Ivan Ilyich, omul de la sat, omul modern, medicina, doctorul

Am căutat astăzi un articol excelent pe care îl citisem acum ceva vreme, articol care vorbește despre ceea ce înseamnă profesia de medic și despre pasul (înainte, înapoi?) făcut în ultimele decenii, când practic tot ceea ce înseamnă acces la cunoaștere și informație a explodat. Este o confesiune a unui medic ale cărui temeri se leagă de cât de capabil e, de cât de competent e, de câte răspunsuri poate da și de câte soluții poate găsi dar care se vede complet nepregătit în momentul în care trebuie să aducă alinare. Este o aducere în conștient a poveștii lui Ivan Ilyich a cărui dramă nu este boala în sine sau întrebările în legătură cu reușita pe care o poate sau nu aduce tratamentul prescris, ci singurătatea. Înconjurat de familie, de medici, el este de fapt singur, singur prin faptul aparent banal că nimeni nu-i arată înțelegere, compasiune, simpatie, totul se rezumă la fișe, la constatări, la recomandări, la rețete, pe când el are nevoie, precum un copil, să fie alinat. Să fie vindecat, nu tratat.

Și mi-am amintit de bunicul, care atât spunea: Vica, să nu mă lași să stau în spital. Nu în spital, acasă. Acasă, între cei dragi. El, om cunoscut în tot orașul, stimat, ar fi beneficiat de toată grija și de tot confortul dacă ar fi fost nevoie să stea în spital. Dar pur și simplu se opunea. Aveam acasă perfuzia, îmi amintesc perfect cum mama îi schimba acele, tuburile, flacoanele cu pastile și nu-i trebuia mai mult. Erau lângă el mama, tata, bunica și pentru el, nimic nu mai conta. Era ACASĂ, era împăcat.

Acum însă s-a ajuns la momentul la care nicio femeie nu mai naște acasă, mai mult, fără să-și fi făcut cel puțin trei ecografii la părțile moi - nu, nu e o metaforă, ci doar un (alt) termen medical – iar a spune “nu” procedurilor din clinicile private sau din spitale denotă o alegere (un manifest chiar!) și nu împrejurări lipsite de perspectivă. În cel mai îndepărtat sat, unde pentru oameni periuța de dinți e un moft, se știe totuși foarte clar că pentru dureri de șale se merge la primul spital și se face o recoltare de urină sau un RMN. Totul are o rezolvare. Pentru că medicina are acum aproape toate răspunsurile. Și învinge tot. Chiar și viața, uneori.

***

Azi, 18 decembrie, se împlinesc exact doi ani de când Bogdan a fost diagnosticat cu diabet. Timp în care toți medicii la care am fost nu ne-au spus decât despre progresul medicinei, despre pompe cu insulină, despre insulina inhalabilă, despre vaccinul miraculos, despre studii, despre cercetări, teste și, desigur, placa despre cum să raportăm glicemiile la carbohidrați la ore și la unități. Totul e în cifre, totul e matematică. Și toți s-au declarat nemulțumiți în legătură cu drumul pe care l-am ales eu. Ei bine, mai vedem.

Interesele. Filosofia dintr-un pliant

În fiecare zi, vin pliante noi. Zilnic avem cutia poștală plină de pliante. Nu-i rău însă, nu ne plângem, mai grav ar fi dacă ar fi plină de facturi. Și, revenind la pliante și la cei doi locuitori maturi ai apartamentului numărul 41, avem de-a face cu doi oameni cu două stiluri diferite. Unul (eu) le scoate din cutia poștală și le aruncă direct în cutia de carton ce servește pe post de coș de gunoi și care șade frumos la doi metri mai încolo, celălalt (mon mari) le scoate, se oprește cu teancul în fața panoului de cutii poștale, îl desface pe primul, se uită, îl frunzărește cap-coadă, mai face trei pași, îl desface și pe următorul, și, dacă e cu mine și-mi simte privirea dezaprobatoare în coastă, pornește cu pas vioi dar tot trăgând cu ochiul printre paginile rămase deschise iar dacă nu e cu mine (cazul ideal) lucrurile se petrec, cel mai probabil, așa: dă visător pagină după pagină în timp ce se îndreaptă alene spre lift, cheamă liftul fără să ridice ochii, bâjbâind cu degetele de la mâna liberă după buton (noroc că stăm într-un bloc comunist cu un lift la fel de comunist și cu un buton unic și la fel de comunist), apoi se urcă domol în lift și după ce închide absent ușile și apasă la fel de absent și tot pe pipăite butonul cel mai de sus, continuă să frunzărească. Iese din lift și se îndreaptă agale spre ușa casei, profitând la maxim de timpul rămas până ce ușa se va deschide iar chiotele și pupicii de bun-venit vor fi însoțiți de sfârșitul tragic al pliantelor, pliante preluate nemilos de către mine și aruncate la fel de nemilos. Tot de către mine, da.

Astăzi însă, împotmolită fiind într-un aluat, pliantele au scăpat. Și cum frământam eu de zor numai ce aud o voce binevoitoare în spatele meu: uite, pe ăsta să-l păstrăm, te va interesa. Mai mult din curiozitate decât din interesul indicat mi-arunc o privire ca să văd ce, în numele tuturor sfinților, m-ar putea interesa! Și văd un pliant de la Covera.ro deschis la ghivece de flori și vase de yena și alte tot felul de vase de gătit, plus ustensile de bucătărie la amestec probabil cu aplice și jucării la discount. Nu zic nimic. Dar în mintea mea se petrecea al treilea război mondial. Cum adică să mă intereseze pe mine să-mi cumpăr tigăi?! Oale și ulcele te fac! Și în timp ce am continuat să frământ cu înverșunare la aluat și să fac forme în el de parcă aș fi mânuit un cuțit de tranșat și nu niște banale forme cu inimioare, steluțe și ursuleți, gândeam revoltată că și dacă îmi petrec majoritatea timpului bucătărind și grădinărind, asemenea interese nu mă definesc deci e umilitor ca cineva să creadă că un pliant cu cratițe m-ar putea interesa, eu sunt o ființă superioară, gândesc așa cum respir, citesc într-o zi cât alții într-un an, scriu, visez, am dorințe profunde, ce mai încolo-încoace, sunt un spirit creator în toată puterea cuvântului, iar el, nerecunoscătorul, îmi înmânează spre studiu, analiză și sinteză pliante cu reclame la grătare și țepușe pentru porc la proțap! Jignită! Atât de jignită și atât de singură în lumea mea…

Dar, desigur, cum orice pahar are și o jumătate plină și orice norișor se poate îndepărta cu un bobârnac, ne-am împăcat. Nu pentru că ar fi făcut el un foc de tabără și artificii din banalul pliant sau pentru că și-ar fi dat seama cum funcționează fluxul alambicat al gândirii mele având o săptămână la cină pliante în loc de “the usual vegan stuff” (ce oricum pentru el are gust de carton sau de hârtie cerată, în cel mai bun caz!), ci pur și simplu pentru că eu am realizat că femeia care bucătărește din pasiune e precum în cărțile cu povești, un mic creator, un… artizan! Iar magia, oricât de magie ar fi ea, vine la castron, oricât de prozaic ar părea. Castron căruia, întâmplător, i se poate face reclamă într-un pliant. Care pliant mie, total neîntâmplător, îmi fusese înmânat cu drag.

***

Și da, se cheamă tot un fel de cazuistică, dar, vrând-nevrând supraviețuirea depinde de ea.

Marea frenezie & ceasul stricat

Azi m-a apucat și pe mine. Dacă în anii trecuți m-am uitat ridicând din sprâncene și cu fața de nț, nț, nț, nu știu cum pot unii face așa ceva, chibzuind că numai sălbaticii se isterizează la vederea unor cifre în fața unui % și, nemaiputând judeca, se reped de parcă ar fi ultima felie de viață pe care vor pune mâna în toată viața lor cea lungă ce va urma, la fel și eu. Nimic de laudă dar dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat.

Așa că ziua mea a pornit cu sms-uri: Astăzi între 09:00 – 18:00 vom livra din partea xxxxx comanda dvs. Curier XY, telefon xxxx, Stimate client, xxxx va livra astăzi coletul dvs. nr. AWxxxx, ramburs xxxx lei. Telefon curier xxxx. Plus o invazie de altele având ca temă marea chiverniseală din fiecare an: Superoferta Black Friday cu cele mai mari reduceri între 21-30 noiembrie. Grăbiți-vă. Stoc limitat. Profitați la maxim de extradiscount!

Și a continuat cu apeluri de-ale mele la diverșii curieri desemnați, pentru a afla totuși mai precis când se va livra ce-am comandat și a nu fi nevoită să stau nelipsită de-acasă precum un papagal. Dar nebunie mare fiind și o lume întreagă de oameni disperați, n-am putut ajunge la un interval mai redus decât cel enervant de lung și care urma să dureze de dimineața și până seara, nici mai mult, nici mai puțin. Și-așa că mi-am luat răbdarea în dinți și m-am pus pe așteptat. Și mâncat. Până la prânz a fost liniște pentru ca, a naibii treabă, să se pornească totul fix de la ora la care, precum un om cinstit și ghiftuit până la pleznire ce eram, mă pregăteam să-mi fac siesta. La fel ca șarpele boa din Micul Prinț, după ce a înghițit un elefant. Vine primul curier, achit, zic mulțumesc, desfac. M-apuc să probez și, spre iritarea mea, nu-mi vine nimic. În condițiile în care nu am pus chiar 15 kile pe mine în timp ce mâncând precum un veritabil rozător așteptam să se scurgă orele sorocite. Iar de la cei la care dădusem comanda nu era prima dată când comandam. Și cum politica mea e, orice-ar fi, să plec capul și niciodată să nu reclam, azi am pus mâna pe telefon și-am sunat și m-am plâns că nu-mi vine nimic și că vreau altceva. Dau peste oameni amabili și receptivi la smiorcăiala mea, tot ce trebuie să fac e să trimit înapoi ce-am primit și să îmi plasez comanda pentru altceva. Sun la curierii pe bicicletă, singura șansă ca pachetul meu să ajungă înapoi tot azi și nu când va face plopul micșunele. Luni adică. Și cum de ziua de returnare a produselor depindea venirea celorlalte, în mintea mea tulburată timpul nu prea era de partea mea. Reîmpachetez izmenele care nu mi se potriveau și aștept. Și tot aștept. Cu ochii pe ceas și cu doi copii ce știau că vor fi duși la teatru și cu încă un curier cu o altă comandă ce nu mai venea. La 5,30 trecute fix vine omul cu bicicleta. Ia pachetul retur iar eu închid ușa în urma lui cu nădejdea că va ajunge înainte ca programul de la firma de unde am dat comanda de nimicuri care nu mă (mai) încap se va termina.

Al doilea curier – al treilea de fapt – pe numele lui fictiv dar teribil de adevărat Ionuț Buzilă, încă nu a venit. Și nici n-a mai sunat. Dacă va veni azi sau anul viitor de Black Friday, rămâne de văzut. Buzilă nu vine iar eu m-am bosumflat. De fapt, sunt o bombă cu ceas. Unul stricat.

***

Cu o oră întârziere a venit și Buzilă cu cărțile mele la preț special. Inocență din partea lui, uimire dintr-a mea, cunoașterea… probabil va urma.

image

Candid camera

Zilele trecute, am postat poza de mai jos.

bogdi pomelo

Ce se vede în imagine este copilul mai mare purtând o coajă de pomelo pe cap. Adică se mai văd și o bucată din mobila de bucătărie și o bucată din caloriferul de bloc comunist și o perdea nu tocmai călcată dar colorată vesel și cu suficient de mult imprimeu încât să distragă atenția de la altceva – mă refer la necălcat – dar, în rest, cam atât. Ah, să nu uit, și un flacon de spray de furnici pe pervaz.

Cum atât?! Păi doamne iartă-mă, se mai vede și-o camera de filmat! Și uite de-aici, de la micuța și aproape insesizabila cameră de filmat, a urmat un șir de întrebări de la persoane mai mult sau mai puțin curioase, curioase nu în legătură cu copilul și cu coaja de pomelo și dacă îi place copilului pomelo și cum am reușit să fac din coajă un asemenea coif sau de unde îmi cumpăr perdele așa de frumoase sau dacă hota face față la fum și la miros atunci când soțul gătește berbec împănat. Împănat cu usturoi, nu cu pene – zic ca să fie totul clar.

Așa că m-am gândit să explic ce și cum și de ce. Deci: avem camere de filmat – adică noi așa le spunem deși literatura SF (vine de la de specialitate, care se pronunță cu F în loc de C) le zice camere de supraveghere cu IP megapixel Envio IP-CAM30INT-05 (da’ fix așa!) – pentru că, la un moment dat, pe vremea când erau cei mici și mai mici, am ajuns la concluzia că sarcina de părinți singuri și ai nimănui și departe de bunici, mătuși, verișoare și alți potențiali întrajutători în ale creșterii copiilor, este copleșitoare. Și că ne trebuie bonă. Și am luat, pe rând: camere de filmat și apoi bonă. Bonă care a și plecat după trei luni, trei luni fiindu-ne suficiente să ne dăm seama că, chiar și așa copleșiți cum ne găseam, totuși facem o treabă mai bună fără ea. Nu pentru că nu ar fi fost doamna de treabă sau dedicată ci pur și simplu pentru că, printr-o înțelegere neînțeleasă, copiii ajunseseră să crească unul cu mine, unul cu ea, din motive gen să nu se certe de la jucării, să nu se deranjeze când au program diferit de somn și tot așa… Și, cum spuneam, am renunțat la ea și la ideea de bonă și în general de altcineva, gândind că e mai firesc să se certe pentru jucării și să se deranjeze unul pe celălalt și pe noi și pe vecini și să ne facă mintea praf, dar chiar și așa, să fie în contact permanent unul cu celălalt. Și nu am greșit deloc judecând așa, nervii de atunci se traduc prin liniștea noastră de acum, dar despre asta voi povesti altcândva.

Și revenind la ce am renunțat, am renunțat la bonă, da, dar camerele au rămas în continuare să filmeze. Să filmeze cum ne certam, ca să putem da rewind la înregistrare și să lămurim fără posibilitate de tăgadă de la cine a început (n-a mai fost cazul de ba tu, ba tu, ba de la tine, ba nu de la mine!), să facem reconstituiri la momentele când un copil a căzut din pat iar noi, fiind prin baie sau pe balcon sau cu aspiratorul vâjâindu-ne în urechi habar nu aveam, apoi să jubilăm văzându-i că se joacă liniștiți în camera lor în timp ce noi ne vedem de-ale noastre în dormitor. Sufragerie! Sufragerie am vrut să spun! Și nu ne vedeam “de-ale noastre”, ci ne uitam cuminți la televizor. Ah, și încă ceva ce ne-a prins bine: în concediu fiind și neavând apartamentul asigurat, puteam să mai aruncăm o privire la ce-i prin casă, oare ne-a spart-o cineva, oare s-a spart o țeavă și s-a inundat, șamd și tot așa.

Ca o concluzie, încerc să spun că nu avem camere de filmat din cine știe ce considerente abracadabrante și că n-au fost menite pe post de spy cameras (deși ne interesa tocmai ce fac copiii și bona în lipsa mea!) iar că acum sunt doar un fel de tichie de mărgăritar pusă unui porc  apartament de nici 50 de metri pătrați, cu pereți mâzgâliți de copii și pe-alocuri chiar sparți.

P.S. Și dacă tot am vorbit și-am povestit și-am link-uit despre-și-cu camere de filmat și ceea ce se cheamă, pe românește, spionat, tot navigând pe internet am aflat că exista si telefoane cu functie de schimb a tonalitatii vocii. Moment în care reacția mea a fost… WTF?!?!?!?

Frig dom’le, frig…

E mijlocul lui octombrie și nu s-au întrunit în București “condițiile legale pentru furnizarea căldurii”. Așa li se zice, condiții legale. Și trebuie îndeplinite cumulativ, nu e ca la joacă, hai că merge oricum!

Așa că îmi îngheață picioarele așteptând acele trei zile, neapărat trei, ca-n sfânta treime, cei trei crai de împărat, cele trei dorințe ale peștișorului de aur și cei trei ochi ai oricărei mame soacre care se respectă.

Acele trei zile legate între ele, nu azi una, peste o săptămână cealaltă și a treia prin decembrie, trei zile în șir în care “temperatura media exterioară” să scadă sub 10 grade. Atunci și doar atunci se pornesc centralele. Nu cele eoliene, căci n-avem așa ceva. Dar avem angajați RADET vigilenți și scrofuloși  scrupuloși la datorie. Și desigur oficialii care, plini de importanță, declară așa: Au fost facute analize in fiecare zi. Intre 19.00 seara si 07:00 dimineata, s-au calculat temperaturile medii pentru fiecare noapte, dar rezultatele au fost instabile. Au fost nopti in care temperatura scadea sub 10 grade Celcius, dar au fost si nopti in care a urcat. De aceea nu s-a pornit pana acum.

De aceea n-avem căldură în calorifere. Mai dăm drumul la aer condiționat, ne mai amăgim că încă putem umbla desculți și semi-dezbrăcați, dar noaptea dormim cu plapuma înnodată sub bărbie și perna trasă peste cap. Nu se pune problema să facem o adunare în bloc și să propunem debranșări, montarea de panouri solare, centrale pe peleti, unii nici n-au auzit de ele, unii n-au nevoie de căldură nici iarna, preferă să stea și în casă înfofoliți în zece pulovere, cu botoși în picioare și fesul pe cap, apoi sunt cei care se sperie de orice investiție și nu ai cum să-i convingi de chestia cu beneficiile care curg pentru ei și pentru restul planetei în general, poți să amețești vorbind despre energia verde, despre alegeri sănătoase, despre economiile care rezultă în timp, totul și orice intră la detalii nesemnificative. Lasă că la scara A din Lacul Tei 71 avem gigantica antenă Vodafone, despre radiații și alte asemenea nu se plânge nimeni iar internetul și vorbitul la telefon ne țin foarte bine de cald!

Mda, cam așa stau lucrurile în capitala României, azi, marți 14, luna octombrie, secolul douăzecișiunu și anul de grație douămiipaișpelea. Urmează alegeri, dar de surse alternative de energie parcă n-am auzit pe nimeni vorbind… Acestea fiind zise închei, îmi trag niște șosete mai groase și-mi văd zgribulită de treaba mea.

Auto-moto

A devenit obligatoriu ca progeniturile să călătorească în mașină doar regulamentar fixate, legate, prinse, imobilizate în scaune auto. Iar dacă noi la cel mare am fost mai catolici decât Papa și l-am purtat doar așa cum impuneau legile nescrise iar acum scrise, ei bine la cel mic am făcut doar cum a avut el chef. Adică dacă nu a avut chef să stea în scaunul de mașină, noi n-am insistat. Mi-am sacrificat eu poziția privilegiată de copilot și DJ și m-am mutat în spate pentru a funcționa eu pe post de ham. Și de pernă. Și de înălțător. Și de suport de pahare. Și de tot ce se mai poate imagina. Un fel de scaun 2 in 1 dar prin puterea și devotamentul și dragostea nesfârșită a unei mame, brusc metamorfozat în scaunul suprem, cel cu opțiuni nesfârșite, de la infinit-plus-1 în sus. Versatil și veșnic adaptabil.

Înțeleg perfect rațiunile de siguranță, mai ales la cum se circulă acum, când nimeni nu mai poate altfel decât turând motorul la 100 de cai și mai ceva. Dar nu pot să nu mă abțin să nu văd în asta și o încurajare a industriei util-inutilului. Mă aștept ca, în cel mai scurt timp, să devină obligatoriu prin lege și ca mamele să nu-și mai lase copiii sub 3 ani să meargă pe jos ci bine priponiți în carucioare sport, ca să nu scape micii zurbagii printre biciclete, role, skate-board-uri, câini, bețivi, aurolaci și alte “minunății” cum se află, fără excepție, prin orice parc…

Despre taxiuri dar nu numai

Mami, nu mai pot. Nu mai pot nici eu, evident că nu mai pot, el merge singur, cu mâinile goale sau cel mult cu vreun băț, hoinar, eu merg cu frățiorul în brațe sau măcar cu vreun pachet sau varianta light, un dosar. Și după jumătate de zi de alergat, în niciun caz nu mai sunt sprintenă și cu chef de hoinăreală. Și nici nu mai știu dacă eu atârn de papornița mare de pe umăr sau dacă ea atârnă de mine. Car apă, câte o sticlă pentru fiecare, mâncare solidă, semi-solidă, lichidă, gazoasă, haine de schimb, șervețele umede, uscate, bani, chei, telefon, tabletă, adică o grămadă de chestii care luate separat nu au greutate dar care luate împreună, au forța unui bolovan. Legat strâns de gâtul meu.

Vrei să luăm un taxi?, întreb. Desigur că vrea. Eu nu vreau, cel puțin în teorie. Da-n practică și eu vreau, sigur că vreau! Și de la calmul imperturbabil al măgarului deprins cu desaga și drumul anevoios, devin un vultur în picaj. Iar de unde aș fi putut face anduranță, acum deodată VREAU SĂ MĂ URC ÎN PRIMUL TAXI CARE TRECE! E ocupat? Nu contează, îmi vine să-i fac semn să oprească, între un domn elegant și o femeie cu doi copii agățați de ea, ea are prioritate, e evident și fără doar și poate! Evident că e evident, dar la fel de evident e că nu se poate…

Într-un final, găsim un taxi liber, ne urcăm. Răsuflu ușurată. Copiii sunt guralivi, de obicei am noroc de taximetriști child friendly, el întreabă, ei răspund, eu mă scurg pe banchetă și-s recunoscătoare copilului cel mare care de fapt e mic și nu mai poate, vai și amar, haina-i măturând pământul, iarna pe uliță și tot restul de poezie a vieții, pam-pam.

Dar după vreo câteva minute de scurs pe banchetă, mintea-mi redevine alertă. Ca de obicei, mă chinuie gândul că trebuie să las bacșiș. De ce să-i las? Îi voi lăsa, sigur că da, chiar unul gras, la fel de “sigur că da”, taximetristul în esența lui e om cu suflet, politicos, amabil, zâmbăreț, comunicativ, face munca aceasta grea și solicitantă zile și nopti, merită, clar merită! Fără doar și poate! Dar gândul e gând și mi se răsucește în minte, îmi reamintesc că el nu face niciun efort, că până la urmă drumul e drum, job-ul e job, deci … de ce naiba nu pot să fiu corectă rea plătindu-i doar cursa, habar nu am!

Greu dom’le, greu cu taxiurile in Bucuresti… De fapt cam cu orice. Îmi duc covoarele la spălat, las bacșiș. Merg la cosmetică, las bacșiș. Vine băiatul cu pizza, las bacșiș. Mai ceva ca la restaurant! Vine curierul cu comanda de făină bio, îi las bacșiș. Doar a cărat pachetul și-i greu, nu-i așa? Totul e bacșiș-related. Caut vacanțe ieftine prin agentii de turism din Bucuresti? Chill. Ieftinul ar fi fost și mai ieftin dacă nu era cu “factor motivațional” inclus în pachet. Și-oricum să nu uit de bacșișul pe care-l voi lăsa, dulce și zâmbitoare, de la recepție și pân’ la portar! :-D

Les Fleurs du mal

Azi, la o săptămână după începerea anului școlar, la exact aceeași florărie, exact același buchet de flori, costa nu 100 de lei, ci 60. Am crezut că nu am auzit bine. Poftim? Adică după ce că suspectam că au prețuri în funcție de alinierea planetelor, înclinarea umbrei mele în soare, starea de spirit a florăresei (dacă e îndrăgostită sigur va lăsa din preț la trandafirii roz!) și mai ales în funcție de câți bani epatează îmbrăcămintea mea – dacă sunt dichisită costă x lei, dacă sunt în tricou și pantaloni scurți costă 70% din x sau chiar mai puțin – realizez că dacă e eveniment de amploare, gen Valentine’s alea-alea, 1-8 martie, Paște, Sfânta Maria sau Sfinții Arhangheli Preda, Luca și ceilalți trei, Crăciun, An Nou sau mai ales deschidere de an școlar, e rost de chiverniseală!

Iau buchetul, pe de o parte bucuroasă de suma care-mi rămâne în buzunar, pe de o parte nervoasă. Doamnelor și domnilor florrrrrrari de la florrrrării de cartier, vă rog frumos să instituiți un sistem de transparență! Nu de alta, dar dacă mâine, știind că azi am luat flori la preț de dumping, vreau alt buchet și zi de sărbătoare fiind, minunea are cu totul altă valoare?! Cine și cum îmi va explica transformarea când eu văd tot atâtea fire, tot atâta iarbă, același fir înfășurat și fix aceeași culoare?

Sau, mai bine, am altă soluție. Vreau un buchet de flori? În loc să mă prezint în hanorac și cu vreo două zile înainte ca nevoia mea să se suprapună cu o zi de sărbătoare, ce-ar fi dacă aș apela eu la floraria online? N-or fi trăind oamenii din spatele business-ului din buchetul comandat de mine, bani se câștigă tot din botezuri, aranjamente de nunta și înmormântări (vorba vine!) dar clar dacă laleaua violet e azi pe site 1 pol, pot fi convinsă că-n zi de Dragobete nu va ajunge să coste 2!

Rent a car

Nu am permis. Nu în sensul că nu-l am acum pentru că mi-ar fi fost suspendat sau mi l-aș fi pierdut pe undeva, ci nu am permis pentru că nu mi-am dorit niciodată să conduc – să conduc o mașină, să ne înțelegem, pentru că de altfel sunt un conducător și-un deschizător de drumuri și-un închizător înnăscut și tot ce se mai poate spune și vrea :-D Sau, revenind la permis, poate nu am pentru că nu am avut nevoie, fiind oarecum mereu cineva la dispoziția mea pentru drumuri încolo și-ncoace și prin țară și pe la mare și de la serviciu acasă și înapoi și dus-adus copiii la grădi și tot așa.

Deci a scrie acum un articol despre serviciile de inchiriere masini in Romania și cu accent pus pe inchirierile din Bucuresti este un pic (cel puțin!) hazardat, mai ales că singurul meu contact cu regimul de altfel vestit e acela că ne-am gândit, așa, oarecum ipotetic ca, în străinătate fiind și fără vehiculul de viteză propriu și personal, să închiriem mașini pentru a vizita.

Stând însă acum și gândindu-mă, serviciul de-a pune la dispoziția unui om o mașină pentru uzul și bunul plac personal e un business cel puțin inteligent. Și de succes. Și necomplicat. Riscurile sunt minime și oricum totul e asigurat, oameni doritori sunt și vor fi mereu, deci iată o idee cu sorți de izbândă în lumea lui time is money și ne-punem-în-cap-pentru-a-i-avea. 

Opțiuni nelimitate, de preluare a clientului businessman chiar de la aeroport (a se vedea inchirieri auto Henry Coanda, căci există, normal, și așa ceva!), mașini proaspăt spălate, model la alegere, da dom’le, sigur, orice se poate, totu-i pe bandă rulantă doar de “Termeni și Condiții” mai trebuie să ai habar! :-D

Sub semnul împrumutului

Prin 2004, Shania Twain era în topuri cu o melodie ale cărei versuri sunau așa:

We live in a greedy little world / that teaches every little boy and girl / To earn as much as they can possibly / then turn around and spend it foolishly / We’ve created us a credit card mess / We spend the money that we don’t possess / Our religion is to go and blow it all / So it’s shopping every Sunday at the mall […] / When you’re broke go get a loan / Take out another mortgage on your home / Consolidate so you can afford / To go and spend some more when you get bored…”

N-aveam pe atunci credite făcute dar nici mult timp nu a trecut până să ne începem periplul printre rate, grafice de rambursare, drumuri la bancă, timp pierdut la ghișee apoi considerabil mai puțin în fața monitorului, dar cu aceleași implicații de pierdere.

Am început entuziasmați cu un credit de nevoi personale și ne-am renovat cap-coadă apartamentul, apoi am făcut altul pentru a ne lua mașină. Mașina am vândut-o, am închis creditul, dar am făcut altul, pentru altă mașină. Apoi au urmat două imprumuturi nebancare la Provident, mici, dar tot imprumuturi se cheamă. Totul culminând cu două carduri de credit, carduri care s-au dovedit, de departe, cea mai neinspirată alegere…

Uitându-mă înapoi, mă tot întreb dacă am fi putut proceda altfel. Dacă în loc să facem o renovare totală am fi făcut lucrurile pe bucăți, azi termopan, mâine faianța din baie, peste o lună plăci de izolare și gresie în bucătărie, abia peste un an parchet nou și tot așa… apoi dacă în loc de două mașini schimbate ne-am fi mulțumit cu una, dacă în loc de-a face credit online la Provident aș fi împrumutat pe termen mult mai lung și fără nicio dobândă de la tata iar dacă în loc să ne întindem la nesfârșit în baza cardurilor de credit am fi ales să facem lucruri mai mici și în realitate cu-adevărat reconfortante.

Mă întreb, dar nu am un răspuns. Bunicii nu s-au împrumutat ca să își ridice casa iar pe vremea străbunicilor tot ce se făcea era din bani agonisiți și nu pus sub semnul parafelor, giranților și garanțiilor materiale. Cum și de ce ne-am schimbat noi, nu știu așadar să spun…