166.130.13520160109_113832~2__1452366262_109.166.130.135

Nu-i aşa că ştiu?

Mara e elevă şi nu se ştie dacă a fost sau nu atinsă de proful de religie. Nu ştie nici mama, nu ştie nici dirigintele, nu ştie nici moderatorul spectacolului TV, nu ştie nici reprezentantul patriarhiei care de fapt nici nu ştie despre ce e vorba in general, el fusese la un summit la Bruxelles, nu ştie nici Anca, colega Marei, nu ştie nici colegul Bogdan pentru că el oricum nu face mare lucru în afară de-a se juca pe telefon, nu ştie nici măcar colegul Andrei care e în secret îndrăgostit de Mara şi nici măcar psihologul invitat în studio nu are un răspuns concret.

Mara scrie în jurnal: “aaaaaaazi prrrroffful de religieeeeee m-a aaaaaatins pe piciooooor”. Apoi taie tot. Pentru că a venit mama. Apoi noaptea şterge tăietura, pentru că ea ştie că a atins-o proful pe picior. Apoi are îndoilei.”Ştiu că m-a atins pe picior. …. Nu-i aşa că ştiu?”

Haosul e tot mai mare. Proful poartă blugi şi stă cu fundul pe catedră, Mara de fapt s-a lovit la genunchi la ora de sport iar mângâierea a fost ca să o liniştească, dirigintele a atins-o şi el pe Mara, pe păr, de ziua ei, dar numai el ştie pentru că ea nici măcar nu şi-a dat seama că a atins-o, Andrei e gelos, la întrebarea dacă e nevoie de religie în şcoli doar purtătorul de cuvânt zice că da, ca să-i învețe pe copii să fie buni şi generoşi, psihologul vorbeşte despre impulsurile care se trezesc de la o vârstă în copii, iar asta imediat după ce colega grăsuță a Marei povesteşte cum numără ea oi. Ca să adoarmă. Nu până la 100 cum i-a zis bunica ci a ajuns o dată şi până la 1500 şi ceva (cu 3).

O piesă de teatru care mi-a plăcut mult. Şi ca scenariu şi ca regie. Mai ales ca regie. Rulează în zilele ce urmează la TVR HD.

(“Spectacolul Profu’ de Religie de Mihaela Michailov a pornit de la un fragment declarat câştigător în cadrul celei de-a III-a ediţii a Concursului de proiecte pentru tineri regizori şi dramaturgi români organizat de Teatrul Naţional Marin Sorescu Craiova”.)

P.S. Frumos răspunsul dirigintelui la întrebarea mamei Marei, de ce nu i-a spus Mara ce s-a întâmplat. “Dumneavoastră trebuie să ştiți de ce!”. Corect. Nimic nu vorbeşte mai mult despre disfuncționalități decât un copil care nu-i mai vorbeşte părintelui lui.

Femei (cu copii) pe Mătăsari. Și la Universitate.

Se adună tot mai multe evenimente la care merg cu cei mici și despre care nu-mi mai găsesc timp să scriu dar azi măcar ceva pe scurt să spun și niște poze faine să încarc. Deci, ieri și azi (și vineri de fapt, dar atunci n-am ajuns) au fost festivalul internațional de teatru de stradă B-Fit in the Street (inițial, citind “B-fit in the Street” m-am gândit că e ceva în genul Color Run, cu mai mult sport și cu mai puțină culoare) și festivalul urban Femei pe Mătăsari, care e deja la a cincea ediție dar de care eu habar nu aveam.

Așa că la partea de teatru și artă stradală am bifat Clovnii nebuni (eu am scăpat ușor, cu unul care m-a mângâiat pe păr, alții însă au sfârșit răsturnați de unul care era mai buclucaș), Familia Arici, Familia Oglindă, Carnavalul Santa Cruz (frumoase femei!), bicicliștii colorați, circarii pe catalige, găinile gigantice și un spectacol absolut genial (“Malaya”) al unei trupe din Olanda, de la care nu am absolut nicio poză ci doar o promisiune din partea unei fete care fotografia în neștire lângă mine (editez și le adaug, dacă va fi cazul), însă oricum tot ce am văzut că-i apărea pe ecran (și ei și tuturor celor care mai fotografiau, indiferent de aparat) era departe de ce s-a văzut în realitate. Foarte departe. A fost grandios. Pe un fundal sonor gen Apocalyptica s-a derulat o poveste despre dualitate, cu o mizanscenă căreia eu n-am avut nimic a-i reproșa. Adică de la machiaj și costume și până la partea de lumină și mișcare a fost … (cum zisesem?) grandios. M-am uitat la oamenii aceia care pe lângă rolul pe care îl interpretau aveau de făcut și față unei mulțimi de gură-cască complet nepregătiți pentru așa ceva (adică nu știu câți s-ar prinde rapid ce au de făcut în condițiile în care spectacolul pornește dintr-un punct și apoi se mișcă în permanență iar “ceea ce se mișcă” nu sunt niște chestii mărunte care își fac loc încet și previzibil prin mulțime ci două angrenaje uriașe care se apropie, se îndepărtează, se urmăresc și care sunt strâns legate de alte vreo douăzeci de personaje care merg pe catalige, învârt sulițe cu foc sau unele în vârful cărora sunt niște pteranodoni (?)) și m-am întrebat pur și simplu cum fac de pot. Adică n-a fost simplu, mai ales că publicul nostru are încă apucături de genul trasului unei zâne de aripă (destul de complicat să-ți păstrezi echilibrul când ești la 20 de metri de sol și te simți smucită de o namilă de bărbat) sau de a vrea să stea cât mai aproape de ceea ce se întâmplă, chit că se face semn că urmează să aprindă o fumigenă sau să fie incendiată o coasă uriașă…

Iar cam acestea fiind spuse despre festivalul de teatru stradal, să povestesc un pic despre Femei pe Mătăsari, unde n-am fost la concerte (oricum niciuna dintre trupe n-avea un nume care să-mi fie familiar, cum ar veni, m-am simțit complet ruptă de realitate, ar trebui totuşi să fac niște verificări pe youtube și să-mi îmbogățesc cultura muzicală cu niște artiști contemporani…) dar am mâncat înghețată și ne-am uitat la cu ce se mai îndeletnicesc micii artizani. Cu de toate, de la eșarfe la haine fistichii și de la lumânări în toate formele (printre care și de brioșă!) la vase pictate manual. Iar ideea festivalului e una foarte pe gustul meu și care ar fi, pe scurt spus, încurajarea creativității și a unei neîngrădite exprimări.

Și-acum pozele. Întâi de la B-Fit.

 DSC_0163__1433709134_89.39.40.202 DSC_0170__1433709179_89.39.40.202 DSC_0174__1433709206_89.39.40.202 DSC_0184__1433709235_89.39.40.202

(later edit, cu o poză de la Malaya, mulțumiri Cameliei Cușnir, care nu este fata despre care spuneam ci mama celui mai bun prieten al lui Bogdan și am avut bucuria să găsesc o poză la ea!)

malaya

Și de pe Mătăsari:

DSC_0191__1433709271_89.39.40.202 DSC_0192__1433709301_89.39.40.202 DSC_0194__1433709339_89.39.40.202 DSC_0195__1433709371_89.39.40.202 DSC_0198__1433709402_89.39.40.202 DSC_0199__1433709435_89.39.40.202

Alternative fair(y tale)

Azi, în loc de Țăndărică, am fost să-i mai vedem pe cei de la Zurli. La Teatrul de Arte. Prima dată când mergem acolo, frumos loc și numai bun pentru întins pernuțe și cântat cântecele. Piesa a fost despre iepurașii de Paște, un lup hrăpăreț și Zâna Florilor, o povestioară haioasă îmbinată cu o reușită punere în scenă (scenă e un fel de-a zice, știindu-se deja că spectacolele marca Zurli sunt în primul rând interactive, actori-copii-părinți laolaltă). Și încă o dată am ajuns la concluzia că cei mai fermecători și luminoși oameni sunt cei care lucrează în teatru. Bani mai puțini dar joie de vivre la cote înalte.

Și, la ieșire, nimerind în plin Alternative Fair, ne-am delectat cu prăjituri de casă (mamă-mamă ce negrese bune am mâncat!), ne-am jucat cu o pisică fără coadă (am explicat adaptând pe loc povestea cu ursul și vulpea buclucașă), am vorbit cu tineri artizani iar eu am probat bijuterii handmade și haine recondiționate, micii lăudăroase căzându-i cu tronc cele din ultima imagine – skulls, guns & roses, pourquoi me réveiller?, cum își spuneau Werther și Charlotte odată.

20150404_105508[1]__1428145697_89.39.40.202 20150404_114054[1]__1428145753_89.39.40.202 20150404_133413[1]__1428145790_89.39.40.202

Marea frenezie & ceasul stricat

Azi m-a apucat și pe mine. Dacă în anii trecuți m-am uitat ridicând din sprâncene și cu fața de nț, nț, nț, nu știu cum pot unii face așa ceva, chibzuind că numai sălbaticii se isterizează la vederea unor cifre în fața unui % și, nemaiputând judeca, se reped de parcă ar fi ultima felie de viață pe care vor pune mâna în toată viața lor cea lungă ce va urma, la fel și eu. Nimic de laudă dar dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat.

Așa că ziua mea a pornit cu sms-uri: Astăzi între 09:00 – 18:00 vom livra din partea xxxxx comanda dvs. Curier XY, telefon xxxx, Stimate client, xxxx va livra astăzi coletul dvs. nr. AWxxxx, ramburs xxxx lei. Telefon curier xxxx. Plus o invazie de altele având ca temă marea chiverniseală din fiecare an: Superoferta Black Friday cu cele mai mari reduceri între 21-30 noiembrie. Grăbiți-vă. Stoc limitat. Profitați la maxim de extradiscount!

Și a continuat cu apeluri de-ale mele la diverșii curieri desemnați, pentru a afla totuși mai precis când se va livra ce-am comandat și a nu fi nevoită să stau nelipsită de-acasă precum un papagal. Dar nebunie mare fiind și o lume întreagă de oameni disperați, n-am putut ajunge la un interval mai redus decât cel enervant de lung și care urma să dureze de dimineața și până seara, nici mai mult, nici mai puțin. Și-așa că mi-am luat răbdarea în dinți și m-am pus pe așteptat. Și mâncat. Până la prânz a fost liniște pentru ca, a naibii treabă, să se pornească totul fix de la ora la care, precum un om cinstit și ghiftuit până la pleznire ce eram, mă pregăteam să-mi fac siesta. La fel ca șarpele boa din Micul Prinț, după ce a înghițit un elefant. Vine primul curier, achit, zic mulțumesc, desfac. M-apuc să probez și, spre iritarea mea, nu-mi vine nimic. În condițiile în care nu am pus chiar 15 kile pe mine în timp ce mâncând precum un veritabil rozător așteptam să se scurgă orele sorocite. Iar de la cei la care dădusem comanda nu era prima dată când comandam. Și cum politica mea e, orice-ar fi, să plec capul și niciodată să nu reclam, azi am pus mâna pe telefon și-am sunat și m-am plâns că nu-mi vine nimic și că vreau altceva. Dau peste oameni amabili și receptivi la smiorcăiala mea, tot ce trebuie să fac e să trimit înapoi ce-am primit și să îmi plasez comanda pentru altceva. Sun la curierii pe bicicletă, singura șansă ca pachetul meu să ajungă înapoi tot azi și nu când va face plopul micșunele. Luni adică. Și cum de ziua de returnare a produselor depindea venirea celorlalte, în mintea mea tulburată timpul nu prea era de partea mea. Reîmpachetez izmenele care nu mi se potriveau și aștept. Și tot aștept. Cu ochii pe ceas și cu doi copii ce știau că vor fi duși la teatru și cu încă un curier cu o altă comandă ce nu mai venea. La 5,30 trecute fix vine omul cu bicicleta. Ia pachetul retur iar eu închid ușa în urma lui cu nădejdea că va ajunge înainte ca programul de la firma de unde am dat comanda de nimicuri care nu mă (mai) încap se va termina.

Al doilea curier – al treilea de fapt – pe numele lui fictiv dar teribil de adevărat Ionuț Buzilă, încă nu a venit. Și nici n-a mai sunat. Dacă va veni azi sau anul viitor de Black Friday, rămâne de văzut. Buzilă nu vine iar eu m-am bosumflat. De fapt, sunt o bombă cu ceas. Unul stricat.

***

Cu o oră întârziere a venit și Buzilă cu cărțile mele la preț special. Inocență din partea lui, uimire dintr-a mea, cunoașterea… probabil va urma.

image

Supradoza. Nu doar de teatru.

Până pe 23 noiembrie la Țăndărică are loc Festivalul Internațional al Teatrului de Animație. Deci, o supradoză de teatru pentru noi.

Ce-am văzut de ieri și până azi: Capra cu trei iezi, Prințesa și Broscoiul, Alice în Țara Minunilor. Spectacole sunt de dimineața și până seara, dar noi le-am ales pe cele trei.

Iar acum, câte un pic despre fiecare.

Capra cu trei iezi. Prima piesă care respectă întru totul povestea. Adică aproape întru totul, la modul că nu a fost adaptată zilelor noastre și nimeni nu vorbește, precum în Scufița Roșie, la telefonul mobil. Se preamărește într-un cântecel  traiul la țară unde totul este ecologic, bio și sănătos, însă de altfel Capra e capră și deși cântă cu “cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”, e totuși precum cea pe care mi-o amintesc eu din copilăria mea. Lupul, e foarte simpatic, iezișorii sunt pe cât de haioși, pe-atât de adorabili, costumele foarte reușite, piesa antrenantă, cum s-ar spune, un succes. La final, i-am dat caprei flori. Și ne-am mirat că nu le-a mâncat.

Prințesa și broscoiul. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă poveste de dragoste de când există poveștile și până acum. După Frumoasa și Bestia. Ca și spectacol, a fost însă puțin bizar, cel puțin în prima parte, unde deși totul mergea precum în istorisirea Fraților Grimm, background-ul era unul de inspirație zen, cu prințese costumate în rochii-kimono, un rege foarte blând și înțelept și un curtean samurai ce tăia până și muștele cu sabia de la cingătoare. Că-și prindea degetele în teacă, e un detaliu irelevant. Destul de bulversant pentru mine, dar pentru copii și pentru mintea lor nepoluată de anumite așteptări, o regie perfect acceptabilă. Finalul însă pe mine m-a cucerit, broscoiul e de-a dreptul fabulos cu glumele lui și-apoi odată transformat în prinț, e … hipnotizant. Nu pentru că ar fi fost ales un actor de-o frumusețe rară ci pentru că a fost ales unul extrem de expresiv. Și care a transmis cu prisosință ideea de bărbat gentil până la … suavitate, ca să spun așa. Iar morala poveștii, exprimată de regele cel înțelept, este de asemenea una încântătoare, mai ales pentru mințile incurabil de romantice. Acolo unde iubirea nu este suficientă, o supradoză de iubire va duce, în final, lucrurile pe făgașul firesc.

A treia piesă, Alice în Țara Minunilor. Ei bine, aici pot spune că am avut parte de cel mai reușit spectacol al tuturor timpurilor. Povestea respectată întocmai, cât despre regie, n-aș fi sperat nici într-o  mie de ani că va fi întocmai cu cea imaginată de mintea mea. Cuvântul care poate descrie probabil cel mai bine interpretarea scenică este … senzațional. De la un capăt la altul, un spectacol senzațional. Costume de asemenea superbe, absolut superbe, splendide, de la Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie și Ducesa, până la Regină, fiecare personaj în parte arată, la propriu, rupt din poveste. Un spectacol de excepție care se cere revăzut și savurat pentru fiecare apariție.

Deci, mâine și marți nu-mi voi duce copiii la grădiniță, ca să putem merge și la altele. Voi edita articolul și voi povesti ce-am mai văzut și cum a fost. (am editat, urmează după poze)

Și revenind la ideea de Festival, să nu uit să spun că holul teatrului este înțesat cu marionete și imagini de costume-design. Încă o dată m-am gândit la faptul că cei care lucrează în teatru, de la actori și până la costumieri, sunt oameni uimitori. Formidabili. Impresionanți.

image image image image image

Alte spectacole:

Povestea lui Jester. Parte din proiectul Waking Art al companiei Uninvented Theatre și, din câte am înțeles, la vremea la care a fost lansat,  o premieră în România prin introducerea conceptului de “teatru serial cu păpuși de tip muppets”, spectacolul Povestea lui Jester este un spectacol de păpuși și de … oameni. Păpuși și oameni. Fără decoruri, fără nimic. Dar orice așa-zisă lipsă este suplinită din plin de dăruirea care se simte în interpretare. Este un spectacol simplu, cu o povestioară plină de gingășie, și, deși este la polul opus față de Alice în Țara Minuilor, despre care scriam mai sus, este tot atât de impresionant. Jester – despre care până astăzi nici nu știam că există ca personaj de poveste – e o păpușică ce e dusă pe post de bufon la curtea unui rege, loc unde se dovedește a fi, pe lângă foarte hazliu și inventiv, o inimă plină de curaj și de tandrețe. Plecat să se lupte cu un dragon-balaur, găsește în acesta un prieten de joacă. Iar scena în care își povestește la castel reușita de-al “învinge” pe “fiorosul” balaur este una la care se râde cu lacrimi, îmbrățișările, strângerile de mână, salturile de bucurie fiind au ralenti și având ca muzică de fundal notele ample și pline de patos din Conquest of Paradise… Ne-a plăcut Povestea lui Jester, mult de tot.

Pasărea cea mică. Spectacol nonverbal al Teatrului Pinklec din Croația, primul de acest fel la care îi duc pe cei mici. În mod neașteptat, au fost foarte interesați și au prins imediat firul povestioarei, care este de fapt o lecție de omenie dată unui om care face rău doar de dragul de-a face rău. Două personaje, un băiețel – haimana și un bătrân, niște păsări, un cățel, o bancă ruptă din parc și o casă bătrânească, iată un decor și un pretext pentru o morală care ar suna cam așa: a face un bine e la fel de simplu ca și a face un rău. Alegerea e a fiecăruia, dar bucuria e, desigur, doar a celor care aleg să fie buni.

Mergi cu Dumnezeu

Mergi cu Dumnezeu! 

Mă descurc și singur. 

Așa spunea azi Păcală la Tăndărică. Dintre toate spectacolele pentru copii pe care le-am văzut până acum, cel de astăzi a fost de departe cel mai reușit.

De la personajul principal, omul egal cu sine însuși, mereu împăcat cu ceea ce i se întâmplă, chiar și cu un Dumnezeu care nu-i înțelege dorințele (- dacă aș fi avut o văcuță aș fi vrut un cimpoi. – îți voi da un cimpoi. – ah, nu, ziceam că dacă aș fi avut… – îți voi da un cimpoi. – bine, un cimpoi să fie.) și până la părintele plesnind de grăsime dar (desigur!) proporțional de cumpătat sau jandarmul cel nătărău, Păcală este o piesă de nota 10.

Doar unul dintre episoadele haioase a sunat așa:

Păcală și jandarmul:

Cum îți zice?

Păcală. 

Nu, mă, cum te cheamă lumea?

Haide, mă!

Mă, tu faci pe prostul cu mine?

Nu.

Faci pe deșteptul?!

Nu. Așa sunt eu.

Și spune, mă, cum te strigă lumea?

Vinoooooooooo, măăăăăăăăăăă!!!!

Mi-a plăcut. Un spectacol bun. Multe nuanțe și dincolo de partea amuzantă, multe de învățat. Printre altele, despre cum ar fi să fim OAMENI, dincolo de noi înșine, alții, Dumnezeu și orice altceva…

image image

Lupul zilelor noastre

Abia azi povestesc că sâmbătă am fost din nou la teatru. De data asta, la Scufița Roșie. Dar tot la Țăndărică.

Din nou, o abordare inedită. Ca să nu spun altceva…

Lucrurile s-au prezentat așa: Scufița are telefon mobil. Nu IPhone 6 sau Nokia Lumia, ci unul cu butoane. Dar tot  e ceva! La care vorbește cu bunicuța. Răcită, săraca, de la aerul condiționat. Și doritoare nu de un ceai cald, ci de vișinată. Pentru a-și face comprese. Comprese cu vișinată. (De încercat. Dar nu neapărat.)

Pornește așadar Scufița. Prin pădure, apare desigur lupul. Lupul care e … pizzer. Are o pizzerie. Și face tot felul de pizza. Mai ales din cea cu cârnați. Problema e că Scufița e vegetariană. Și nu vrea pizza cu cârnați. Nici cu curcan măcar. Ea vrea cu… parmezan. Urmează tot felul de peripeții prin pădure, nimic însă de menționat ca fiind ieșit din tipar.

Mai departe, episodul bunica. Cu lupul care vrea să intre pentru a o mânca. Sub pretextul că e poștașul. Și a adus pensia. Pensia a venit însă ieri, deci e nevoie de altceva. Lumina. Nu e ziua din calendar. Plugușorul! Funcționează cu plugușorul. Și-ncepe lupul a ur(l)a. Urlă cât ură și-apoi e primit în casă, unde, așa cum știam și ne așteptam, mănâncă bunica.

Vine Scufița. Intră în casa bunicii, unde discuția e așa:

– Vai dar ce ai încărunțit, bunicuțo…

– Păi dacă mi-ai scos peri albi!

– Dar ce urechi lungi ai…

– Mi s-au lungit de foame, în așteptarea ta.

– Dar ce unghii lungi ai… Să ți le tai! (urmează un episod de lupte greco-romane soldate cu un căzut la grămadă din pat)

– Dar ce peri ai pe față! (și ia Scufița penseta pentru a o (îl) cosmetiza)

Finalul apoteotic, cel cu “Vai, dar ce gură mare ai”, se rezolvă cu replica “Nici cu a ta nu mi-e rușine, drăguța mea!”. Și cu mâncatul. Proba de deschidere. Și de negru ca noaptea în cerul gurii, nu altceva!

În rest, vânătorul, copoii, mama Scufiței, chestii în standard. Nimic ieșit din comun, deci sar direct la poza de rigoare. Și de final.

image

Egalitatea de gen & teatrul pentru copii

Dacă sâmbătă povesteam că am fost la Mica Sirenă, ei bine ieri, duminică, am fost la Tom Degețel. Tot la Tăndărică.

O piesă foarte interesantă, ca să spun așa. O piesă în care mie personal firul roșu nu mi s-a părut a consta în peripețiile minusculului Tom, care ajunge ba în oala cu budincă, ba în înghițit de o vacă, ba de un pește, ci relația bărbat – femeie. Femeie – bărbat. Pun și invers pentru că vreau să vorbesc de egalitate, nu-i așa?

Și s-o luăm cu începutul. Într-o casă nu prea avută, un el și o ea. O ea și un el. Deghizați el în ea, ea în el. Cu haine din “cufărul de la mama”, zestrea pentru el. Prima aluzie subtilă la cât de bărbat e el. Și odată deghizați, ea exclamă cu o expresie care-i la granița dintre obidă și uimire: “Ce femeie ești, măi bărbate!”. “Femeie” în sensul laudativ sau sinonim cu pussy, rămâne de interpretat…

Urmează apoi discuțiile pe marginea a ce va fi copilul. Ea deghizată în el, vrea un băiețel. El deghizat în ea, vrea o fată. Ea, un băiețel. El, o fată. Ea, tot mai agitată, pledează pentru un băiețel. Mic. Mic-mic! El, tot mai hotărât și convins de ce spune, cere o fată. Da, o fată neapărat! Pentru un băiețel mic-mic el vrea o fată. O fată mare! O FATĂ MARE!!! (Normal. E bărbat. Nimic nefiresc în visul de-a avea o fată mare.) Până la urmă câștigă ea. Și iese un băiețel mic-mic. Reversul de la o fată. O fată mare.

Iar băiețelul e îngrijit de mama, care-i ursește să fie deștept. Deștept ca ea. Nu ca tati. Ca atare, pune mâna pe Abecedar. Și-l învață “albină” cu A și mai departe B. B de la… berbec. Sau B de la “blegul de tata”. Corect. Deștept ca ea și nu bleg ca blegul de tata. Iar noi vorbim despre o piesă de teatru pentru copii, nu altceva…

Apoi, prin tot felul de învârteli ale sorții, Tom cel mic și deștept ca mami ajunge la un castel. Unde un rege și o regină trăiesc după regulile convențional stabilite. El domnește, ea… gătește. Se gătește adică. Pentru că de gătit, gătește bucătarul regal. Care, suspectez eu, are și o aventură cu regina, dar aici e doar părerea mea. Iar regele dictează, are o opinie, el decide ce e frumos și ce nu și soarele se învârte după cum dictează el. Și regele mai merge și la vânătoare. Unde ar vrea și regina să meargă, dacă regele care dictează tot nu i-ar dicta să tacă. Și să stea cuminte acasă și… să coasă. Goblen. Noblețea și respectul rămân așadar, nu e ca și cum ar fi pus-o să-i coasă șosetele. Adică tunica brodată cu aur.

Deci iată cum arată o piesă de teatru pentru copii… Nu pot să nu recunosc că există un echilibru al scenelor, dacă într-o casă domnește o ea, în alta vine rândul unui el, dar asta nu rimează cu egalitate. În consecință, educația pro-egalitate a copiilor mei o voi face eu. Eu, femeia. Și mama cea deșteaptă. Vorba aia.

image

La teatru. Sirene. Confuzzled.

Astăzi pare-se că a fost ziua sirenelor. După ce dimineață – în toiul nopții mai precis – mă frământa ce mesaj transmite corpolenta  voluptoasa J Lo și ce e și cu ce se mănâncă și cât costă dragostea, ziua a continuat, spre prânz, cu activități educative pentru cei mici, în speță Mica Sirenă. La Tăndărică.

Destul de confuzing & puzzling această Mică Sirenă de la Țăndărică… În primul rând blondă iar convențional noi o știm de roșcată, o cheamă Nausica (diminutiv de la latinescul nausea, presupun, deși noi vorbim de-o sirenă, nu-i așa?!) în loc de Ariel, nu are un peștișor pe nume Fabio pe post de prieten și sfătuitor, apoi e prințul Eric care e de fapt Albert și se mai și poartă precum un idiot  netot, apoi sunt pretendentele la inima prințului împiedicat, dintre care cea mai inedită mi s-a părut gheișa care, văzându-se refuzată, încearcă să-și facă hara-kiri cu umbrela cu care tocmai a dansat… Apoi e vrăjitoarea pe care o cheamă ceva cu C dar zău că n-am reținut, prea șocată fiind de imaginea gen Giger-alien (huh?!) și de vocea pe care s-a gândit regizorul să i-o dea… Curat Exorcistul, parol, pentru un spectacol de copii, mie mi s-a părut de-a dreptul hazardat…

Dar nota 10 pentru ideea de redare a subacvaticului, lumini, culori fosforescente, aparat de suflat baloane, sunet, voci. Aici, totul frumos. Per total un spectacol destul de bun, pe care probabil, până prin primăvară, îl vom tot revedea.

image image image