‘a steady diet of insecurity and angst’

Seacă de entuziasm decid să mă spăl pe păr. Pe principiul “cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Proastă decizie dat fiind că e ora 6 dimineaţa și un moment în care lucrurile trebuie făcute pe bandă rulantă dacă vreau ca la ora 8 fix să am un copil în grădiniță și unul în școală. Dar odată dușul pe păr, trebuie să o duc pân’ la capăt. Intră copilul cel mic. Vrea … Îi spun să aștepte. Nu poate. Îl strig pe cel mare. “Astăzi dragul meu îţi revine sarcina de-a-ţi aburca fratele sus, pe colacul de salvare”. Nu protestează, îi trage izmenele în jos, îl ia de subraţ și… dă-i la deal cu carul mare. Dă-i dacă ai cu ce. Micuțul e greu cât o piatră de moară. Și urmează un episod în care eu cu ochii plini de spumă și cu unul pe ceas încerc să-i ușurez efortul: “Vlad, ia-l de gât și lasă-te moale!” – se lasă moale și moi îi sunt și braţele care trebuiau să strângă tare, “Bogdan, apucă-l de talie!” – îl apucă și mai-mai să mi-l răstoarne, plocon, în cadă. Și-mi vine să râd. Suntem fix ca-n Ridichea uriașă. Continui să dau sfaturi complet inutile în timp ce clătesc păr ca să pot ieși să trag și eu, tare. Dar printr-o potrivire a eforturilor – unul a ridicat și unul s-a lăsat moale – copilul cel mic e plantat în regatul de faianţă. Bun. Trece un minut și-l apucă ceva și pe cel mare. Normal. De la efort. Și de la ceaiul băut adineauri. Cel mic și-a luat între timp și-o revistă de pe chiuvetă deci îmi dau seama că vrea să fie lăsat în pace. E ok, e un catalog Lego, n-are prea multe pagini. N-are prea multe dar suficiente cât să îngenuncheze puterea de-a se ţine a celui mare. Îi zic să ia … (ce să-i zic să ia?).. sticla de golit caloriferele! Sticla care de fapt e un pahar de detergent. O ia și rezolvă treaba bărbătește. Jumătate în flacon, jumătate pe jos. (Mai am vreo douăzeci de minute până să fie nevoie să ies cu ei din casă). “Nu-i nimic, scoate-ţi șosetele, ies și șterg.”. Celălalt: “Mami, gata!”. “Așteaptă.” “Suuuunt gaaaataaaaaaaaa!!!” Șterg într-o ordine care nu-i cea normală, mai scot o pereche de șosete, mai fac o oprire prin cadă, mă usuc și eu, îmbrac un copil, celălalt e de-ajutor și pune la un loc căști, rucsaci, geci, mănuși și…. și își amintește că pentru azi avea trei strofe dintr-o poezie de învăţat! Mă uit la el și îmi vine să mă bag înapoi în pat și să-mi trag plapuma peste cap. “Vă rog, treziţi-mă când sunteţi mari.” Ok, ai o poezie, dă-o să-ncepem în timp ce termin de mă-mbrăcat. Îmi arunc o privire, convinsă că al meu copil, care are nevoie de două-trei repetări pentru a rosti chestii complet abracadabrante, nu va avea probleme în a reţine trei strofe într-un drum făcut pe trotinetă, prin semi-întuneric și pe-un frig de-ţi vine să-ţi ţii gura strâns încleștată. Am eu însă. Nu văd nicio logică în acele trei strofe, vers alb amestecat cu rimă și cu interpuneri de adjective unde ţi-e lumea mai dragă. Haos curat. Pornim și-i zic, vers cu vers, ca să pot găsi noima și să-i pot explica, nu vreau un papagal (deși de data asta altă cale nu-i galben alb pai fulg de nea pe o stea pământul de-atâta rodit obosit doamne binecuvântează … și ajută-mă să nu zic chestii regretabile până ce ajungem la școală). Oprim la covrigărie (“steluţe pictează, friguroasă iarnă cu ramuri înflorate dalbe”). Un covrig cu caise, unul cu stafide, un șirag (“car fără boi, car tras de noi” – de acord, aici chiar sunt de acord), rostim poezia, doamna n-are rest, ba are, coadă în spate, noi tot bolmojim versuri într-o limbă inumană (space, the final frontier) și, când să iau restul, aplauze din spate. Ne întoarcem cu trei perechi de ochi uimiţi și vedem câteva feţe îngheţate și binevoitoare și îmi dau seama cu regret că dacă aveam un pic de inspiraţie și puneam o cutiuţă pe trotinete, făceam și bani pentru o jucărioară! Pornim, mai repetăm, acum mai relaxaţi, ajungem la grădiniță, dau să las copilul care stătuse tot drumul tăcut și mirat, și… îl apucă plânsul. Și-mi pică fisa că-n tot acel drum cu incantaţii de șaman beat, eu cu el n-am schimbat nici măcar o vorbă și că micuțul acum, după ce că s-a simțit nebăgat în seamă, e și lăsat de izbeliște cu gândul că noi acum mergem direct la serbare unde va veni Moș Crăciun și vor cădea din cer fulgi de nea pe flori dalbe prinse de ramuri și vesele sănioare prin nămeţi zboară alabala portocala totuși ce poezie e asta?!… N-am timp nici să respir și el e de neconsolat. Îl ţin în braţe, plânge pe umărul meu în timp ce cel mare repetă sârguincios versurile de haiku combinat cu proză stil Iorga și imn național. De-al klingonienilor, fără dar și poate. Într-un final plecăm, ajungem și la școală, ajung și acasă și scriu… ca să rămână de pomină, ridichea uriașă, mama mai mult năucă si poezia scrisă în metrică de jazz electric combinat cu ska punk, vals vienez, samba.

Mai puţin plastic

Mi s-a spus de la grădiniță că spre sfârșitul săptămânii curtea va fi decorată pentru Crăciun, dar nu oricum, ci all-natural, în susținerea proiectului eco-școala. Așa că m-am gândit ca participarea noastră să fie cu niște decorațiuni pe care știu eu să le fac din coajă de portocală. Asta pentru că se nimerește ca eu chiar să fiu anti-plastic și artificial. Miros frumos (decorațiunile) – deși asta nu se va simţi acolo, după un gard ce dă într-o intersecție mereu aglomerată -, sunt vesele în combinaţie cu verde și procesul e unul care-mi face copiii să stea cu gura căscată (wow, era un îngeraș în coaja de portocală?!).

Pașii sunt:

1. Se curaţă portocale în felii groase. Eu le curăţ ca pe mere, rotund. Din portocale se face suc în storcător, din pulpa rămasă se face, în amestec cu tărâţe, un super scrub pentru corp (nimic nu se aruncă, resursele se folosesc la maxim) iar din coji (am reușit să revin la despre ce vorbeam) se produc decorațiunile folosind ustensile pentru tăiat aluatul în formă de biscuiți.

20151129_084243~2__1448958808_109.166.129.39

2. Decorațiunile se lasă la uscat pe o hârtie/farfurie/orice suport plat (acum, scriind, îmi dau seama că s-ar putea prinde și așa, fresh, e la fel de ok, de ce nu?).

3. Prinderea. Necesar: ac și aţă colorată. Ideal un ac mai gros și o aţă din mai multe fire, dar eu acum, ca o adevărată gospodină, am lucrat cu ce am avut în casă, adică seturi din acelea micuţe ce se dau la hotel. Rușine să-mi fie pentru că în loc să le las la hotel, nefolosite, le iau. Șamponul, gelul de duș și crema nu-mi fac cu ochiul (ca o veritabilă descendentă a Cleopatrei, mă spăl cu smoothie, cereale și… șampon pentru copii, ocazional) dar nu știi niciodată când ai nevoie de ac și aţă. Și poţi avea, o dată pe an. De Crăciun.

20151201_090051~2__1448958880_109.166.129.39

4. Opţional: nasturi (de lemn) ce se pot prinde pe decoraţiuni. Dacă nu cusuți (s-a terminat aţa din micile seturi stil hotel) atunci lipiți cu lipici. Cumpărat.

20151201_091431~2__1448958906_109.166.129.39

Deci, cât mai natural, cât mai simplu. De la decorațiuni și până la a trăi așa, iată un stil pe care chiar îl încurajez. (LEGO din lemn, oare cum ar fi? Cu piese meșteșugite cu mâna, neindustrial, ca-n atelierul Moșului. Și fără să rezulte un preţ de Swarovski, dacă s-ar putea…)

Poze cu crenvurști în zi de sărbătoare

De când am venit, am tăiat liliacul, am sortat lucruri vechi prin garaj, acte in casă, bijuterii în scrinul care a fost al mamei, etc. Azi bunica a zis că nu facem nimic, e sărbătoare. Azi doar stăm. Așa că stăm. Copiii în apă, sunt plecaţi la bazin, bunica în bucătărie – mâncarea bună nu poate lipsi tocmai la zile mari! – iar eu precum purcelul la rotisor. Ba pe-o parte, ba pe alta, așa că am pozat ceea ce văd, crenvurști in curs de bronzare si pagini în care citesc, desigur, despre naivitate, duioșie si chestii care nu au de-a face cu inocenţa, citez. 

Nu-i rău.

20150624_104228__1435133280_109.166.139.105 20150624_104721__1435133327_109.166.139.105

Liliac. Alb

Ne-a prins azi ploaia în parc la Construcții, habar n-am când a venit, acum era soare, acum s-a pornit de nu mai știam cum s-ajungem mai repede în stația de autobuz. Ne-am urcat uzi, am nimerit într-o aglomerație de nedescris dar care ne-a ajutat cu prisosință în timp ce șoferul care era într-o pasă proastă cred, de la facultate și până la Domino a pus trei frâne de-a fost de fiecare dată cât pe-aci să risipim tot popcorn-ul la care rodeam cu sârg. Și odată debarcați la Mega-Image-ul-nostru-Carrefour-Express, dau peste doamna care vinde verdeață, prietena noastră de ani buni, zgribulită toată și legând buchete de liliac. Alb. Împing copiii sub streașina magazinului de haine la 15 lei și încep să aleg cu ea verdeață pentru ciorba de azi, de mai târziu (și pe care aș fi putut s-o pun la foc în loc să stau să scriu). Și în timp ce puneam în pungi mărar și lobodă și ștevie și ceapă verde și usturoi, mă tot uitam la liliac. Măi și mirosea liliacul acela într-un fel înnebunitor deși turna cu cofa și florile când plouă eu știam că nu miros și deși era cu siguranță cules de-aici, de undeva din București, iar eu de aproape cincisprezece ani de când m-am mutat din dulcea Bucovină, n-am găsit liliac care să miroasă așa de intens cum știam eu, mică fiind. Și când le-am făcut alor mei o surpriză cât casa bunicii, care-i mare cât un conac sau, pentru cei care n-o știu, cât o lună, ba chiar un an de post. Iar povestea pe scurt a fost că, în zi de sfântă sărbătoare, în timp ce creștinii ciocneau ouă și se închinau, eu, cuminte și liniștită precum Smărăndiţa popii, m-am dus să fur liliac. Și tot la furat m-au găsit ai mei, cu bluza plină de sânge și agățată precum floarea la butonieră, floarea fiind eu iar butoniera gardul care mă despărțea de liliac. Și dă-i și luptă cu copila la urgențe, coase-o și ține-o mai mult nemișcată, apoi pe la Înălțarea domnului scoate-i firele, acasă, cu asistenta venită și sub ochii celor mai rezistenți din familie, tata, bunica și mama din câte îmi amintesc, plus Irinuca din vecini, prietena mea nedespărțită și pentru impresionarea căreia am găsit de cuviință să guiț precum godacul la tăiere, căci altfel aș fi tăcut mâlc. Așa deci cu mine și cu amintirile mele legate de liliac. Iar mai jos o poză cu liliacul din curtea bunicii, care a luat locul vișinului din copilărie și care, când l-am văzut eu ultima dată duminică, înainte să venim, era abia înmugurit. Cum ar veni, am și eu unul al meu. Anul viitor sper să-l prind înflorind.

DSC_0733__1429715134_89.39.40.202

Talent. Isprăvi. Glorie. Prussian blue

Pentru cinci minute de strălucire a copiilor pe scenă noi ne ardem ani buni din viață, dar hei, se merită cu prisosință! Deci, azi iar emoții, iar stat cu sufletul la gură, dar a-i vedea cei doi năzdrăvani țopăind și dând din mânuțe în lumina reflectoarelor e un moment de glorie absolută. Cel mare foarte stăpân pe situație, cel mic în stilul fie-cum-o-fi-oricum-n-are-importanță, cu bluza ieșită din pantaloni și cravata fugită într-o parte, apoi mândru de medalie dar aruncându-și diploma pentru un balon rătăcit pe sub scaune, iată rezumatul dimineții. Cu pozele de rigoare.

DSC_0551__1428311673_89.39.40.202 DSC_0552__1428311743_89.39.40.202 DSC_0596__1428311872_89.39.40.202

Și, după cum ne așteptam și doream, au venit și figurinele de ipsos despre care povesteam ieri, cele de la ipsoart. Așa că ne-am pus pe treabă.

DSC_0599__1428311955_89.39.40.202 DSC_0602__1428312002_89.39.40.202 DSC_0606__1428312042_89.39.40.202

 Și, ca de obicei, mă aștept să urmeze peretele. Unul dintre ei, la libera alegere.

DSC_0540__1428312211_89.39.40.202

Apoi mai mult ca sigur așternutul.

DSC_0545__1428312269_89.39.40.202

Și, fără doar și poate, propria persoană.

DSC_0515__1428312321_89.39.40.202

(later edit) Iată rezultatul. Și astfel am dedus că micul suprarealist are o culoare preferată: Prussian blue. Pentru un iepure c-o blană ce-ar face până și-o albastră de Rusia invidioasă!

DSC_0609__1428313769_89.39.40.202

Deschiderea ochilor

Dacă am înscris copilul la club de fotbal nu înseamnă că nu va face și pian. Pe lângă chitară. La fel, dacă ieri am fost la teatru și la târg de mici artizani, azi am bifat salonul auto-moto, ediția… a câta o fi fost. Dacă stau bine să mă gândesc, acest gen de ieșiri sunt ca număr la egalitate cu cele făcute în scopuri declarat educative. Și fără a cădea acum în divagații despre parenting, un lucru zic – de fapt doar reconfirm beneficiile dintr-o afirmație care ar trebui să fie o mantra pentru părinți: Nu e niciodată prea devreme. Și nici prea mult! Deci, mergem în continuare pe stilul eclectic, le arătăm de toate urmând ca ei să aibă de unde alege. Dacă unul va vrea să fie cascador iar celălalt olar, atunci așa să fie. Planul meu e unul mare și simplu: să-i încurajez să descopere ce sunt și ce vor. Și-n rest le va fi excelent.

Deci, SAM. Ca de obicei, nenumărate mașini, lucioase, perfecte, spectaculoase, azi și unele de epocă. Și încă o dată am ajuns la concluzia că la fel ca în arhitectură, nu se compară ce-a fost ieri cu ce e azi. Presupun că a prinde suta în 10-9-8-7-6-5-4-3-2-1-0 secunde crește numărul de globule albe, endorfine și tot felul de fluide prielnice corpului dar formele aerodinamice nu au nimic din șarmul generos al celor clasice. Iar cine a văzut cum arată un Dusenberg Torpedo Convertible Berline … ăăăă… hmm… nu prea mai are cuvinte.

Alte atracții (la partea cu mâncatul atracție e mult spus, dar acum hai…) pe lângă care am trecut și ne-am implicat au fost pictatul pe ipsos – iată încă o afacere de familie care m-a încântat (se cheamă ipsoart, am și comandat pentru cei mici iepurași și ouă care ne vor fi livrate la ușă chiar mâine!), am schimbat numere de telefon cu coordonatoarea, mamă și ea, plină de înțelegere și de candoare, era acolo mai mult de drag decât ca să-și promoveze business-ul – mâncatul de tot felul de nenorociri de tip grill-fast-food dar la care am nimerit un mujdei autentic și de-a dreptul senzațional (semăna cu-al lui tata, am mâncat porție triplă!), cascadorii cu motocicletele și atv-urile, mașini și motociclete tunate – aici am stat destul de mult, în amintirea celor pe care le rula fratele-meu-maestru-de-ceremonii acum deja destul de mulți ani, apoi concertul celor de la Hatemode – nu sună chiar rău și mi-au adus în minte perioada când tata de nevoie învățase să discearnă între death metal melodic, progresiv și ska punk, și, în cele din urmă dar nu la final, admirat hostesses și notat mental ponturi pentru a arăta realmente impresionant.

Cam atât. Mai jos, poze pentru jurnal.

20150405_105848__1428254391_89.39.40.202 20150405_105910__1428254410_89.39.40.202 20150405_105924__1428254433_89.39.40.202 20150405_105929__1428254457_89.39.40.202 20150405_110002__1428254476_89.39.40.202 20150405_110044__1428254496_89.39.40.202 20150405_110134__1428254521_89.39.40.202 20150405_110504__1428254547_89.39.40.202 20150405_111730__1428254608_89.39.40.202 20150405_112506__1428254627_89.39.40.202 20150405_112603__1428254652_89.39.40.202 20150405_113012__1428254670_89.39.40.202 20150405_113031__1428254688_89.39.40.202 20150405_115915__1428254574_89.39.40.202

Butonul de plictiseală

A observat cineva cum copilul mic se joacă un anumit timp cu o jucărie și apoi cu alta și totul e bine și frumos până ce micuțul începe să dea semne de agitație? E momentul când mama îl ia pe sus și îi dă ceva de mâncare sau îl schimbă sau îl adoarme sau îi dă altă jucărie sau, desigur, drumul la televizor. Dar nu despre efectele televizorului sau despre hrănitul pe post de calmant vreau să scriu acum ci pur și simplu despre felul în care copilul își manifestă plictiseala. De fapt nu și-o manifestă, el nu conștientizează că s-a plictisit, mintea lui nu funcționează așa – aici voi ajunge într-un final, dar nu la copil, că e mic și are timp, ci la omul cel mare și 24 din 24 obosit și plictisit – ci plictiseala se manifestă din el. Răbufnește. Și iese la iveală prin smiorcăială și un fel de mâncărime, care de fapt e neliniște metafizică în toată regula (sau definiția). E o panică ce explodează în el. Acum că a desfăcut jucăria pe toate părțile, ce urmează, ce poate face mai mult? La naiba, atât a fost? Doar atât?! Devine disperat. Și începe să scârțâie, el e în căutare de idei, de altceva, el vrea, poate, are nevoie, dorește, dar mama vine și îl alăptează / scoate la aer / culcă, etc. Are ea metodele ei de-a-l liniști, mereu.

Eu îi spun butonul de plictiseală. E cel mai bun buton cu care a fost dotat omul. Doar că nu știu cum se face că pe măsură ce copilul crește, butonul în loc să crească proporțional, se atrofiază. La unii dispare complet. Omul mare nu e deranjat de aceleași activități, îi dau liniște, îi dau acel bine-cunoscut confort. E bine-cunoscut confortul, nu? Prea bine cunoscut. Eu nu văd prea mulți adulți neliniștiți. Ce fac acum, unde merg, încotro? Nu. Pe oamenii mari nu îi apucă damblaua și căutările, ci cheful de somn. Trist. Așa că eu, luând exemplul celor mici, îmi cultiv și întrețin butonul de plictiseală. Nu vreau să mă lase să dorm. Vreau în fiecare zi a vieții mele să mă apuce să-mi verific valorile și viața și să mă scormonesc ca să văd ce stă în picioare și ce trebuie schimbat și să nu mă mulțumesc cu ce sunt și să trag de mine să fiu tot ce pot fi și să nu mă las. Ding-ding, e cineva acolo? Da!

325 000. Eroii de la Termopile

După ce un an și jumătate televizoarele au făcut doar parte din decor, de când a început vacanța am zis că las un pic de la mine și-i las pe cei mici la desene animate. Așa, cu porția, câte un episod. În nici două zile, un episod s-a făcut două. Trei. Apoi am devenit noi, copiii și televizoarele care mergeau non-stop. Cât eram acasă, fie că era ceva interesant fie că nu, erau pornite. Pentru că, na, “poate începe ceva”. Apoi m-am trezit și cu un joc pe telefon. “Unul mic mami, te roooog!”. M-a rugat, deci hai. Unul. Mic. Iar ieri când am ajuns acasă de la cumpărături, joaca era în toi, trei capete strânse ciorchine priveau într-un ecran (de-acum al tabletei, telefonul nu le mai ajungea) și trei voci exclamau “ia mașina cea roșie”, “ba nu, pe aia cu eleron!”, “ia-o pe cea cu roți în față (?!?!), te rog tati, te rog”. Ok, zic că mai las încă un pic de la mine, deși la cum au evoluat lucrurile, nu știu care mai era “picul” de lăsat.

Azi le zic “gata băieți, vă mai jucați azi, apoi revenim la normal”. Și de-atunci se tot joacă. În forță. Cu disperare. E contra cronometru. Vor o mașină anume (o fi cea cu “roți în față”?) și au doar vreo 5000 de puncte din câte am înțeles. Le trebuie … 325 000. Aici am reținut clar. Și s-a ajuns la o asemenea îngrijorare că nu le vor face încât tati s-a “sacrificat” să joace doar el iar cei mici să se uite, nu-i timp de ero(r)i și curse terminate pe locul 2. Așa că eu, văzând că n-am nimic de făcut decât să-i hrănesc (azi probabil cu paiul, nici timp de stat la masă și mestecat văd că n-au) m-am gândit să-mi mai prepar niște maglavaisuri și să le încerc. Și-n timp ce-aveam părul plin de nici eu nu mai știu ce, mă trezesc cu Bogdan, că-i e sete și e filtrul prea plin și-i greu și nu-și poate turna. Întreb unde-i tati, a ieșit la fumat? “Nu, e-n sufragerie”. “Roagă-l pe el, nu pot ieși așa”. “Lasă, te aștept pe tine, nu vreau să-l opresc din jucat”. …. ….. ….. Viața bate filmul sau nu e așa?

Azi

Da, știu, se cheamă early-decorating-American-stupid-style dar pur și simplu nu am rezistat. Cum nu am rezistat nici unui brad natural, după ce ani la rând, din ceea ce pompos numeam respect pentru natură, am avut artificial.

Ninge, ninge fără încetare, bradul miroase a copilărie iar Crăciunul începe azi.

image

Cioc, cioc, cine e?

Una dintre poveștile preferate ale lui Bogdan este povestită de tati și se bazează pe un fapt real. Și povestea începe așa: a fost odată ca niciodată, acum vreo 20 de ani, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit, un băiețel nu foarte mic și pistruiat și tare năzdrăvan. Și cum băiețeii cei nu foarte mici și năzdrăvani fac năzdrăvănii mai ales când se adună cu alți băieței la fel de nu-foarte-mici și năzdrăvani, ei bine mai mulți băieței destul de mari și foarte năzdrăvani s-au gândit să plece de acasă și să-și construiască ei o casă în pădure.

Și-au pus ei totul la cale și au bătut drum lung până sus pe un deal și foarte departe de sat și-acolo sus fiind și foarte departe de casele părintești, s-au apucat de construit. Și-au construit zi de vară (primăvară de fapt) până-n seară și nu s-au dat în lături de la nimic până ce n-au ridicat din scânduri și cuie luate de-acasă pe furiș o căsuță de toată frumusețea (aici cei vreo 20 de ani care au trecut și dorința de-a face ca lucrurile să pară ca-n poveste – poveste care aduce destul de bine cu Cei trei purceluși… – șterg amintirea unei barăci ce sta să se prăvale la cea mai mică adiere de vânt). Și-n această căsuță de toată jalea frumusețea, cum scriam mai sus, băiețeii cei mărișori și tare năzdrăvani s-au gândit să ciocnească ouăle roșii de Paște și să împartă frățește cozonacul cel bun, făcut de mamele lor, mame prea prinse cu scuturatul, dereticatul și gătitul ca să mai observe că de-acasă lipsesc niște împielițați…

Și cum totu-i bine când se termină cu bine, la final de poveste și printre coji de ouă și firimituri de cozonac apare un tataie (în speță bunicul de pe tată al lui Bogdan) care fiindcă fusese și el la vremea lui un mic mare împielițat, luase urma năzdrăvanilor care tot lipseau de-acasă în chip complet nevinovat și le descoperise șandramaua căsuța cea frumoasă, precum și ce mai lipsește la ea. Și-așa că, precum bunul creștin ce-n zi de Paște nu ocărăște și blagoslovește ci face fapte bune în timp ce tot rostește Hristos a înviat!, a venit tataie sus pe deal la băieți nu cu un băț lung cu care să mâne purcelușii rătăciți înapoi în sat, ci cu niște drob de la mamaie și, nici mai mult nici mai puțin, cu un generator sub braț! Căci tataie nu lucra oriunde, ci la uzina Plopeni și el știa de ce-i nevoie pentru ca măcar întunericul, dacă nu ursul, frigul și vântul să răzbată în căsuța băieților cei neastâmpărați…

Dar înainte de încheia povestea preferată a lui Bogdan și-a încăleca pe-o șa, să nu uit să spun că nu-i rău de ținut un generator în garaj. Și n-ar fi rău ca pentru Bogdan, la vară, să ridicăm o căsuță pe deal. Iar pentru că la partea de arhitectură, design și construit ne pricepem cam toți, să luăm în calcul aspectele prozaice dar cruciale și să privim pe egeneratoare.ro. Și-acolo printre oferte, reduceri de pret la generatoare electrice, explicații și date tehnice avem și-acel simplu de folosit calculator de consum energetic, ce ne duce cu gândul la o căsuță de vară în toată regula, dacă tot povestind ne-o veni cheful de construit și de distrat!