(concluzii obţinute prin presare la rece)

I’ll take sweet, any day over sour, 

Mouth-watering pastries depend on the flour. 

Dessert usually comes, at the end of the meal, 

Sugary sensations, the taste is surreal.

Belgian chocolate truffle cake,

Cures every single, emotional ache. 

Some may say, it’s a bit too rich, 

I’m in love, I’ll never switch.

(AnitaPoems.com)

Chez Diana. Crêperie.

Am ajuns să fac clătite cam o dată la două zile. După ce acum nici o lună le făceam pentru prima dată, de nevoie, maestrul de ceremonii fiind plecat, apoi pentru că s-a decis în unanimitate că ale mele sunt mai bune, mai nou am ajuns la stadiul de-a le face cu atât de multă plăcere încât și-au câștigat loc de cinste printre activitățile care mă relaxează – dacă e să mă întrebe cineva ce fac de sunt atât de zen eu zic că fac yoga, alerg, colorez în fiecare zi cel puțin trei desene și coc clătite.

Iar după ce începutul a fost mai hurducat și am bifat nenumărate momente lipsite de glorie, cum ar fi clătite arse în timp ce pozam altele și le postam ca să mă laud cu ele, răsturnat farfuria cu un întreg teanc dichisit, uns tricoul, pantalonii și șosetele cu miere amestecată cu vanilie și carob (cea mai bună umplutură!), lăsat unele pe jumătate crude, într-un final clătitele și cu mine ne-am armonizat. Într-un asemenea fel încât deja pot da nu numai sfaturi, gen făina integrală n-are ce căuta în ecuație (mi-a fost greu s-o accept, eu folosesc doar integrală pentru tot ce fac în casă, de la pâine la pizza, așa că am încercat tot felul de combinații și de proporții, doar-doar voi da lovitura… dar n-am dat-o) sau pentru a ține clătitele fragede se păstrează vasul (de “depozitare”) mereu acoperit și, în timp ce altele se coc, teancul se tot întoarce astfel încât ultimele depuse să fie mereu dedesubt, dar mi-a trecut prin cap că, pe lângă ciocolateria mea raw, aș putea să îmi deschid, cândva, și o clătitărie. Chez Diana. Crêperie sau… Clătita zen (?!) … sau Clătita roșie (ideea copilului cel mare, îl laud pentru inedit și pentru sufletul lui cald, eminamente comunist) sau Integraalita-clătita (doamne ce idei mai am!) sau… sau mă opresc acum pentru că pe ultimele patru le-am ars.

(Dez)ordine & pizza margherita. Crina

Azi, un pic mai încolo, sau poate chiar acum în timp ce scriu, se va naște o verișoară pentru cei doi năzdrăvani ai mei. Micuța Crinuța se naște tot într-o zi de 16 și va avea și ea păr bălai și ochi deschiși la culoare. Așa, ca mama ei. Și ca mama mea.

Și m-am gândit eu așa: ai mei copii, fiind cei mari ai familiei, vor trebui să fie un exemplu pentru ea. De cavalerism, de bune maniere, de bună creștere, de cultură, educație, etc și cum lista e lungă și timpul scurt mi-am suflecat mânecile (pe-ale mele) și i-am pus la treabă (pe ei). Să-și facă ordine la jucării, pe principiul (uneori fals, dar acum nu-i timp de filosofat) că disciplina din exterior aduce disciplină și în interior. Deci i-am pus să facă ordine în dezordine. Și și-au făcut. De cap. Și-au făcut de cap. Am desfăcut toate cutiile de jucării și le-am zis să le sorteze, sub supravegherea mea. Unul s-a apucat de citit. Altul de o luptă cu niște dinozauri. Exact pe dos decât trebuia, adică cel care ar fi trebuit să citească, se lupta, iar cel care ar fi trebuit să fie la nivelul pocnitului de jucării, se lăsase complet absorbit de o carte pe care n-o mai văzuse de la ultima curățenie-de-proporții încoace.

I-am lăsat o vreme, apoi le-am reamintit scopul demersului: ordine, disciplină și un prim pas pe drumul devenirii de modele demne de urmat. Și cu reamintitul am rămas. Unul se apucase să facă un cub, celălalt să călărească pe mânerele canapelelor. Iar exact pe dos decât ar fi fost de așteptat.

M-am gândit să-i las să se plictisească și de noile activități. Și s-au plictisit. Iar când s-au plictisit, s-au apucat de altele. Unele care n-aveau nicio legătură cu ce intenționam eu să fac eu, normal. Și cum într-un final am realizat că nimic nu se va schimba nici dacă îi las în legea lor până cresc mari, m-am apucat eu de treabă. Că tot îmi suflecasem mânecile cu vreo două ore înainte… Și cum munceam eu precum o mașină de mare precizie, aruncând lego la lego, mașini de plastic la mașini de plastic, mașini de metal la mașini de mașini de metal, animale la animale, jucării de lemn la jucării de lemn, ben 10 la ben 10, se trezesc leneșii mei că poate ar interesant să mă ajute. Și m-au ajutat după cum urmează: unul, din vârf de canapea, mă ghida (mami, la piciorul tău, lego! mami, sub cutia roșie, un elefant!) iar celălalt, tot din vârf de canapea, arunca jucării, teoretic spre cutiile desemnate, practic unde se nimerea. În capul și spatele meu de om muncitor și aplecat, cel mai adesea.

Cu chiu cu vai am reușit să fac tot ce era de făcut. Și-aici dau un pont: odată curățenia gata, veți observa o grămadă de resturi care nu pot fi sortate nicicum. Sunt chestii mărunte, gen capete de extratereștri, picioare de animale, bucăți de transformers. Aici se procedează așa: se rulează covorul pe care au rămas și tot ce e în el se va turna pur și simplu într-o cutie, cutie ce apoi va lua drumul gunoiului. Nu încercați să le lipiți sau asamblați. Se vor dezlipi și dezasambla și la următoarea curățenie se vor adăuga altora noi și veți avea și mai multe pretenții de înfruntat. Mami, lipește-i capul! Pune-i piciorul la loc! etc. Adică și mai multă bătaie de cap. Mai multe bătăi de fapt, dacă ar fi una singură ar fi rezonabil. Și simplu de tolerat.

Bun, și-odată terminată treaba, odiseea lecțiilor de viață a continuat în bucătărie. Unde, în nori de făină și un entuziasm general am făcut pizza margherita. Pe care am potrivit-o cu o oală de limonadă și am mâncat-o la locul curățeniei, bucătăria rămânându-mi tot mie de curățat…

Ordine și disciplină, ok, să zicem că, măcar teoretic, le-am bifat. Iar teoria e mereu un prim pas.

DSC_0649 DSC_0652 DSC_0655 DSC_0661 DSC_0664 DSC_0667 DSC_0670

D-ale Cleopatrei idei de business

Crăciun fericit! Crăciun fericit și… o piele frumoasă! De ce zic așa? Pentru simplul motiv că eu, în astă zi de Crăciun, 25 decembrie 2014 anno domini, am descoperit cea mai minunată variantă de gel-de-duș-gomaj-cremă-de-corp! Notez aici rețeta magică, deși e zi de sărbătoare și ce zic eu n-are de-a face cu sarmalele sau cu salata de boeuf, dar e o vorbă care bine zice că frumusețea pe care o ai în vară e cea pe care ți-ai întreținut-o în iarnă!

Deci, poțiunea magică am preparat-o așa: pulpă de migdale (mi-a rămas de la laptele făcut pentru copii) amestecată cu o portocală doar curățată de coajă (lăsată cu pieliță și cu sâmburi, cu tot) și cu un avocado. Tot curățat de coajă, normal. E genială combinația! Dintre toate experimentele de până acum (banană cu tărâțe, portocală cu tărâțe, ou cu tărâțe și suc de lămâie sau tot felul de alte combinații din cele enumerate mai sus) cea de azi mi se pare a avea efectul cel mai spectaculos! Mai jos, poze cu amestecul fabulos. Pour les amateurs & connaisseurs!

image image image

Și cum mă minunam eu de efectele fantastice gândul meu s-a dus departe hăt, ceva la modul cum ar fi dacă n-aș limita Integraalia la promovarea unui stil de viață sănătos și comercializarea de diverse preparate care celebrează simplitatea ci aș merge și mai departe și aș transforma vânzarea de chestii minimaliste, vegane și raw într-un spațiu unde pe lângă vitrina cu bunătăți fără urmă de conservanți sau alte artificialități aș avea și o zonă amenajată cam în genul saloanelor de cosmetică, unde să se facă înfrumusețare… raw! Preparate pe loc, precum sucurile de fructe de la tonetele din parc și din mall, cu “ingrediente” la alegerea clientei, în funcție de pielea ei și de dorințele ei! Ei, nu sună prea rău, mmm?

Și să facem nu numai întreținere ci totul ca pe vremea Cleopatrei, cu epilare din aceea primitivă (primitivă pentru simplul fapt că orice e primitiv în lumea glamour-oasă și pretențioasă a “sistemului IPL de îndepărtare a părului“) făcută cu miere de albine și zahărul acela pur și neindustrializat, păr îngrijit și întreținut cu uleiuri și buclat cu moațe în loc de ondulatoare de păr și catifelat la atingere nu datorită modelării la cald (asta pentru că am văzut zilele trecute o reclamă la o placă de îndreptat părul, reclamă  – foarte reușită ca și imagine, într-adevăr! – cu o tipă ce încerca să îmbrace o rochie cu fermoar la spate, fermoar care nu se încheia pentru că prindea între dințișori șuvițe mult prea alungite și mătăsoase) și corp îmbăiat în lapte de … (nu m-aș aventura la cel de capră sau bivoliță, am ajuns într-un final la ideea că totuși altele sunt ființele care au nevoie de el) migdale sau sucuri de fructe, morcovi sau … …. …. ei hai, Crăciun fericit de-acum și-un corp senzațional 365 de zile pe an tuturor!

Interesele. Filosofia dintr-un pliant

În fiecare zi, vin pliante noi. Zilnic avem cutia poștală plină de pliante. Nu-i rău însă, nu ne plângem, mai grav ar fi dacă ar fi plină de facturi. Și, revenind la pliante și la cei doi locuitori maturi ai apartamentului numărul 41, avem de-a face cu doi oameni cu două stiluri diferite. Unul (eu) le scoate din cutia poștală și le aruncă direct în cutia de carton ce servește pe post de coș de gunoi și care șade frumos la doi metri mai încolo, celălalt (mon mari) le scoate, se oprește cu teancul în fața panoului de cutii poștale, îl desface pe primul, se uită, îl frunzărește cap-coadă, mai face trei pași, îl desface și pe următorul, și, dacă e cu mine și-mi simte privirea dezaprobatoare în coastă, pornește cu pas vioi dar tot trăgând cu ochiul printre paginile rămase deschise iar dacă nu e cu mine (cazul ideal) lucrurile se petrec, cel mai probabil, așa: dă visător pagină după pagină în timp ce se îndreaptă alene spre lift, cheamă liftul fără să ridice ochii, bâjbâind cu degetele de la mâna liberă după buton (noroc că stăm într-un bloc comunist cu un lift la fel de comunist și cu un buton unic și la fel de comunist), apoi se urcă domol în lift și după ce închide absent ușile și apasă la fel de absent și tot pe pipăite butonul cel mai de sus, continuă să frunzărească. Iese din lift și se îndreaptă agale spre ușa casei, profitând la maxim de timpul rămas până ce ușa se va deschide iar chiotele și pupicii de bun-venit vor fi însoțiți de sfârșitul tragic al pliantelor, pliante preluate nemilos de către mine și aruncate la fel de nemilos. Tot de către mine, da.

Astăzi însă, împotmolită fiind într-un aluat, pliantele au scăpat. Și cum frământam eu de zor numai ce aud o voce binevoitoare în spatele meu: uite, pe ăsta să-l păstrăm, te va interesa. Mai mult din curiozitate decât din interesul indicat mi-arunc o privire ca să văd ce, în numele tuturor sfinților, m-ar putea interesa! Și văd un pliant de la Covera.ro deschis la ghivece de flori și vase de yena și alte tot felul de vase de gătit, plus ustensile de bucătărie la amestec probabil cu aplice și jucării la discount. Nu zic nimic. Dar în mintea mea se petrecea al treilea război mondial. Cum adică să mă intereseze pe mine să-mi cumpăr tigăi?! Oale și ulcele te fac! Și în timp ce am continuat să frământ cu înverșunare la aluat și să fac forme în el de parcă aș fi mânuit un cuțit de tranșat și nu niște banale forme cu inimioare, steluțe și ursuleți, gândeam revoltată că și dacă îmi petrec majoritatea timpului bucătărind și grădinărind, asemenea interese nu mă definesc deci e umilitor ca cineva să creadă că un pliant cu cratițe m-ar putea interesa, eu sunt o ființă superioară, gândesc așa cum respir, citesc într-o zi cât alții într-un an, scriu, visez, am dorințe profunde, ce mai încolo-încoace, sunt un spirit creator în toată puterea cuvântului, iar el, nerecunoscătorul, îmi înmânează spre studiu, analiză și sinteză pliante cu reclame la grătare și țepușe pentru porc la proțap! Jignită! Atât de jignită și atât de singură în lumea mea…

Dar, desigur, cum orice pahar are și o jumătate plină și orice norișor se poate îndepărta cu un bobârnac, ne-am împăcat. Nu pentru că ar fi făcut el un foc de tabără și artificii din banalul pliant sau pentru că și-ar fi dat seama cum funcționează fluxul alambicat al gândirii mele având o săptămână la cină pliante în loc de “the usual vegan stuff” (ce oricum pentru el are gust de carton sau de hârtie cerată, în cel mai bun caz!), ci pur și simplu pentru că eu am realizat că femeia care bucătărește din pasiune e precum în cărțile cu povești, un mic creator, un… artizan! Iar magia, oricât de magie ar fi ea, vine la castron, oricât de prozaic ar părea. Castron căruia, întâmplător, i se poate face reclamă într-un pliant. Care pliant mie, total neîntâmplător, îmi fusese înmânat cu drag.

***

Și da, se cheamă tot un fel de cazuistică, dar, vrând-nevrând supraviețuirea depinde de ea.

Zile mari

Azi m-am trezit într-o dispoziție de zile mari. Nu pentru că am bătut din palme și am reușit să aplic ce-mi propusesem ieri și nici pentru că s-ar fi întâmplat ceva special. Pur și simplu m-am trezit cu o senzație de bine. De foarte bine. Suspect de zburdalnică dar nu mai stau să analizez, pur și simplu mă bucur că e așa.

Mi-am băut apa. Apoi la jumătate de oră sucul. Apoi la altă jumătate de oră zmutiul. A nu se trage concluzia că funcționez cu jumătăți de măsură, da? Copiii cuminți, unul prin absență, altul prin preocupări. Preocuparea de-a se juca după bunul plac cu jucăriile celui plecat. La grădi. Bun așa.

Aș avea chef să scriu despre cai verzi pe pereți, dar am un deadline care bate la ușă deci trebuie să mă concentrez pe chestii prozaice. Prozaice dar încărcate de perspectivă și de sensuri. Sensuri administrative. Cum ar fi rafturile metalice. Și ce prețuri au rafturile metalice, în consecință. Sunt bune rafturile la casa omului, serios acum, doar am și eu un balcon plin de ele, grădina mea de-astă vară n-ar fi putut altfel înflori și prospera! Dacă stau bine să mă gândesc, cred că pot face chiar și recomandări. Pentru balcoane orientate spre nord și predispuse la igrasie, așa cum este al meu, cele mai bune sunt cele metalice. Sigure ca rezistență în timp și foarte ușor de curățat. Și încă un pont: de ales cele cu picioare înalte, pe sub care se poate foarte ușor mătura. (sunt doctor docent în materie de rafturi, nu-i așa?)

Punctul doi pe agenda de azi, să vorbesc despre mesele de călcat. Ei bine, masă de călcat eu n-am. La fel cum nu am avut nici de înfășat, care teoretic este un must. Eu calc… pe pat. La fel cum și copiii mi i-am înfășat pe pat (înfășat, vorba vine, eu copiii doar îi schimbam și îmbrăcam mici fiind, deși îmi fusese altfel recomandat. Pentru că na, chiar și într-un secol al informației care ne bușește pe toate părțile, chiar nevrând, tot se mai practică imobilizarea cocoloșirea bebelului în pânze și sfori panglici, dar nu mai insist aici, m-am consumat destul acum câțiva ani…). Deci, cum spuneam, nu am masă de călcat. Nici măcar o masă simplă, deși mi-aș dori poate chiar o masă de călcat semi-profesionala, cum probabil se impune la casele mari. Și neștiind despre ce-i vorba, mă mulțumesc să explic dând copy-paste de pe-un site: Masa de calcat profesionala asigura calcarea rapida si eficienta a rufelor este prevazuta cu rezervor de abur integrat si fier profesional cu maner din pluta si labirint special ce garanteaza pastrarea aburului omogen la temperatura constanta. Masa de calcat este prevazuta cu plan incalzit si aspirant, in urma calcarii lasand tesaturile perfect uscateOh, dar e cu simbolistică textul, mă duc cu gândul la Ariadna, Tezeu & Minotaur. Și desigur la Pan! Mă duc însă mă și întorc. Azi, acum și aici nu vorbim despre dragoste, curaj, încercări, neîntoarceri. Ci continuăm cu luatul temperaturii. Temperaturii din bucătării profesionale, nu cum sunt cele ale oricărui om normal. Temperatură care se măsoară pe scări, milimetric, cu kelvinul (absolut nicio legătură cu calvinul klein!) și cu termometre cu sondă. Și infraroșu. Science fiction, nu altceva!!! Dar lăsând gluma la o parte și având în vedere că m-am transformat și eu într-o mică verigă a lanțului trofic-alimentar, un astfel de termometru pentru bucătărie m-ar cam interesa

Dar gata acum, am zis tot ce era de zis (sau cel puțin am încercat…) fug să fac pâine de casă. Cu maia! ;-)

image

Extrem de cunoscut

Scenariul de mai jos mie îmi sună mai mult decât cunoscut.

oatmeal

Se întâmplă mereu. Dar vă spun, MEREU. Scris cu majuscule.

Am de trimis o comandă de ciocolată și curierul care trebuia să vină în intervalul 6 p.m. – 8 p.m. sună la ușă la ora 6 fără cinci minute trecute fix. Și se grăbește, normal, doar de aceea-i curier! Pun pariu că într-o viață viitoare a fost porumbel. Iar eu am de printat hârtia personalizată, etichetele de lipit pe cutia plină de bunătăți yum-yum, plus factura de atașat, iar imprimanta nu poate printa pentru că nu mai are, fix, fix, dar fix acum, cyan! Sau dacă are cyan nu are magenta sau dacă le are pe ambele singur primesc mesaj că am de-a face cu un paper jam! Scenariul e apocaliptic, copiii cei doi pe care îi am sigur vin și ei să ceară ceva, curierul dă ochii peste cap, mie îmi vine să plâng și să-mi smulg părul de cosânzeană din cap. Colac peste pupăză mai sună și telefonul, unul dintre acelea la care trebuie să răspund amabilă, drăguță și volubilă și nu de parcă sunt o butelie veche pe bază de gaz…

Fac ce fac, improvizez cu ce am, de la ambalaj și până la bonul de casă ce iese alene din casa de marcat, îmi cer scuze de la curier, plasez comanda și-i spun bye-bye. Apoi continui cu cerutul de scuze și de la Doamne-Doamne pe care în mintea mea nervoasă sigur l-am supărat, apoi de la internetul care cu conexiunea lui mereu prea leneșă comparativ cu viteza mea sigur m-a scos și el din sărite. Dar care, acum și de regulă mă scoate din criză și anormal. Intru pe site-ul de-acum preferat, Cartuseria pe numele lui de botez, îmi comand un toner nou și mă întreb, pentru a mia oară, dacă aș comanda mai multe o dată, oare asta m-ar scuti de ciclicul necaz? Probabil că nu, sigur printr-un echilibru al sorții la ora X când am nevoie ca totul să meargă brici voi rămâne fără curent. Sau își va rupe curierul piciorul sau voi scăpa tăvițele cu ciocolată încă în stare lichidă pe jos sau cine știe ce altă catastrofă dătătoare de lucruri peste cap se va întâmpla….

Hmmmmm, mai vrea cineva să facă schimb cu mine și cu viața mea?

(sursa foto: The Oatmeal)

Pizza. Nimic mai simplu.

Copiii mei adoră pizza. Nimic nou, cui nu-i place?

Și le-o prepar în două variante, astfel:

- 1 -

Ca la carte, însemnând așa;

- 500 de grame de făină. Integrală. Ecologică. Ideal spelta,

- 250 de mililitri de apă călduță – nici prea prea, nici foarte-foarte,

- drojdie, cât o nucă,

- 5-6 linguri de ulei de măsline,

- sare – roz, neapărat din cea roz!,

- busuioc, uscat.

Aluat frământat într-o bilă și lăsat la frigider pentru jumătate de oră sau chiar trei sferturi, dacă nu lucrez sub presiunea timpului. Timp având la mine forma celor patru ochi care sunt mereu pe mine, a celor patru mâini care deschid, trag, se agață și a celor două corpușoare ale căror burtici așteaptă nerăbdătoare să fie umplute…

Aluatul apoi scos, presat, modelat și mai mult sau mai puțin frumos așezat pe foaia de copt.

Sos: roșii bine-bine coapte, curățate sau nu de coajă, mixate cu busuioc, cimbru, sare, piper și boia. Dulce.

Topping? Minim. Blatul și sosul fac pizza, vă rog, nu-mi spuneți altceva!

Succes garantat.

- 2-

Folosind soluții de back-up, așa:

(Încep prepararea ei încă din parc.)

– “Mama, vreau pizza azi” (și vine și vocea din fundal: “Pi-ta, pi-ta, ma-mi, pi-ta!”)

– “Mâine, dragostea mea, am uitat ieri să iau făină…”

– “Ba nuuuuuu, vreau aaaaaazi!!!!” (și vine iar vocea din fundal, acum direct pusă pe chițăială…)

N-am timp pentru toate. Să mai stau și-o oră la tobogane în parc, apoi să trec să cumpăr și făină, apoi să aștept aluatul să “crească” la frigider, apoi să devină blat crocant la cuptor… (azi) pur și simplu timp nu am.

Am însă telefon și locuiesc în patria pizzei livrate la domiciliu. Livrare rapidă, blat la alegere, topping la alegere, sos la alegere, desert la alegere, băutură la alegere, reducere, plata cu cardul, curier amabil, pliant promoțional… pot cere oare mai mult?!

Comand pizza deci, ca o a doua “variantă de preparare”. Și mă pregătesc pentru avalanșa de întrebări ce obligatoriu va urma: “Mama, dar pizza ta de ce nu e perfect rotundă?”, “Mama, dar pizza ta de n-o scoți în cutie?”, “Mama, dar ție de ce-ți ia atât de mult timp să o faci?”, “Mama, dar mâine mai faci una tot așa?”… :-D

image

Poveste bazată pe un fapt real

Au fost odată ca niciodată, căci de n-ar fi fost nici nu s-ar fi povestit, un rege și o regină ce aveau doi prinți, frumoși și veseli precum răsăritul soarelui, zglobii și minunați precum ziua la amiaz, cu plete aurii precum cerul la apus și iubitori de afine negre precum noaptea cea blândă… Și viața la castel curgea plină de culoare până ce într-o zi, regele și regina aduseră pe lume o fetiță ce-avea un gângurit precum zumzăitul de albină, fetiță ce le umplu viața de și mai multă culoare! Și se gândiră ei ce se gândiră și, după o vreme, căzură de acord ca numele fetiței să fie… Integraalia.

Și Integraalia creștea și de la o zi la alta mai frumoasă se făcea, minunând pe toată lumea cu puritatea ei, vrăjindu-și frații și părinții cu tandrețea și bunătatea ei… Și uite așa timpul trecu și veni vremea ca Integraalia să aibă de partea ei un prinț, prinț la fel de bun și de minunat ca și ea… Un prinț ce, prin căldura lui, să-i încălzească sufletul și să-i vegheze devenirea.

Și cine să-i fie Integraaliei mai buni sfătuitori decât însăși regina și însuși regele? Și astfel se porniră ei să caute în regatele vecine, să întrebe, să afle… Unde, unde oare o fi prințul care să-i fie Integraaliei la înălțime?! Iar căutarea lor, și așa anevoioasă, era de la o zi la alta mai mult îngreuiată de pretendenții care, aflând de gândurile lor, se prezentară la castel toți într-un suflet, toți animați de dorința de a o cuceri pe mândra prințesă și de a-i deveni pe veci ales…

Armuri albe, armuri negre, armuri oțelite, toate se perindară pe la castel… prinți mai mari și prinți mai mici, mai puternici și mai slabi, mai bogați și mai săraci, mai frumoși și mai urâți… Toți purtați de-un aer cald, toți venind pentr a-i împlini Integraaliei dorința de-a fi regină peste un regat mustind de fructe pline de savoare, suav alintat de parfum izvorât din tinerețe și esențe care dintre mai de care mai rare, având gust de praline și culoare de șofran…

Toți se doreau demni de-a fi rege lângă de preafrumoasa viitoare regină, toți păreau potriviți, fiecare în felul lui avea noblețea faptei iar regele-tată și regina-mamă deveneau copleșiți de misiunea lor de-a face, pentru fiica lor preaiubită, cea mai bună alegere… Așa că dormiră nopți la rând în așteptarea gândului cel bun iar acesta într-un final veni, șoptind ca trei probe de foc fiecare pretendent să treacă, de s-o pricepe și potrivi!

Și-așa fiecare prinț se văzu nevoit să-și încordeze suflarea pentru ca fructe de pădure să încălzească, dar… la culoarea celosiei să se oprească! Iar din doar patru magice ingrediente, esența pralinei să o găsească!

Mulți veniră să-și încerce norocul, dar puțini rămaseră… Cum oare să-și împace ei suflarea cu culoarea, cum oare din aproape nimic, minune să scoată…?

Până ce într-un final, un prinț pe nume Excalibur poposi la poarta castelului, purtând cu sine armură de-un negru cum nu s-a mai văzut și suflarea caldă a nouă vieți… O noapte întreagă prințul la probe se gândi, iar dimineața…. ei bine dimineața, el regelui, reginei și Integraaliei le dovedi că nimeni ca el nu poate fi!

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea, poveste ce însă fără o legendă… nu se poate însă termina!

  • Prințesa Integraalia este în realitate un proiect ce promovează un stil de viașă sănătos și face primii pași aici
  • Armurile albe, armurile negre, armurile oțelite, prinții mai mari și prinții mai mici, mai puternici și mai slabi, mai bogați și mai săraci, mai frumoși și mai urâți sunt diversele tipuri de aparate de deshidratat existente pe piață…
  • Aerul cald ce-i purta pe toți acei prinți se traduce prin curentul de aer cald ce deshidratează alimente fără ca enzimele, vitaminele, etc să fie distruse…
  • Proba numărul unu, de încălzire a fructelor de pădure, este de fapt posibilitatea aparatului de a deshidrata nu numai fructe de pădure ci orice tip de fructe și de legume…
  • Culoarea celosiei este legată de culorile display-ului termostatului de la aparat…
  • Esența pralinei din doar patru ingrediente se concretizează într-o rețetă de ciocolată raw-vegan, în care din unt de cacao încălzit în deshidrator, cacao, miere și alune se poate prepara o delicioasă bomboană de ciocolată!
  • Cele nouă vieți ale lui Excalibur sunt cele nouă tăvi pentru deshidratare…
  • Excalibur este apreciat ca fiind cel mai bun deshidrator existent pe piața, motiv pentru care Integraalia l-a ales dintre foarte mulți alți pretendenți! Smile

excalibur

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013 )