Trei esee pe care mi-a plăcut să le scriu, pentru că…

… îmi plac copiii mei. Mult. Enorm. Și pentru că îmi place să scriu despre ei. Trei esee pe temă dată pe care am avut bucuria să mi le citească și aprecieze… ei bine da, chiar ea, Patricia Wallner!

December 14th, 2016

The Mind of the Child

– an essay –

My 6 year old son enters the supermarket, heads towards the fruit area, picks a fruits-and-vegetables bag and begins to choose oranges. Slightly squeezes them, looks carefully at their peel. Are they ripe, are they too ripe? With a bag full of oranges he goes to the weighing scale, puts it on, presses the right image, waits for the label to be printed, takes it and sticks it on the bag. Puts the bag into the grocery shopping cart and while taking out the groceries list that he himself, in capital letters, has written, pushes the cart and walks by my side to the local fruits area. Once we’ll get home I know he’ll take the groceries out and put the fruits in the fruit baskets that we keep by the window. In the past six years, he had constructed his physical, functional and biological independence.

My 3 year old son is in a playful disposition. Walks to the fruit baskets, takes out an orange, says ‘Look out, mom!’ and throws it at the ceiling. Then runs to the place where the orange has landed, stoops to pick it, stands back up, laughs, kicks it. His gross motor skills have been perfected to the point of … no return, I think as I happily watch him.

My 2 year old son comes into the kitchen, grasps an orange with his whole hand and opens the juicer’s lid. We sit together at the table, peel the orange and put slices on a plate. We’ll slowly insert them into the mouth of the cold press juicer. He chooses a straw and takes a mouthful of juice. Frowns. Yes, I know, the oranges we had today were not as sweet as usual. He is the unconscious creator perfecting his fine motor skills. Along with his taste preferences…

My 18 months old baby boy points at an orange and says “po-co-ca-la”. I look at him in awe because all of a sudden everything makes sense. That “co-co” that he used for announcing me that he wants his orange juice or that we were passing by the fruit area in the supermarket starts to resemble the conventional “portocala”. These days is all about language and it sounds wonderful.

My exclusively breastfed 6 months baby is now ready for diversification. Or at least so I’ve read and today it’s the big day. With a small glass and a teaspoon I approach his chair and while he babbles at me and makes all these funny faces, I try to dismiss all the annoying questions in my suddenly irrational mind. “What if he does not like it? What if I try another day and he still does not like it? What if he’ll never like anything I give him? What if I’ll have to breastfeed him for my entire life?” And as I continue to ask myself all these questions my boy opens his mouth, takes his first teaspoon of juice, pauses for a second and looks at me as if questioning if I am going to forever remain dumbstruck or if I am going to feed him that thing that tastes interesting. He is sensorially absorbing information. The kind of information that stays with you no matter what.

***

December 15th, 2016

The Importance of Movement

– an essay –

This is the preamble of a letter to my unborn or very recently born daughters-in-law. Or to my somewhat long ago born daughters-in-law, supposing my sons will fall in love and marry women that are older than them. And the things I want to pass on to you are of much importance to me because, you see, they concern my future grandchildren whom I already adore!

So, my dearest, please allow me to tell you that from the moment my son’s and your baby is born, you’ll have to be aware of the beautiful challenge that he or she will represent, you’ll have to anticipate their needs, sense the time they are prepared to move to another stage of development and carefully adapt and prepare the environment that will help them harmoniously and joyously grow.

But first things first, so I’ll start by advising you to never underestimate the importance of a natural birth (even if by the time you’ll read this doctors will prescribe C-sections by default and I, your annoying mother-in-law, have underwent two C-sections myself… but boy was that husband of yours a handsome, spectacular, giant 4600 grams baby boy!), because natural birth is the first major aid in helping babies establish their body scheme, which I hope you already know what it means and are not searching it on the Internet as you are, hopefully, reading this… (but anyway I’ll give you a hint, it’s what helps human beings understand where their bodies begin and end and, in time, through parents’ and grandparents’ love and care, leads to the ability to move through the environment safely, confidently and… joyously – I really feel the need to add!). And once you have completed the birth naturally, or through a C-section if that was best thought, do go for natural feeding, because breast feeding (and I’ve done it, soon after my each C-section, it wonderfully worked!) will make the baby feel loved. Totally, completely, absolutely loved. And if this isn’t enough reason and you’ll find yourself confused in a world that offers a zillion varieties of powder milk and adds promoting the miracles they make, please rely on this piece of information that all mothers should have. Best food to produce myelin is breast milk. And myelin is that fatty white substance that surrounds the axon of the nerve cells, forming a layer that is ESSENTIAL for the best functioning of the nervous system. And it’s by the descent of the myelin from head to those cute little toes and by its movement from the inside to the outside that my gorgeous grandson or granddaughter will hold their head, their shoulders, will reach out for a toy or my nose, will roll, sit, slither, crawl and this happenings will bring along that beautiful moment of functional independence where he or she will be able to walk to the table and pour a glass of water just to keep their little body properly hydrated while climbing on top of your closet in order to reach for that precious artefact that I will offer you when we shall first meet, secretly wondering if you will throw it away that very same special day…

– to be continued –

***

December 18th, 2016

The Adult as a Role Model

– an essay –

Today it’s December 18th, 2016. Exactly four years ago, by the time I’m typing these words, my elder son was being injected his third insulin shot. He was three years and eight months old and had been diagnosed with Type 1 diabetes. One week later, he and his dad came back from the hospital, with dark circles around their eyes and with these all of a sudden long, very thin and almost translucent arms. Watching them play with a solar system toy that I had bought for Christmas seemed so surreal that I kept turning my eyes towards the baby boy that I was breastfeeding. My son’s younger brother. A six months old little being that happily looked me in the eyes giving me strength to cope with… what was it? … the thought that everything was going to be different. And it was different, for a while. We decided that the kids and I will move for a while to the small city were I was born. It was eight hours away from Bucharest and my children were going to see their dad only on weekends, but there they would breath fresh air, eat the best of food, live in a big house with a huge garden and my strict grandma could impose a routine that was now more than ever needed. And, last but not least, it was the place where I hoped I could pull myself together. I had to model strength. And optimism. Do everything as if those four insulin shots a day represent nothing more than a simple routine, something like brushing his teeth or me changing his brother’s diapers. Things were falling apart but it was the time to prove that I can pull everything through. And do it graciously. We went skying, we went sledding, we built snow men, we shoveled snow. And when he was sleeping I used to read Cousens’ books and any other thing that I hoped would help me offer him a life with less insulin. And as spring came in, we moved back to Bucharest where we started to attend nutrition courses and we bought a dehydrator and all those strange looking and smelling ingredients that were going to become a colorful and replenishing alternative to what we were raised to believe that it represents eating. I learned to do kale chips and paradisiac tasting smoothies and sugar-free, diary-free chocolate and biscuits. Before turning five, my son knew what mesquite and turmeric and lucuma were and how to use them. And I learned to do something that I thought I’d never learn. Bread. Good, tasty home-made bread to replace that 100-ingredients-fluffy-GMOwheat-sweet-tasting-supermarket-bread that we used to love.

He grows beautifully. And he lives a life that is not different in the sense that I feared. He eats anniversary cakes at his friends’ birthdays and he totally likes pizza and has his share of lollipops while at school, but he also adores his fresh juices and almonds and home-made goodies. He’s into sports, outdoor activities, he laughs a lot, reads a lot, plays a lot. He’ll soon turn eight and perfectly knows what a healthy, balanced lifestyle involves.

Cum se prepară și cum se bea (sau nu neapărat) un ceai de anason stelat

Se iau o pungă de anason (stelat) și decizia de a prepara un ceai. Ambele având doar o vagă idee despre anason, parcă dintr-un colţ al memoriei răsare informaţia cum că e bun pentru bebeluși, dar nimic suplimentar. Și ar fi ridicol să dai căutare pe google după “preparare ceai”, poti da pentru orice căutare dar pentru un ceai… nici chiar așa! Deci fierbi apa. Ca pentru orice alt ceai. Timp în care studiezi steluţele de anason stelat (cu titlu informativ, și soarele e o stea), miroși, guști. Mmmm, bun anasonul stelat! Apa a fiert și de aici urmează partea de ezitări. Cât pui? Câte steluţe pentru o cană de ceai? Câteva, ar trebui… Te decizi. La undeva în jur de patru. Și pui trei. Nup, nu pare că va ieși suficient de concentrat. Sari direct la șase. Opt, ca să știi o treabă. Acoperi și te învârţi pe lângă ceainic (sau o oală cu o farfurie pe post de capac, pentru că așa se prepară chez moi). Încă nu dai căutare pe internet. Elementul surpriză makes life go round (& upside down). După un timp (evident prea scurt), stabilești că e momentul pentru a bea. Torni. E splendid parfumat! Colorat, vag. Și iei primul contact. Teribil. E ca și cum ai bea parfum de liliac. Miroase perfect dar gustul e… cam cum era probabil la gust apa din ciubărul în care se ascunsese Jake de căpcăun la ultima aventurare pe vrej. De fapt nici n-are gust. Sau are. Unul prea intens și de ceva ce nu poate fi incadrat. Dar, în scop științific, nu renunţi. A doua gură. Ei bine a doua gură are un gust tolerabil (printr-o logică simplă, a treia gură ar trebui să fie pur și simplu nectar). A treia gura. Nu e nectar (logica simplă e mereu un prieten fals), dar tot e ceva. Și oricum e un lichid atât de parfumat încât a-l bea îţi va face pielea să rămână de-a-pururea-frumos-mirositoare-și-fermecată. Așa, ca a… moaștelor. Și din analiză în analiză se beau cam trei sferturi de cană. Și se consemnează că e chiar delicios ceaiul de anason. Sau… nu neapărat.

Fără marele A

Am aşteptat sfârşitul săptămânii ca să pot scrie ce scriu acum. Să mă pot lăuda, eu una pe mine.

Marți dimineața. O noapte nedormită, doi copii bolnavi. După o altă săptămână de nopți mai mult nedormite şi de boală, dar dusă pe picioare, pentru că aşa îmi place mie să mă încăpățânez, întâi trebuie să îmbrâncim corpul să funcționeze şi dacă nu şi nu, atunci trecem la altceva. Şi am îmbrâncit până ce marți am decis că nu mai e ce îmbrânci deci mergem să vedem unde-i bai. Diagnostic: sinuzită acută şi otită medie la unul, la celălalt pauză, pentru că nu s-a vrut controlat. De unde am decis că dacă are putere să se împotrivească, totuşi nu e aşa bolnav. Pe rețetă, la loc de cinste, antibiotic. Îi explic doctoriței că eu aşa ceva nu dau (chestia asta am mai scris-o aici pe blog  şi o voi mai scrie de fiecare dată când se va întâmpla). Ba să fac bine să-i dau, că e nasol. Plecăm. Iau de la farmacie ce e-n rețetă, mai puțin antibioticul (PENTRU CĂ EU NU LE DAU). Şi de aici începe partea frumoasă. Timpul nu se împarte în zi şi noapte, nu în ore, ci în minute. Când stai şi te uiți la copil să vezi cum merge. Face febră. Îl doare. Plânge. Îi spui să fie tare. Leşini de somn, de grijă. Şi dimineața la cinci te ascunzi în bucătărie şi plângi. Copilului doar i-ai spus să fie tare, ce exemplu ai fi aşa, varză? Ți se pare că nu merge. Că a avut doctorița dreptate. Că de data asta ai să-i dai mizeria aia. Te frămânți. Şi-n toi de sfârşit de lume vine copilul, palid, în pijamale, şi zice: “Nu plânge mami (cine, eu?! eu sunt foarte tare!). Mi-e foame.” Pauză de şoc. ÎI E FOAMEEEE!!! Şi aşa sfârşitul lumii se opreşte brusc, dacă îi e foame înseamnă că poate. Să se facă bine. E pe drumul cel bun şi pe propriile picioare. Mănâncă. Trei guri. Dar e ok față de nimic. Apoi face iar febră. Iar îl doare. Iar plânge. Eu țin iar discursul cu Statu-Palmă-Doare-n-cot şi cu Alioşa nu răceşte, Alioşa se-ncălzeşte, dar mai timid, aşa, parcă n-a trecut destul timp de când mă găsise spălând pe jos cu o găleată de lacrimi. Îi fac aerosoli, îi spun că e un robot şi că aşa se încarcă, doar n-o vrea ca Baymax, dintr-o valiză roşie, el e un super-robot-bărbat, îi pun picături, îl pipăi, trag de el, trag de mine, trag şi de celălalt care dacă tot a auzit de urechi dureroase parcă-parcă are şi el ceva senzații, şi tot aşa până aseară. Când are urechea plină ochi şi ochii plini de lacrimi şi zice că-l doare. Te doare sau te deranjează pentru că se simte altfel? Mă gâdilă. Păi gâdileala nu doare. Dar hai la urgențe, pentru orice eventualitate. Şi pentru că mami clachează. Urgențe. Mi-l aspiră, copilul e palid, mă întreb dacă să mă lansez să-i zic doamnei că eu iau decizii care oripilează lumea medicală. Îi zic. Când o aud spunând că merge bine şi că nici n-ar trebui să mai fie nevoie de o aspirare. Îmi vine să o iau în brațe, să-l iau pe copil în brațe, să mă iau pe mine în brațe!

Morala ar fi că se poate. SE POATE! Nu zic că mereu, dar eu, cu ai mei copii, suntem dovada că în marea majoritate a cazurilor când un doctor consideră că “Aaaa, nu, fără antibiotic clar nu se poate!”, ba da se poate.

WP_20151017_001__1445090245_109.166.132.147~2

“going primitive”, ta-daaam!

Consider că până la acest moment am făcut trei lucruri importante pentru copiii mei. Unu, că îi încurajez să facă ceea ce vor (desigur, atâta timp cât asta nu presupune să-mi transforme deshidratorul în mașină de spălat), doi, că i-am învătat ce înseamnă să mănânce sănătos (chit că amândoi știu exact ce gust are iaurtul Danone cu Darth Vader sau Yoda pe ambalaj) și trei, că ferindu-mă de bone și alte ajutoare au crescut foarte legaţi unul de celălalt. Vrând-nevrând au fost non-stop împreună iar din asta a rezultat o relaţie cum puţini părinți pot spune despre copiii lor că au.

Bun. Și dacă mi-am propus să ajung la lucruri importante făcute pentru ei măcar câte să pot număra pe degetele de la o mână, am trecut la numărul patru gustul pentru natură. Fiind prima generaţie născută intre betoane există riscul să nu-și mai dorească să iasă dintre ele, dacă doar asta vor vedea în majoritatea timpului, nu-i așa? Așa-i. Deci am purces la scormonit internetul în căutarea cortului perfect, a saltelelor perfecte si a sacilor de dormit perfecţi. Iar după aproape două ore de asimilat detalii tehnice și făcut comparaţii am sfârșit prin a comanda nu ceea ce era perfect, ci ceea ce se găsea în stoc la magazinele online. Iar azi a venit și comanda. Bucurie mare, emoţii, preiau pachetele, mă uit la ceea ce am intuit că trebuie să fie cortul și îl desfac (așa am citit pe site-urile de camping că se face, îl desfaci de acasă și te familiarizezi cu el, nu dai lupta când ești deja terminat de la drum și cărăratul bagajelor!) gândindu-mă că la cât de mic e sigur mi-au încurcat comanda (cort de 3 pers., cu spaţiu de depozitare și un mic acoperiș) și am unul de o persoană, una anorexică chiar. N-a fost așa, normal, a fost cortul ales și atât de mare încât acum am toată sufrageria plină cu el.

De-acum rămâne să văd unde mergem. Și cum mă voi descurca. Dar cum timpul a dovedit că absorb teorie cu o precizie de 100% și că o pot pune în practică într-un procent egal (hai, de 98%, de dragul sincerității), mă îndoiesc că va urma să povestesc pe aici cum am ajuns în camping și mi-am dat seama că am cumpărat saltele gonflabile dar pompă nu am comandat (iată de unde se scade un procent) și că nu am nici ciocan pentru a bate cuiele (…) și că nici beţe de rezervă nu am și nici soluţie de ţântari și nici baterii pentru lanterne și… dușul unde îl fac?

20150717_141328__1437136871_109.166.129.243 20150717_141627__1437136920_109.166.129.243 20150717_142426__1437136954_109.166.129.243

Zi de duminică, zi de târg

Mă gândeam că ar trebui să-mi fac o categorie distinctă, târguri și expoziții, pentru că văd că nu las să-mi scape nimic la acest capitol. Pe zi ce trece pare-se că-mi descopăr o curiozitate tot mai mare pentru lucrurile mărunte, făcute de mâini de oameni, muncite, gândite, ca să nu mai spun că e dublată cu prisosință de plăcerea de-a mă fâțâi printre tarabe, pe genul acela de alei înguste și pe care se înspică umbra cu soarele.

Și, ca să scurtez introducerea și să ajung mai repede la partea convingătoare, cu poze, să spun repede că am fost azi, într-un final, la un târg care e permanent și se organizează de când lumea cred, și anume la cel din Agronomiei. Doar auzisem de el și văzusem frânturi trecând cu mașina sau cu tramvaiul, dar de oprit, n-am oprit niciodată. Ei bine, e minunat! Am găsit de toate, de la suc de cătină la fagure de miere și ouă de rață și urdă cu mărar, am văzut că au și găini de curte la vânzare, plus ulei de floarea soarelui presat la rece și tot felul de creme după rețete naturale, plus că am mâncat de parcă am fi fost într-o poiană, la țară. Loc de alergat pentru copii, copaci pentru cucu-bau, iarbă cosită, mese din lemn și cergi întinse pe jos, plus o mâncare făcută pe foc de lemne, bună cum rar am mâncat. Și ieftină de nu mi-a venit să cred, am impresia că nici la cantinele stundențești nu se mai mănâncă cu-atât de puțini bani! Pentru lămurire, să precizez că am dat incredibila sumă de 30 de lei pentru două porții de sarmale cu mămăligă și ardei iute, o porție de pomana-porcului, tot cu mămăligă, o porție de fasole cu cârnat, dar cârnat de parcă ar fi fost făcut de tataie, din porc crescut în curte și apoi tăiat ca la carte, tranșat și condimentat cu cimbru și usturoi, e-x-a-c-t-c-u-m-t-r-e-b-u-i-e, plus o porție de varză murată cu boia. A, și să nu uit de pâinea de casă, care a intrat tot în fabuloasa sumă de care povesteam! Iar despre ciocolata în două culori sau despre caramele ca pe vremea copilăriei nu mai zic, căci parcă plănuiam ca, pentru a trăi cel puțin 150 de ani și arăta ca o floare, mă voi feri cât oi fi și-oi trăi de tot ce-ar putea fi făcut cu zahăr…

Cum ar veni, a fost frumos-frumos iar în weekend-urile însorite, acolo ne vom petrece parte din timp, plus că îmi voi cumpăra mere și suc de sfeclă și măr, nepasteurizat (dacă îl fac eu, nimeni nu-l bea…), apoi brânzeturi într-adevăr tradiționale, zacuscă atunci când mi se termină cea venită de la la tatalili, urdă și caș și miere, neapărat!

DSC_0856__1430063310_89.39.40.202 DSC_0859__1430063355_89.39.40.202 DSC_0861__1430063379_89.39.40.202 DSC_0862__1430063402_89.39.40.202 DSC_0863__1430063428_89.39.40.202 DSC_0865__1430063456_89.39.40.202 DSC_0866__1430063478_89.39.40.202 DSC_0868__1430063505_89.39.40.202 DSC_0869__1430063531_89.39.40.202 DSC_0875__1430063561_89.39.40.202

Mr. Muscolo face ce mie nu-mi place

Mi-a trecut prin minte că nu ar fi rău de inițiat o petiție prin care să se ceară ca toți cei care folosesc aleile parcurilor pe post de piste de antrenament să dea la fiecare trei luni, dacă nu și mai des, un examen psihologic. Adică nu orice om ar trebui lăsat să zburde precum un fluturaș și mai ales nu cei care îi agresează pe ceilalți cu s p l e n d o m e g a l i a lor. Și scriu aici despre un …. ăăăă…. cum să-i spun ca să formulez politicos?… ăăă… un personaj de coșmar (e rezonabil așa?) care își poartă carcasa perfect dăltuită pe aleile parcului – suspectez că de la răsărit și până la apus, dat fiind faptul că ne sincronizăm aproape la fiecare oră din zi la care aș alerga iar eu n-am obiceiul să alerg după un anumit orar -, cu mici pauze în care probabil dă fuga (run, f****r, run!) până acasă pentru a se admira în oglindă și împrospăta. Departe de mine gândul de-a nu aprecia frumusețea în toate formele ei, unde mai pui că de dragul corectitudinii trebuie să și consemnez că fabulosul exemplar are un mare succes la alergătoarele din parc – am asistat la îmbujorări și chicoteli câte deja nu mai pot număra! -, dar totuși, o pâlpâire de inteligență într-un colț al ochilor n-ar strica … hai, măcar într-unul dacă nu în amândoi! Bun, și acest narcis-al-tuturor-timpurilor-și-aleilor despre care spun se întâmplă să mă găsească interesantă, ceea ce mă irită și mai tare decât ifosele lui de cap-și-sec-și-pătrat. Așadar, cum stăteam eu mai deunăzi pe o bancă și îmi trăgeam sufletul, mă trezesc că viețuitoarea se oprește la o bancă distanță, chipurile să-și lege un șiret nedezlegat. Și, până să-mi dau eu seama de probabil unicul gând care-i parazitează mintea de cumpărător împătimit de steroizi anabolizanți, mă trezesc că pornește un monolog despre pantofii mei de sport – monolog ce s-ar fi vrut dialog. Nu m-am obosit să dau semne că aș fi cu auzul în regulă iar în timp ce el la rândul lui nu dădea semne că se va lăsa cu una cu două, mi-am calculat șansele de a-l reduce la tăcere cu un consum minim de cuvinte. Se cheamă adaptarea investiției. Și în timp ce stabilisem că de fapt tactica va fi să nu consum nici măcar un singur cuvânt (Sunt surdo-mută, ba chiar mă uit și un pic cruciș, nu pot să cred că n-ai observat!) ci pur și simplu să-i ignor efluviile de testosteron și să plec, se apucă, printre două afirmații de cunoscător într-ale echipamentului sportiv, să facă niște flotări. Aaaaahhh, vă rog, să-mi descheie cineva corsetul și aduceți și sărurile de nas! Păi da… Presupun că era o modalitate de a-mi arăta că la ce bicepși și ce tors are ar putea să mă învârtă pe degetul lui mic. Ar putea, da. Însă precum baschetbaliștii mingea, nu și altcumva. …. Și am plecat. Petiția. Neapărat.

“O să mă pun în cap, sper să mai încap…”

Am văzut acum ceva vreme o caricatură în trei acte care zicea așa: Mă duc să mănânc la McDonald’s. Bine. Mă duc să fumez o țigară. Bine. Voi deveni vegan. Și cu proteina, fierul și calciul ce faci?! Nu găsesc acum imaginea dar ideea rămâne: dacă un om din zece face ceva diferit, e suspect. Și unde veganii veritabili sunt foarte cumpătați în manifestări, un om care trăiește în secvența junk-food-alte vicii-canapea face un capăt de lume din orice se abate de la ce știe el.

Iar în episodul de azi, un pic despre yoga. Zi-i unui om că faci yoga și așteaptă-te să se uite la tine ca la felul șapte. Șaptezeci și șapte mai precis. Ori ai timp de irosit și ifose cosmopolite și mergi la o sală unde frământarea pricipală e să-ți asortezi pantalonii de yoga cu covorașul și cu elasticul de păr, ori ai gărgăuni și stai la zenit cu (dez)integrarea în cap. Ceea ce e probabil sigur mai grav. Te expui la remarci de genul încă un pic și ai să-mi zici că levitezi! și nici măcar faptul că le iei drept amuzante nu trage în balanță. Faci yoga, ești ciudat. Punct. În rest, e totul normal. Ce pot să spun… Poate doar că eu cred că dacă am face cu toții un pic de mișcare – hai, nu neapărat yoga, yoga e deja o formă de respect, nu doar pentru sine cât mai ales pentru toți ceilalți pe care încetezi să-i mai agresezi -, dar chiar și a urca și coborî pe scări și nu cu liftul și tot ar funcționa și că dacă ne-am folosi ochii, urechile și gura în mod proporțional am trăi altfel. Dar hei, altfel e deviant, deci să ne întoarcem la ce știm, raportul de 10 la 1 stabilește fără eroare ce e bine și ce e rău, nu-i așa?

Butonul de plictiseală

A observat cineva cum copilul mic se joacă un anumit timp cu o jucărie și apoi cu alta și totul e bine și frumos până ce micuțul începe să dea semne de agitație? E momentul când mama îl ia pe sus și îi dă ceva de mâncare sau îl schimbă sau îl adoarme sau îi dă altă jucărie sau, desigur, drumul la televizor. Dar nu despre efectele televizorului sau despre hrănitul pe post de calmant vreau să scriu acum ci pur și simplu despre felul în care copilul își manifestă plictiseala. De fapt nu și-o manifestă, el nu conștientizează că s-a plictisit, mintea lui nu funcționează așa – aici voi ajunge într-un final, dar nu la copil, că e mic și are timp, ci la omul cel mare și 24 din 24 obosit și plictisit – ci plictiseala se manifestă din el. Răbufnește. Și iese la iveală prin smiorcăială și un fel de mâncărime, care de fapt e neliniște metafizică în toată regula (sau definiția). E o panică ce explodează în el. Acum că a desfăcut jucăria pe toate părțile, ce urmează, ce poate face mai mult? La naiba, atât a fost? Doar atât?! Devine disperat. Și începe să scârțâie, el e în căutare de idei, de altceva, el vrea, poate, are nevoie, dorește, dar mama vine și îl alăptează / scoate la aer / culcă, etc. Are ea metodele ei de-a-l liniști, mereu.

Eu îi spun butonul de plictiseală. E cel mai bun buton cu care a fost dotat omul. Doar că nu știu cum se face că pe măsură ce copilul crește, butonul în loc să crească proporțional, se atrofiază. La unii dispare complet. Omul mare nu e deranjat de aceleași activități, îi dau liniște, îi dau acel bine-cunoscut confort. E bine-cunoscut confortul, nu? Prea bine cunoscut. Eu nu văd prea mulți adulți neliniștiți. Ce fac acum, unde merg, încotro? Nu. Pe oamenii mari nu îi apucă damblaua și căutările, ci cheful de somn. Trist. Așa că eu, luând exemplul celor mici, îmi cultiv și întrețin butonul de plictiseală. Nu vreau să mă lase să dorm. Vreau în fiecare zi a vieții mele să mă apuce să-mi verific valorile și viața și să mă scormonesc ca să văd ce stă în picioare și ce trebuie schimbat și să nu mă mulțumesc cu ce sunt și să trag de mine să fiu tot ce pot fi și să nu mă las. Ding-ding, e cineva acolo? Da!

Ăăăăăă…. mmmm… povestire cu curat-murdar

Copilul cel mic nu mai vrea să facă baie. Nu mai vrea și punct. Oricât am sta pe lângă el și am încerca să-l momim spre curățenia care poate fi aaaatât de amuzantă (ah, da, sigur, exact așa cum e de fiecare dată când îi bag șampon în nas și în gură, sigur că da!), nu vrea. Azi, în disperare de cauză, am scos jucăriile de piscină, doar-doar va face pasul cel mare peste marginea căzii. Avionul gonflabil, uite ce frumos și albastru eeee, oaaaaa!!! Da, e frumos. Îl privește cu drag din zona uscată a băii. Peștișorii cu motoraș. Neah. Rățuștele. Nope. Scot ochelarii de scufundări. Ba bine că nu! Vesta de salvare. Uite, vrei să te îmbraci și tu ca Bomban? Vrea pe naiba. Transpir lângă el, îmi vine să scot de la naftalină costumul de baie cu paiete, acela vintage, al bunicii, și să intru și eu în cadă, s-o fac pe mica sirenă (ocup toată cada, dar trag speranță că n-ar observa) sau pe-a broscoiul cel verde și râios, orice, aș sta și pe post de suport de stropitoare, doar-doar să reușesc să îl spăl. Nu vrea. Cel mare face atmosferă, știe care e situația și participă trup și suflet la convingerea murdarului derbedeu, dar nu, nu merge. Nu merge și pace.

Îl scot pe cel mare, încerc să mă gândesc doar vag când a fost ultima băiță a celui mic (pe la Crăciun, parcă, cam așa ceva…), îl îmbrac, scot haine curate și pentru cel mic, pe principiul foarte sănătos sau sperat a fi așa, că pielea se exfoliază regulat și prin frecarea cu haine curate se cheamă că e și el spălat. Stilul uscat. Cam cum se spală oamenii în spitale, cu pudră de talc. Apoi apuc niște șervețele umede și-l primenesc așa, prin zonele esențiale. Prin esențiale a se înțelege cele pe care mă lasă să i le ating. Adică vârful nasului și un strop de obraz. Îi pun un body, bluza cu Batman (una dintre multele, el dacă nu e Batman nu poate nici respira…), pantaloni și dau să-i schimb șosetele. Haaalt! Trebuie să-și curețe scamele dintre degetele de la picioare. Și se apucă, tacticos. Cu fața unui pui de maimuță și concentrarea unui savant, extrage unul câte unul toate firele adunate. Propun, așa, de probă, tăierea unghiilor de la picioare. Poftim? Fugi și visează în bucătărie, acolo e viața ta! Știu, nici asta nu vrea, voi reveni cu punerea în practică mai târziu, când va dormi. E încă una dintre “reușitele” mele de mamă. Mi-e și teamă să fac un bilanț.

Mă uit la el cum arată, odată îmbrăcat. Decent. În lume n-ar zice nimeni că nu e proaspăt spălat, dar eu o știu. E încă o zi care s-a adunat. Și încă un strat… Iar eu, în continuare, nu am habar cum să fac. Așa că zic încă o dată bogdaproste că măcar mă lasă să-l spăl pe dinți și-mi văd cu resemnare de treaba mea.

baita 1 baita 2 baita 3