Din categoria “Cine se scoală de dimineaţă, etc”

20160422_064225~2__1461296813_109.166.132.45Ora 6, cel mai bun moment pentru a pune în practică ideile lui tata și a mai scrie un pic despre el, mereu îmi place să reamintesc că e cel mai bun tată, cel mai bun om, că face cel mai bun pepene murat și cel mai bun pește la cuptor, că e cel mai iubitor bunic care aduce cele mai bune torturi, cele mai frumoase cărţi și cei mai razboinici roboţi, ca să nu mai spun că atunci când vine găsește timp să repare tot, ultima dată pornind de la ușa de la balcon și ajungând la trotinetele de pe-același balcon, și, desigur, e omul de la care am moștenit gena iubirii necondiţionate, printre alte gene și genomi.

Și, revenind la ce am pus în practică, azi un pămătuf de spălat sticle, făcut din sârmă si fâșii de lavetă prinse cu un nod. Ce simplu poate fi! Când ai asemenea sfătuitor.

Despre acest moment glorios al existenței mele în care a trebuit să…

… schimb un bec. Dar nu orice fel de bec, ci un bec care explodase așa:

20160125_095209~2__1453710742_109.166.130.39

Și am procedat ca un adevărat expert. M-am urcat pe un scaun. Cu gândul că știu ce fac. Odată urcată mi-am dat seama că transpir într-un hal fără de hal și că n-am nici cea mai vagă idee ce fac. Am coborât, mi-am scos hanoracul, am analizat situația de jos, m-am urcat. Ups. Panoul. N-am oprit lumina de la panou. Nu știu cum se face că mereu uit câte ceva important. (Și că de fiecare dată scap.) Iar jos, mutat scaunul, iar urcat, pus cele trei butoane pe off, iar coborât, iar urcat. Și iar analizat situația, acum de aproape. De unde prind? Hmmm… de telefon. Cel mai bine de telefon. Soţul. Explic situația cu o stăpânire de sine și cu o siguranță de parcă aș avea și eu soluția, o confirmare vreau doar. Trecem întrebările de rutină: Ai închis panoul? Ai patent izolat? și primesc instrucțiuni să… aștept că vine el în jumătate de oră. Nu aștept, nu veni, eu pot rezolva. (huh?!) Bine, atunci prinde de filament (Cum… să… prind… de … filament?! Mi se va sparge în mâna! Nu ţi se va sparge. Și oricum vin eu.) Prind de filament, hotărâtă. Să fac treabă chit că voi sfârși cu tot sângele scurs prin buricul degetului. Sau ochi, presupunând că mă pricopsesc și cu cioburile care se vor desprinde și conform legii gravitaţionale dublată de cele ale lui Murphy vor ateriza pe partea unsă cu unt nu pe gresie, ci fix pe retina mea. Nu merge cu învârtirea de filament. Decid să mai cer, contra cronometru, părerea unui bărbat. Tata. Tata îmi spune să prind cu patentul. De marginea de metal a becului explodat, dacă nu am un patent suficient de mare. (N-am.) Și printr-un melanj de învârtit de filament, tras de margine și o hotărâre implacabilă de-a duce singură treaba la bun sfârșit, AM DESFĂCUT BECUL! Într-un top al momentelor în care m-am simțit cum nu se poate mai mândră de mine, iată, pe primul loc, desfiletarea unui bec explodat, cu un minim de instrucțiuni (adică un telefon dat pe speaker în care mi se spunea exact ce să fac și mi se cerea să confirm fiecare pas) și cu un maxim de curaj (abia puteam să ţin patentul de cât de transpirată în palme eram).

Și normal că păstrez becul ca să-l arăt la prânz și băieților și să le explic cum se procedează în asemenea situaţii. În primul rând, cu stăpânire de sine. Apoi, cu curaj. Și trei… (unde-naiba-i-afurisitul-ăla-de-telefon-și-eu-ce-mama-mă-sii-fac?!)

Neştiință şi tehnică

Discuție cu tata la telefon. Eu: Tata, mi-am prins un deget în blender. Tata, fără a fi surprins, n-a trecut prea mult de când m-am tăiat într-un tub de metal sau de la ultima dată când m-am fript: Leagă degetul strâns. Dar cum ai reuşit? (cum numai eu pot reuşi…) Uitându-mă la tavan ca să nu plâng, am doi copii care mă privesc fix, n-am să dau semne de slăbiciune nici dacă mi se desprinde degetul şi-mi pică pe jos, zic: Păi îl curățam de piure în timp ce cu cealaltă mână am apăsat din greşeală pe buton. În timp ce articulez, mintea mea ia toată forma unui semn de întrebare. A lui tata e probabil la fel, bonus unul de exclamare. Şi trei puncte de suspensie. Dar continuă de parcă i-aş povesti despre ultima perlă a copilului (oricare dintre ei), nu e momentul să pară că vorbim despre ceva grav: Să-ți iei un blender în care să nu-ți mai încapă mâna. (se fabrică în tiraj limitat pentru inconştienți). Cât de adânc e? …. Nu ştiu. (până la jugulară, judecând după cât sângerez). Poți îndoi degetul? (iar locul I pentru cea mai bună glumă merge la tatăl meu!) Nu vreau să încerc. Lasă să se lege apoi pune miere. Bine tata… (iar între timp, pot să mă îmbăt?) Deduce că sunt stăpână pe situație şi-mi spune să văd partea bună a lucrurilor, mai am nouă degete sănătoase. Îi zic să nu le uităm pe cele de la picioare! (deci dedusese bine tata, chiar sunt ok, fac performanță şi cu sângele înjumătățit în corp). În timp ce tata mai face nişte comentarii la fel de pline de optimism, observ că se umblă cu zel în castronul de piure. Patru ochi privesc, o mână mânuieşte abil o lingură. Ce faceți?, întreb. Mami, degetul tău e în piure? Nu ştiu dacă e îngrijorat pentru soarta mea, dacă sunt temeri de vegetarian sau dacă vrea să-l extragă şi să se laude la şcoală cu el. Tata, închid. Bine, bine, te sun mai târziu să văd dacă ți-a crescut la loc! Te rog (zise wonderwomanşopârlă cu nasul în batistă în timp ce le dădea copiilor lecții de autocontrol, supraviețuire şi despre cum se face dar mai ales nu se face un banal piure).

Din nou, despre tata

M-am înviorat citind o scrisoare pe care a primit-o tata recent. O transcriu aici, ca să rămână pentru cei mici. Gândindu-mă la părinții mei nu pot decât să spun că eu clar m-am născut sub o stea norocoasă.

Cher Mihail,

Je prends le temps de t’écrire quelques lignes, car cela m’est nécessaire pour te dire :

Merci pour l’énergie que tu as investie dans la préparation de ce 3ème symposium à Gura Humorului.

Merci pour l’accueil que tu nous as organisé, en t’appuyant sur l’investissement personnel de quelques collègues intelligentes, courageuses, dévouées et compétentes. Calina, particulièrement, s’est toute dévouée à notre bien-être, faisant fi de ses fatigues physique et morales !

Merci pour, ceux qui travaillent à St Andréi et qui ont pu, ainsi, théoriser leurs pratiques quotidiennes, les confronter au regard respectueux d’autres professionnels.

Merci pour le regard que tu poses sur chacun que tu croises (élève, collègue roumain, français …ou belge, aussi !), qui nous fait sentir accueillis tels que nous sommes.

Merci pour la simplicité, voire l’humilité que tu montres quotidiennement, que tu sois en « costume cravate » sous les feux de la scène, ou en tee-shirt et jean à griller quelques saucisses et servir la palinka !

Merci pour la clairvoyance et la diplomatie que tu appliques dans tes relations avec nos établissements partenaires, en respectant les sensibilités épidermiques.

Merci pour la chance que nous avons eue de vivre ces quelques jours vrais, d’y approfondir notre relation entre professionnels de la même association et d’associations voisines. La pédagogie en tirera bénéfice. Les personnes qui étaient présentes à Gura, en reviennent enthousiastes, apaisées entr’elles (tu sais comme cela m’est important !), constructives dans leurs positionnements, porteuses d’espoir dans un projet commun et impatientes de se retrouver autour d’une même table de travail.

Tu as réussi, avec ton équipe de choc, à motiver nos cadres pour relancer le partenariat qui nous est cher. Par voie de conséquence, les relations humaines qui nous lient s’en retrouvent plus proches, respectueuses et simples… Merci.

Il semblerait que nous soyons invités à nous revoir… et j’en suis heureux.

Amicalement,

Christian

Genul de bărbat care face o femeie frumoasă

Alaltăieri seara m-am simțit inspirată și mi-am pictat unghiile, și de mâini și de la picioare, roșii. Un fel de corai de fapt, dar hai să zicem roșii. Și în timp ce mă încruntam și concentram să nu dau pe lângă iar cei mici chibițau pe lângă mine cu sfaturi și constatări, de genul mami, ești o monstră! (femininul de la monstru, pentru că în “Tinerețe fără bătrânețe” și Scorpia și Gheonoaia au ghearele roșii, pline cu sânge de la cei au încercat să treacă pe tărâmul lor etc.) sau mami, ce cool sunt (așa vorbesc copiii de la Grădinița nr. 7…), dă-te și pe păr, fă-l pe tot roșu! mi-am amintit ceva frumos din copilăria mea, și anume că tata era cel care-i picta mamei unghiile de la picioare. Și nu pentru că ea nu s-ar fi descurcat, ci de drag. De dragul ei. Mi-i amintesc perfect, mama cu pielea ei foarte deschisă la culoare și cu piciorul dezgolit în brațe la tata, el foarte atent și amândoi liniștiți, vorbind încetișor unul cu celălalt. În armonie. Și mi-am dat seama că tata, pe lângă alte o mie de lucruri, e genul de bărbat care știe să facă o femeie frumoasă. Să împlinească. Toate amintirile mele în legătură cu ei au legătură cu tandrețea, ei doi ținându-se de mână pe stradă și după treizeci de ani de căsătorie sau tata aducând flori sau punând masa sau strângând-o sau trecând zilnic pe la mama la bancă, pur și simplu ca să o vadă. Sau tata ascultând-o. Sau ei doi uitându-se la filme. Tata protejând-o. Povestea cu tata și mama trecând calea ferată. Desenul lui tata cu doi îndrăgostiți mergând înlănțuiți prin ploaie. Trimis ca vedere și scris pe-atât de urât pe cât era de tulburător desenat (tata, dacă nu scrie cu majuscule, scrie în morse). Felul în care îl privea mama. Încrederea ei în el. …. (și aș putea continua așa o noapte întreagă)

Omul cu centura neagra 1 DAN

Mă sună tata, printre altele îmi spune că s-au înscris la cursuri de dans. Curs de dans după ce abia a terminat unul de italiană, care a venit după unul de engleză care la rândul lui a venit după unul de management. Franceza și germana le știe. Nu din școală, le-a învățat tot pe cont propriu, franceza nici măcar la vreun curs, ci mai mult cu mama.

Acum citește Inteligența materiei, îmi povestește și despre carte, e tulburat, e încântat. Tata…

Are 60 de ani, face judo de performanță de o viață întreagă, participă la competiții pentru veterani, le câștigă, arată cu douăzeci de ani mai tânăr decât colegii de generație. Are diplome pe care scrie Cine ajunge primul la tatami câștigă și are copii instruiți de el pe podiumurile din lume.

Trec la un stil de viață diferit, renunț la carne, la lapte. Nu mă critică, nu-mi spune să mă uit la el, iată ce în formă e deși a mâncat o viață întreagă carne. Nu. Nu îmi vorbește despre importanța proteinei animale ci… mai-mai că renunță și el la ea. Înțelege. E un om care înțelege deși o viață întreagă a făcut altceva.

Îi spun de yoga, îmi spune de practici tibetane. Îi spun un banc, îmi spune două. E omul căruia îi pot spune orice. Îi spun de Osho și-i trimit un pachet de cărți, începe să citească. La școală, convoacă profesorii pentru consiliul profesoral. Ultima lui prezentare s-a chemat Despre. Și a fost despre toate. În primul rând le-a spus colegilor (el e director dar, nota bene, are colegi, nu subalterni) să vină doar dacă vor la consiliile lui, că nu-i trece nimeni la condică. Iar dacă nu vin, să-și folosească timpul cu folos. Desigur că vin toți, tata le vorbește despre a fi mai bun, mai înțelegător, despre a da, despre a fi OM. Și le vorbește frumos. Și cu umor.

Cred că aș putea scrie la nesfârșit despre tata. Așa cum numele lui e în monografia judo-ului ieșean, centura neagră 1 DAN, implicare în construcția sălii polivalente, sălii de judo, sălii de pregătire fizice și a bazinului de înot, așa cum numele lui va fi pomenit și peste zeci de ani de-acum de nenumărați părinți de copii cu autism, tot așa ar trebui ca numele lui să fie într-o carte despre … arta de a fi om.

Fata lui tata

Mă sună tata. Mă prinde plângând și mă face să râd. Altădată, mă prinde râzând. Și râde cu mine. Mă face să râd și mai tare. Fac ceva minunat, se umflă în pene și zice că da, normal, doar Diana e fata lui tata! Fac o tâmpenie dar nu-i nimic, tata le înțelege pe toate iar Diana e tot fata lui tata! Eu, la punctul culminant, eu, la punctul cel mai de jos, sunt mereu fata lui tata. Iar tata, nota bene, nu e orice tată, e tatăl cel-mai-cel-dintre-cei-mai-cei.

Tata îmi zice bancuri. Multe. Multe pe care le știu, multe pe care i le-am zis chiar eu, dar nu contează, râdem la ele, râdem de ele, râdem unul de celălalt. Râdem. Mult. Râd mult cu tata.

Într-o zi a vrut să-mi zică un banc dar se codea. Că na, poate nu e potrivit, nu e ca de la tată la fiică, poate nu se cade. Îi zic că ne știm de-o viață. La propriu! Plus că noi suntem cei mai buni prieteni, cum, a uitat? Deci se cade. Și mă gândesc cu drag că în afară de fratele meu, care se nimerește să fie mai mare și de mama lui care e cea mai cea mamă cum e și el pentru mine cel mai cel tată, eu îi sunt, ca timp de când ne știm și nu numai că ne știm dar ne și cunoaștem, cea mai apropiată.

Și bancul, căci la el am vrut să ajung, e așa: un om merge la bordel și scoate o mulțime de bani și i-i dă matroanei și-i spune să-i aducă cea mai bătrână, urâtă și neroadă prostituată. Iar apoi, cea mai rea mâncare pe care o are la bucătărie, mâncare veche, arsă, sleită. Matroana se miră, ea e corectă și se simte datoare să-i zică omului că-n banii aceia îi poate aduce o prostituată superbă și o mâncare pe cinste. Dar omul insistă cu cererea lui. Matroana, curioasă precum o pisică, roagă să afle… de ce?! Omul zice simplu: Mi-e dor de casă. Râde tata, râd și eu, râdem bine de tot, iar eu mă gândesc cu tandrețe la omul cu bani și la faptul că un final dadaist al bancului putea fi că el vrea să încerce tocmai ce nu are acasă.

De la Terminator la Henry Miller

O secvență de câteva minute din Terminator (despre care am scris aici) și trei pagini dintre cele 150 ale unuia dintre romanele lu Henry Miller reprezintă, din punctul meu de vedere, esența a ceea ce trebuie să fie un tată. Mai jos, fragmentul despre care vorbesc, cu mențiunea că… se adresează celor care cred în libertate!

“…Când l-am invitat pe Moricand să stea cu noi pentru tot restul vieții i-am cerut doar o mică favoare. Și anume să o învețe franceza pe micuța Val, dacă se poate. L-am rugat mai degrabă ca să-l eliberez pe el de un sentiment de recunoștință, căruia nu-i vedeam necesitatea, decât dintr-o reală preocupare ca fiică-mea să-și însușească limba franceză. Pe durata șederii în casa noastră, ea nu a învățat decât Oui, Non și Bon jour, Monsieur Moricand. Părea că n-are nicio treabă cu copiii. Îl enervau toți, în afară de cei extrem de cuminți. La fel ca mulți alții care pun accentul pe cumințenie, pentru el un copil cuminte era unul pe care nu-l vedea și nu-l auzea. Părea complet incapabil să înțeleagă de ce eram atât de preocupat de copil – plimbările noastre zilnice, eforturile pe care le făceam să o amuz, să-i țin companie și s-o instruiesc, răbdarea cu care îi ascultam întrebările interminabile, doleanțele ei exagerate. Bineînțeles că nu avea habar câtă bucurie îmi oferea copilul. Poate că nu voia să recunoască, dar se vedea bine, cu siguranță, că ea era singura mea bucurie. Val era mereu pe primul loc. Și asta enerva pe toată lumea, nu numai pe Moricand. În jurul meu, tacit, lumea era de părere că mă purtam ca un tâmpit care a ajuns la o vârstă înaintată și își răsfață prea tare unicul copil. […] Val era carne din carnea mea, lumina ochilor mei – singurul meu regret este că nu i-am acordat și mai mult timp și atenție. […]

A sosit și ziua când am învățat-o pe Val primul ei cântec. Eram în pădure și ne îndreptam spre casă. Am luat-o pe umeri, ca să-i cruț piciorușele obosite. Dintr-o dată, m-a rugat să-i cânt ceva. Ce ți-ar plăcea?, am întrebat-o și apoi i-am zis gluma aceea debilă a lui Abraham Lincoln, care știa doar două cântece: unul era Yankee Doodle și celălalt nu era. Cântă-l, m-a implorat ea. Am cântat, și încă cum! Mi s-a alăturat și ea. Până am ajuns acasă, știa cuvintele pe de rost. Eram cât se poate de încântat. Bineînțeles că trebuia să-l cântăm mai tot timpul. Moricand nu era deloc interesat de astfel de diversiuni. Probabil că-și spunea în sinea lui: Săracul Miller! asta însemnând că eram ridicol. Sărmana Val. Mi se rupea inima când o vedeam cum încearcă să i se adreseze, iar el riposta zicându-i:  Nu vorbesc englezește! La masă îl enerva fără încetare cu limbarița ei fără șir – mie mi se părea delicioasă – și cu lipsa ei de bune maniere.

- Trebuie să fie disciplinată! îmi spunea el. Nu e bine pentru un copil să i se acorde atâta atenție!

Soția mea, care era de aceeași părere, îi cânta în strună. Se plângea că o fac să se simtă frustrată, din cauza eforturilor pe care, spre deosebire de mine, ea le depunea în această direcție și susținea că, probabil, simt o plăcere diabolică atunci când o vedeam pe copilă că se poartă obraznic. Evident, n-ar fi recunoscut niciodată că avea un suflet rece și că disciplina era singura soluție la care ar fi putut apela…

El crede în libertate, spunea ea, făcând ideea de libertate să sune ca ultimul rahat.

Moricand i se alătura.

Da, copilul american e un mic barbar. În Europa, copilul știe unde îi este locul. Aici, copilul dictează.

Vai, toate erau cât se poate de adevărate! Și totuși… uita să adauge faptul că orice european inteligent știe că în Europa, mai ales în Europa lui, copilul ajunge adult cu mult înainte de vreme, că e disciplinat până la moarte, că i se oferă o educație care nu e numai barbară, ci și crudă, dementă, atrofiantă, iar că măsurile disciplinare s-ar putea să producă copii cuminți, dar foarte rar adulți emancipați!”

rolul tatalui

Tatălui meu!

Tatăl meu este un om fantastic. De fapt, fantastic este puțin spus…

Se pricepe la toate. Fără nicio exagerare.

La management (școala unde este și profesor). La anger management :-). La judo (fost campion, acum antrenor). La psihologie feminină (este “umărul” pe care plâng eu). La creșterea și educarea unor copii care fără el, nu ar fi aceeași (și nu mă refer aici la mine și la fratele meu).

La gătit. La reparat tot ceea ce se strică în casă. La făcut piața. La făcut glume. La desenat. La făcut siropuri din plante. La pescuit. La cules de ciuperci. La pus murături (nu există pepeni murați mai buni decât cei puși de el pe iarnă). La zugravit. La montat parchet. La îmblânzit o pisică isterică :-). La curățenie. La călcat.

La politică. La probleme juridice. La a fi un tată minunat. A știut mereu care este rolul tatălui. Și este un soț cum puțini există.

Este un tip de cursă lungă. Nu obosește niciodată, orice ar face. La Mulți Ani tata pentru ziua numelui!

Iar ceea ce am scris eu mai sus, se pare că regăsește în Biblie, în toate trimiterile la arhanghelul Mihail!

[…] În Biblie există mai multe referințe care învăluie o identitate enigmatică: Mihail, Arhanghel, Marele Voievod…
Daniel 10,13: „Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, și am ieșit biruitor.”
Daniel 10,21: „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail.”
Daniel 12,1-2: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău.”
Apoc. 12,7: „Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul.”
[…]

La Mulți Ani și tuturor celor care-și serbează astăzi ziua numelui (Vali, Gabi, etc.)!!! Și un cadou pentru o seară mai specială!

tataluimeu

Rochie Calliope, size S, partea de sus este doar un corset, eu am purtat-o o singură dată, la o petrecere cu firma, cu o bluziță de dantelă pe dedesubt. Și am asortat o pereche de cizme absolut demențiale, pe care l-am “păcălit” pe tata să mi le cumpere special pentru eveniment! :-)

TERMINATOR. Rolul tatălui.

Watching John with the machine, it was suddenly so clear. The terminator wouldn’t stop, it would never leave him. It would never hurt him or shout at him or get drunk and hit him or say it was too busy to spend time with him. And it would die to protect him. Of all the would-be fathers that came over the years, this thing, this machine, was the only thing that measured up. In an insane world, it was the sanest choice.

Și traduc: “… văzându-l pe John cu robotul, deodată totul a căpătat sens. Robotul nu se va opri niciodată, nu-l va părăsi niciodată. Nu-l va răni niciodată, nu va țipa niciodată la el, nu se va îmbăta și-l va bate, nu îi va spune niciodată că este prea ocupat ca să-și petreacă timpul cu el. Și își va da viața ca să-l protejeze. Dintre toți posibilii tați care s-au perindat de-a lungul anilor, acest lucru, această mașină, era singurul la înălțime. Într-o lume nebună, era singura alegere sănătoasă.”

M-a frapat faza aceasta din film încă de când l-am văzut pentru prima dată. Și eram mică atunci. Nu mă gândeam la copii, la un soț.. Imaginile derulate cu încetinitorul, personajul feminin căzut pe gânduri… Terminator este, cu siguranță, unul dintre filmele mele preferate.

Sunt absolut convinsă că toți bărbații și tații din lume l-au văzut, dar câți oare au înțeles care este rolul lor?

“Dăruiesc” două desene. Educative :-) … și realizate de un tată împreună cu băiatul lui. Și în legătură, cum altfel, cu dinozaurii de dimineață!

terminator-rolul-tatalui1