Experiment cu duhul sfânt

Am zis să fiu sigură că e totul în regulă înainte să-mi înșir aceste idei. Sau, mai bine să treacă cele șapte zile din vorba aceea cu răcelile care trec în șapte zile, fie că iei, fie că nu iei tratament.

Bun. Au trecut șase. Am pornit-o de duminică. Eu. Copiii erau deja, unul de vineri, unul de sâmbătă. Lor le-am dat antitermice, atunci când împachetările și frecțiile nu mai reușeau nimic. În rest ceai de cimbru, multe sucuri proaspete și răbdare. Le-a fost ok, au dus-o foarte bine, chiar și la episoadele cu mucișori de neoprit și tuse de abia reușeau să doarmă câte o oră legată.

În privința mea însă, n-am făcut nimic. Am făcut febră în fiecare dintre primele patru zile, mi-a curs nasul precum Nilul în perioada inundațiilor, am tușit cât cei mici și cât toți oamenii de pe o rază de o sută de kilometri la un loc și am lăsat toate cuvintele cu iz de bau-bau să-mi intre pe o ureche și să-mi iasă pe cealaltă: Diana, ai gripă, nu e o simplă răceală, ia și tu o pastilă! Nu. Ce crezi, că merge așa, cu duhul sfânt? Nu știu. Dacă nu cu duhul, încerc cu Maria. Te spun tatălui tău, tu nu ești sănătoasă la cap! A, dacă e doar la cap, e bine, eu aveam impresia că e generalizat. Și spune-mă lui tata, doar sunt un copil de cinci ani. Nu m-a spus. Și nici n-a mai insistat, știe deja că atunci când îmi pun ceva în cap, sunt receptivă la orice altceva asemeni unui perete.

N-a fost atât de groaznic pe cât m-aș fi așteptat. Adică au fost momente când mă durea și să-mi țin capul pe pernă sau mi se părea un infern să curăț o țelină pentru supă și a-mi întoarce privirea de la un copil la celălalt era o culme a coordonării minte-ochi, dar per total mă mândresc că am dus-o excelent. Din șase zile în trei am dus și copiii pe afară și n-a trecut zi în care să nu fi făcut puzzle cu ei sau să fi colorat. Cu cititul a fost mai greu, n-aveam voce nici să dau simple directive gen spălați-vă pe dinți, darămite să alternez vocea bestiei cu cea a prințesei, dar uite, a trecut! Ieri am băut bere rece și ce bine a fost, azi am alergat. Șase zile, da? Gripă, da? Cu duhul sfânt, da? Ceea ce era de demonstrat.

Ciuc & Joe

Ce vreți să mâncați la prânz? Pizza. Bine, pizza (iar). Și am făcut o pizza care le-a depășit pe toate cele de până acum. Sosul, sosul mi-a ieșit delicios, pe lângă ce pun de obicei (roșii, sare, piper, fulgi de drojdie inactivă, cimbru) am pus și usturoi. Splendid. Și, la masă fiind, în timp ce ne minunam, mă lovește o poftă de… bere. Eu, imaginea-traiului-sănătos-fără-compromisuri, aveam poftă de bere. Am stat și am rumegat ideea, m-am gândit că poate e doar așa, o poftă ce trece pe măsură ce mănânc, dar nu, nu trecea, dimpotrivă, numai la asta mă gândeam. Mă uit la cel mare și-l întreb dacă are grijă de cel mic până dau eu o fugă la nenea Florin. Are. Îmi trag pe mine un hanorac, sar în cizme, iau bani și dusă sunt. Bat la ușa lui nenea Florin, ușa de sus, de la 10. Nu răspunde. Mă gândesc că a coborât deja la magazin, deși nu-i încă două. Cobor la parter. Bat și acolo, trag cu urechea, nu se aude. Insist cu cioc-cioc-ul în timp ce mintea mea deja strigă Neneeeeeeaaaaa Flooooriiiiin, deeeeeschiiiideeeeeți, vreeeeeeeaaaauuuu beeeeereeeeeeeeeeeeeee!!!! Nu-mi deschide nimeni, mă pleoștesc. Pentru câteva fracțiuni de secundă doar, pentru că pare-se că pofta își fabrică propriile șiretlicuri. Ies val-vârtej din bloc, nu mă mai gândesc că i-am spus copilului că merg doar până la nenea Florin, sunt pornită să merg până-n pânzele albe.

Și merg. Până la bodega-magazin de la colțul străzii. Intru. E nenea. De obicei e o tanti. Mă știu și cu ei, intrăm mereu să luăm șervețele sau arpacaș, în drum spre parc. Îl întreb dacă are bere fără alcool (poftim?! nu vreau fără alcool!!!). Are. Sau, nu, lăsați, iau cu alcool. Se uită la mine ciudat, cred că după ce că nu pricepe de ce-s fără băieți, îi e și foarte dificil să mă vadă ca pe un cumpărător de bere. Cu alcool. Aleg un Ciuc (dintre Ciuc și Golden Brau, nu dintre Amstel și Guinness, desigur), întreb cât costă, e 3,50, dar cu sticla ce facem? Cum … adică…. ce facem? (Dă-mi sticla aia că moarte de om fac!!!!!) Păi s-o aduc înapoi, da? Da, da, o aduc înapoi, o beau și aici la masă cu bețivii, dar numai dă-mi-o odată!! – îmi vine să-i spun, dar mă limitez la a mă bucura că mi-a încredințat-o și ies triumfând cu ea. Ies și fac trei pași și-mi dau seama că na, copilul cel mare a rămas ca babysitter, deci merită și el ceva. Mă întorc, nenea face ochii mari. Întreb dacă are Mars. N-are Mars. Are doar Joe și Poiana. Joe! Cer două napolitane, plătesc, ies, alerg. Intru în bloc, urc în lift, mă uit în oglindă. Am o față fericită și făină prin păr. Minunat. Probabil încă un motiv pentru care nenea de la bodegă se uita ciudat.

Acasă, baby și babysitter-ul așteptau cuminți. Înmânez napolitanele, le zic că e cu ciocolată, se uită entuziasmați, cum e, mami, cum e?! (na, ciocolata care se face acasă nu e ambalată așa…), încep să mănânce, eu mă așez cu berea mea. Dau s-o desfac. Cu un cuțit, desfăcător n-am. Nu merge. Mă panichez. Mă gândesc să-i sparg gâtul și să o strecor, leșin dacă nu o beau! Îmi amintesc de un briceag. Trimit copilul cel mare să mi-l aducă din ascunzătoare (e și acela o comoară, alături de niște nasturi sidefați și o cutie plină cu monede de 50 de bani), mi-l aduce, încerc, nu merge. Ok, o sparg. Caut prin sertare un cuțit mai sănătos, dau peste un tirbușon (slavă ție, doamne!) dotat cu un capăt pătrat. Desfac berea, mă afund în scaun, beau. Cu capul mare, pun o pâine la copt. A ieșit… interesant.

(Pentru iubitorii de rafinament, aici e o selecție de vinuri fine. Eu rămân la sucurile proaspete. Și, ocazional, la câte o bere. Ciuc, pentru că la colț nu prea au altceva…)

D-ale Cleopatrei idei de business

Crăciun fericit! Crăciun fericit și… o piele frumoasă! De ce zic așa? Pentru simplul motiv că eu, în astă zi de Crăciun, 25 decembrie 2014 anno domini, am descoperit cea mai minunată variantă de gel-de-duș-gomaj-cremă-de-corp! Notez aici rețeta magică, deși e zi de sărbătoare și ce zic eu n-are de-a face cu sarmalele sau cu salata de boeuf, dar e o vorbă care bine zice că frumusețea pe care o ai în vară e cea pe care ți-ai întreținut-o în iarnă!

Deci, poțiunea magică am preparat-o așa: pulpă de migdale (mi-a rămas de la laptele făcut pentru copii) amestecată cu o portocală doar curățată de coajă (lăsată cu pieliță și cu sâmburi, cu tot) și cu un avocado. Tot curățat de coajă, normal. E genială combinația! Dintre toate experimentele de până acum (banană cu tărâțe, portocală cu tărâțe, ou cu tărâțe și suc de lămâie sau tot felul de alte combinații din cele enumerate mai sus) cea de azi mi se pare a avea efectul cel mai spectaculos! Mai jos, poze cu amestecul fabulos. Pour les amateurs & connaisseurs!

image image image

Și cum mă minunam eu de efectele fantastice gândul meu s-a dus departe hăt, ceva la modul cum ar fi dacă n-aș limita Integraalia la promovarea unui stil de viață sănătos și comercializarea de diverse preparate care celebrează simplitatea ci aș merge și mai departe și aș transforma vânzarea de chestii minimaliste, vegane și raw într-un spațiu unde pe lângă vitrina cu bunătăți fără urmă de conservanți sau alte artificialități aș avea și o zonă amenajată cam în genul saloanelor de cosmetică, unde să se facă înfrumusețare… raw! Preparate pe loc, precum sucurile de fructe de la tonetele din parc și din mall, cu “ingrediente” la alegerea clientei, în funcție de pielea ei și de dorințele ei! Ei, nu sună prea rău, mmm?

Și să facem nu numai întreținere ci totul ca pe vremea Cleopatrei, cu epilare din aceea primitivă (primitivă pentru simplul fapt că orice e primitiv în lumea glamour-oasă și pretențioasă a “sistemului IPL de îndepărtare a părului“) făcută cu miere de albine și zahărul acela pur și neindustrializat, păr îngrijit și întreținut cu uleiuri și buclat cu moațe în loc de ondulatoare de păr și catifelat la atingere nu datorită modelării la cald (asta pentru că am văzut zilele trecute o reclamă la o placă de îndreptat părul, reclamă  – foarte reușită ca și imagine, într-adevăr! – cu o tipă ce încerca să îmbrace o rochie cu fermoar la spate, fermoar care nu se încheia pentru că prindea între dințișori șuvițe mult prea alungite și mătăsoase) și corp îmbăiat în lapte de … (nu m-aș aventura la cel de capră sau bivoliță, am ajuns într-un final la ideea că totuși altele sunt ființele care au nevoie de el) migdale sau sucuri de fructe, morcovi sau … …. …. ei hai, Crăciun fericit de-acum și-un corp senzațional 365 de zile pe an tuturor!

Ivan Ilyich, omul de la sat, omul modern, medicina, doctorul

Am căutat astăzi un articol excelent pe care îl citisem acum ceva vreme, articol care vorbește despre ceea ce înseamnă profesia de medic și despre pasul (înainte, înapoi?) făcut în ultimele decenii, când practic tot ceea ce înseamnă acces la cunoaștere și informație a explodat. Este o confesiune a unui medic ale cărui temeri se leagă de cât de capabil e, de cât de competent e, de câte răspunsuri poate da și de câte soluții poate găsi dar care se vede complet nepregătit în momentul în care trebuie să aducă alinare. Este o aducere în conștient a poveștii lui Ivan Ilyich a cărui dramă nu este boala în sine sau întrebările în legătură cu reușita pe care o poate sau nu aduce tratamentul prescris, ci singurătatea. Înconjurat de familie, de medici, el este de fapt singur, singur prin faptul aparent banal că nimeni nu-i arată înțelegere, compasiune, simpatie, totul se rezumă la fișe, la constatări, la recomandări, la rețete, pe când el are nevoie, precum un copil, să fie alinat. Să fie vindecat, nu tratat.

Și mi-am amintit de bunicul, care atât spunea: Vica, să nu mă lași să stau în spital. Nu în spital, acasă. Acasă, între cei dragi. El, om cunoscut în tot orașul, stimat, ar fi beneficiat de toată grija și de tot confortul dacă ar fi fost nevoie să stea în spital. Dar pur și simplu se opunea. Aveam acasă perfuzia, îmi amintesc perfect cum mama îi schimba acele, tuburile, flacoanele cu pastile și nu-i trebuia mai mult. Erau lângă el mama, tata, bunica și pentru el, nimic nu mai conta. Era ACASĂ, era împăcat.

Acum însă s-a ajuns la momentul la care nicio femeie nu mai naște acasă, mai mult, fără să-și fi făcut cel puțin trei ecografii la părțile moi - nu, nu e o metaforă, ci doar un (alt) termen medical – iar a spune “nu” procedurilor din clinicile private sau din spitale denotă o alegere (un manifest chiar!) și nu împrejurări lipsite de perspectivă. În cel mai îndepărtat sat, unde pentru oameni periuța de dinți e un moft, se știe totuși foarte clar că pentru dureri de șale se merge la primul spital și se face o recoltare de urină sau un RMN. Totul are o rezolvare. Pentru că medicina are acum aproape toate răspunsurile. Și învinge tot. Chiar și viața, uneori.

***

Azi, 18 decembrie, se împlinesc exact doi ani de când Bogdan a fost diagnosticat cu diabet. Timp în care toți medicii la care am fost nu ne-au spus decât despre progresul medicinei, despre pompe cu insulină, despre insulina inhalabilă, despre vaccinul miraculos, despre studii, despre cercetări, teste și, desigur, placa despre cum să raportăm glicemiile la carbohidrați la ore și la unități. Totul e în cifre, totul e matematică. Și toți s-au declarat nemulțumiți în legătură cu drumul pe care l-am ales eu. Ei bine, mai vedem.

Ironman

S-a pornit și copilul cel mic să vorbească. 2 ani și patru luni jumătate. Dacă acum o săptămână încă ne bucuram de câte două – trei cuvinte pe zi, ei bine acum turuie non-stop. Deja ne trezim cu el la frigider cerând ce vrea să mănânce (mai mereu tântână – smântână – el nefiind tocmai vegan…) sau spunându-ne că limonada e acra (ach, achhhhh!) și că mai vrea miere (bzzzzzz, me-e). “Murdoch atacul mental” e modoc atac capu (așa l-a învățat cel mare că se pronunță “mental” – inteligent, nu-i așa?), mama titim? (citim) repetă non-stop, fiind chestia pe care o aude cel mai des la Bogdan, deten pentru desen, mama (s)pala mâna e iar ușor de spus, iar de numărat până la 5 înainte să sară de pe o treaptă sau canapea e încă ceva ce a învățat (5 probabil pentru a-mi da și mie timp de reacție, nu neapărat de altceva…). Abia acum pot spune și eu precum spun oamenii care ne văd: s-a făcut mare.

Ne uităm la el, râdem, îl punem să tot repete și-n timp ce el repetă ne uităm unul la celălalt. De fiecare dată. E un copil pe care puteam să nu-l avem. La dublul test de sarcină din primul trimestru îmi ieșise citomegalovirus. Nu se știa de când – ceea ce e foarte important! Ideea era că pur și simplu am. Doctorul mă programa deja pentru o întrerupere de sarcină, că e riscul mare și nu are sens să mergem înainte, că suntem tineri și putem oricând încerca din nou. Nici acum nu știu pentru cine era riscul mare, pentru noi, să avem un copil cu probleme sau pentru el, să-l dăm apoi în judecată pentru malpraxis. Eu, care mi-l doream ca pe nu-știu-ce, am ezitat atunci. Jumătatea mea mai bună (aici nu-s doar cuvinte, la noi e într-adevăr așa), a spus să lăsăm lucrurile așa cum sunt. Că va fi bine. Că mai putem face și un alt gen de analize. Una care se face rar, dar se face. Am făcut-o și s-a confirmat că va fi bine. Iar acum când copilul care era un semn de întrebare se uită la noi cu ochi mari și ne cere ceva, e pur și simplu spectaculos. Copilul pe care am fost la un pas de a nu-l avea, vorbește. Vorbește cu noi. Haios, dar mai ales emoționant.

***

Cum ar veni, se poate. Se poate orice. De la a face chestii SIMPLE precum analize medicale la clinica Hilmi și nu numai, analize de bacteriologie moleculară sau testul babes papanicolau și până la a crede. Și nu renunța.

***

P.S. Cred că cel mai comic lucru pe care cel mic îl tot repetă de câteva zile e aimămen. Ironman sună perfect a I’m a man. Grăuntele a devenit bărbat.

image image

Eticheta care vinde

De când a venit valul cu E-urile, carnea plină de hormoni, codurile cu 3-2-1-0 puse pe ouăle de la găini stresate tare, mediu, puțin, deloc, apoi cu laptele care este pasteurizat și repasteurizat la nesfârșit, (adică până ce în sfârșit se cumpără de pe raft), a apărut un contracurent, cel al obsesiei pentru tot ceea ce e etichetat drept ‘produs naturist’, natural, bio, organic, ecologic, 100% sănătos, nepesticizat, nehormonat.

Omul care a aflat că industria întreagă conspiră împotriva lui încearcă acum disperat să revină la natură și să înlocuiască raftul de supermarket cu cel de plafar. Sau, pentru comoditate și pentru a avea mai mult timp de investit în (dez)informare, cu raftul virtual din miliardele – cred – de magazine online.

Ceea ce nu e rău. Doar că nou-descoperita preocupare pentru sănătate se traduce prin hrănirea unei alte industrii. În care totul se vinde la supra-preț. Cânepa, de exemplu. La cânepă nu prea se pune problema de dăunători. Deci a cumpăra cânepă bio în loc de cânepă ne-bio e doar o risipă de bani. La fel cu uleiul din nucă de cocos. Important e să nu fie procesat, hidrogenat, dezodorizat, etc. Adică acel “bio” trecut pe etichetă e cel puțin redundant.

Ce pot să spun… presupun că urmează ca mult promovata periuta de dinti electrica să apară într-o variantă cu peri de mistreți siberieni în loc de fire sintetice. Și cu mâner de lemn, asortat. Iar atunci chiar vom putea spune că există o alternativă naturală și sănătoasă pentru orice. Suntem clar on the safe-side.

P.S. Teoria ca teoria dar sunt și eu dintre cei care fac risipă de bani…

image

Lentile de contact? Nope!

De vreun an încoace urmăresc postările Kristinei Carrillo-Bucaram. Raw-vegană de îndată un deceniu, fostă hiperglicemică, acum vindecată și promotoare a unui stil de viață cât mai simplu și natural.

Și înainte ca interesul fanilor să coboare de la ochii ei la sâni (crucial de știut dacă sunt sau nu naturali!) sau invers, să urce de la epicele ei borcane cu amestecuri fresh și vibrante tot în aceeași direcție, una dintre întrebările pe care oamenii i le-au tot adresat a fost legată de culoarea ochilor ei. Ca atare ea a explicat într-un filmuleț cum stau lucrurile cu ochii ei, care din căprui au devenit, pe parcurs, miere + albastru și un pic de altceva.

Cum ar veni, o alimentație fără grăsimi trans- și de fapt statul departe de tot ce înseamnă procesat aduce, printre altele, ochi tot mai clari. Și luminos colorați. Deci nu, nu se pune problema de lentile permanente de contact. Și nici nepermanente. Ea între două filmări mănâncă un platou de fructe, nu se uită obsesiv în oglindă și mai și cheamă pe cineva din staff. Pentru a-i reconfirma că-i frumoasă. Și pentru a o ajuta să-și caute prin geantă solutia pentru lentilele de contact.

Daaaar, vorbim despre aproape 10 ani. Și despre o frumusețe nu neapărat căutată. Pentru restul, există magazinele de optică menite ab initio pentru cei care purtau ochelari. Restul care își cumpără lentile de contact colorate cu dioptrii dar mai ales fără și rezultă apoi ochi de un albastru turbat, frizând roșul la limita pupilei, dar na, omul e om și reacționează intens la tot ce înseamnă senzațional.

Așadar, cum spuneam, Kristina Carrillo-Bucaram. De urmărit. Măcar pentru ochii frumoși, dacă nu pentru altceva.

kristina-gabrielle-carrillo-bucaram-vegan

Swish – swish

Dimineața. La prima oră. Primul lucru. Swish – swish.

Timp în care mă pieptăn. Swish – swish.

Mă spăl pe față. Swish – swish.

Nu mă uit în oglindă. Am făcut o singură dată greșeala. Și m-a bufnit râsul. Și nu-i de râs pe timp de swish – swish.

Diverse. Swish – swish.

Se trezește capul familiei. Se freacă la ochii și-apoi și-i dă peste cap. Inacceptabil swish – swish! Dau și eu ochii peste cap și mă abțin să nu râd. Motivul oglinda, a se vedea mai sus. Swish – swish.

Se trezesc și cei mici. Îmbrățișări, pupici mimați, swish – swish. Limbajul semnelor, direcționări spre baie, ei întinzându-se după periutele de dinti pentru copii, eu cu al meu swish – swish. Poate le-aș cânta cu the wheels of the bus go round and round / the whipers wipers (teoretic fără h…) of the bus go swish – swish dacă nu aș avea gura plină. Swish – swish.

Copiii pornesc spre bucătărie. Doar rămân eu să strâng… Pasta întinsă pe chiuvetă, oglinda stropită, cosmeticele răsturnate laolaltă cu capetele de la periutele noastre de dinti. Swish – swish.

În bucătărie. Le-arăt ce fructe pentru suc am. Swish – swish. Încep s-aleagă, se ceartă, se-mpacă, eu, imperturbabilă, swish – swish. Fac sucul, fiecare și-l bea. Zgomot de lichid tras prin paie. Și de swish-swish.

S-a cam făcut timpul să mă opresc. Plec serenă la baie, mă clătesc, spăl. Mă simt bine. Zâmbesc. Și gândesc ca de fiecare dată: ador senzaționalul swish – swish!

***

Nota traducătorului: se cheamă oil pulling. Sau oil swishing. Și se face nu numai pentru curățarea danturii. Dantură pe care de altfel o curăță impecabil. E un remediu vechi de când lumea. E bun pentru tot. De la astm la artrită și de la dureri de cap până la vindecarea infecțiilor din corp. E de o mie de ori mai mult decât tehnologia unica a periutei de dinti electrice care împinge fluidul în spaţiile interdentare adânci şi de-a lungul gingiei tale, oferindu-ți dinţi vizibil mai curaţi, gingii mai sănătoase şi un zâmbet mai alb, deși e o chestie simplă. Cam cum e ceaiul de mușețel. Însă e o chestie simplă despre care omul consumator și cumpărător de reclame nu mai are habar.

coconut-oil

Copii. 1,2,3,4,5,6…

Citisem acum ceva vreme o carte scrisă de o româncă stabilită în Canada, o carte despre cancer. Și despre copii. Jurnal? Confesiune? Nu. Proză umoristică. Bolnava, mamă a șase copii, povestește despre tot și despre toate. De la statul în perfuzii și până la vopsitul părului (albastru, ca să nu fie alb!), despre crescătoria de iepuri de sub masă, despre nevindecare, despre frică, despre ea ca femeie și soțul ei ca bărbat. Despre boala din sângele ei care poate fi oricum, numai plictisitoare nu. Despre înmormântări vesele și despre spitale cu surori medicale care zgâlțâie pacienții din somn cu îndemnul haide trezește-te, e timpul să-ți dau somniferul, trezește-te dar!!! 

Dar cel mai mult despre copii. Care uneori visează, așa: Noapte. Mateiu se trezește plângând. “De ce ai pus șoricelul sub pernă???” Bolborosesc prin somn: “Nu-i niciun șoricel. Ai visat.” Copilul se agită: “Șoricelul!!!” Mă trezesc de-a binelea și-mi dau seama că Mateiu e prea mic ca să știe ce-i aia vis. Încerc soluția cea mai rapidă. Dispariția șoricelului. “Nu mai e șoricelul, l-a mâncat pisica!” “Nu l-a mâncat!!!” țipă Mateiu. Soluția nu-i bună. Copilului îi e milă. “Nu, mămicule, nu l-a mâncat. L-a luat pisica și l-a dus la ușă și i-a spus: Pleacă de-aici, măgarule ce ești!” Mateiu se liniștește. Pune capul jos, închide ochii și doarme dus…

Sau care se bat. În camera de alături, strigăte, bufnituri. Când cred că-i destul, intervin. “Ce faceți acolo, mă?!” “Mamăăăăă, strigă Mateiu, Cristopher nu mă lasă să-l mușc!!!!!”. Inocență în toată puterea cuvântunui, nu altceva!

Copii pe care îi pregătește sufletește pentru ideea de moarte, simulând tot felul de înmormântări. Un fluture, un bondar, o pasăre. Și lucrurile decurg așa: Înmormântarea era pe sfârșite, mă grăbeam să intru în casă, trebuia să mătur, să spăl vasele. “Să termin mai repede”, am zis, și-am încheiat discursul funebru așa: … “și nu te vom uita niciodată!” “Mincinoșilor!” a strigat Gloria. “De ce ne faci mincinoși?!” am întrebat-o nelămurită. “Așa i-ați spus și bondarului și uite ce i-ați făcut!!!” “Ce i-am făcut?” “Ați plantat peste el cartofi!!!!”

Cam așa arată o mamă a cărei cea mai mare grijă e a-și educa șase copii astfel încât, mai devreme sau mai târziu, să nu se simtă ai nimănui. Să nu se simtă orfani.

***

Și-am scris rândurile de mai sus pentru a reitera o idee. Grija pentru copii nu se traduce în lucruri și-n bani. Grija pentru pretul la pampers și-a discerne între cereale cu gluten sau cereale fara gluten și cereale Milupa sau oricare altă marcă, e doar o glumă. Copilăria și viața sunt altceva.

image

De la 1 ianuarie 2015

La aprozar fiind, avem mereu aceeași problemă. Nu se poate plăti de pe card. De înțeles de altfel faptul că tanti cea amabilă și care face și borș de casă nu știe ce mai e și aia un sistem POS, doar până la urmă vorbim despre un aprozar! Aprozarul micuț, de la colț. Să fim sinceri acum, cine cumpără un dovleac și patru gutui nu are nevoie de bani importanți! Nici chiar pentru un sac de gogonele nu se impun prea multe bancnote, deci doamna cea simandicoasă și posesoare de card dar nu și de bani va merge până la cel mai apropiat bancomat. Și va scoate cei aproape 30 de lei necesari.

Ca o parafrazare, la aprozar, ca excepție de la regula general valabilă, ai card dar… n-ai parte. Și cam așa înțeleg că vor sta lucrurile de la 1 ianuarie 2015 și în ceea ce privește accesul la sănătate. Un pic invers, dar ideea rămâne în picioare. Cum ar veni, dacă nu vei avea cardul de sănătate în buzunar când te ia cu amețeală iar paramedicii din ambulanța care vine chemată de vreun bun samaritean nu au cititorul de carduri la ei, e ca și cum nu ai avea cash pentru fructe atunci când ești la aprozar. Deci vrei-nu-vrei, va trebui să-ți aplici două palme, să te ridici, să dai o fugă până acasă, să cauți prin vreun colț de sertar acel obligatoriu card de sănătate și să te prezinți regulamentar la locul faptei leșinului, cu el în dinți, în mână sau în buzunar.

Dar, lăsând gluma la o parte, eu, ca mamă de copil diagnosticat cu diabet, salut introducerea acestor carduri. Mai este mult timp până ce Bogdan va împlini 18 ani și-mi pun toată încrederea în beneficiile stilului de viață vegan, însă cred că un asemenea card și informația decelată rapid de cititoarele de carduri de sanatate vor face accesul la medicație de departe mai puțin riscant și, ca și timp, înzecit mai ușor.