The fuck(s) of the century

La final de 2014, tic-tac, tic-tac, citesc “Jurnalul unui tembel infidel” (am zis tembel la modul liber și nepăsător – careless and free, young and restless, etc. – a se nota). Am cartea despre care scriam acum vreo două nopți și am fost răvășită de încântare pentru că a venit, zisesem că nu mă risc să ajung în 2015 fără s-o citesc (mi se părea crucial!) dar răpusă de săniuș n-am mai ajuns la Eminescu s-o iau. Deci a venit și i-am rupt radioasă ambalajul, nu știu de ce credeam că e și cu autograf (m-am gândit că fiind o primă carte, sigur scriitorul are un cuvânt surpriză și surprinzător de răscolitor pentru fiecare suflet care-o dorește investindu-și milioane de așteptări în ea…).

Pe scurt. N-are autograf. Normal. Și deși am ajuns la jumătate, nu mi-a frânt existența în două. Normal. Deși eu doream. Și speram. Mă așteptam să mă topesc de încântare, de râs, de sublim. Încă nu s-a întâmplat. Totuși, am râs un pic. Scrie bine despre măști. Și despre permisiunea de a găti. Și distinge destul de simpatic între citit, privit, proaste și deșteptuțe. Aici.

image

Și-apoi la chiloții  pijămăluțele cu iepurași a căror tragere trebuia însoțită de un sărut pe frunte și nu de the fuck of the century. Care va fi fost absolut și senzațional, dar până la THE FUCK OF THE CENTURY… mai e cale lungă. Cam de o sută de ani. Respect însă perspectiva povestitorului, chiar dacă nu-i și a mea.

Și ce-am mai făcut a fost să încuviințez niște “definiții” ale iubirii. Atât momentan. Mai am jumătate de carte însă. Și sper cu înverșunare că răvășirea va veni spre final. De noapte de cumpănă dintre ani. Pentru că, una peste alta, e totuși o carte pe care n-o poți lăsa.

***

Later edit. Am scris prostii mai sus. Cartea… e. Am găsit ce am căutat. Și am și râs.  Mult. 2015. Iubirea în alb.

Tic-tac

În liceu aveam o dirigintă pe care o fascina ideea de colecție. Spunea că a colecționa lucruri (indiferent de care-ar fi, de la șervețele de masă și până la timbre poștale) este apanajul oamenilor deosebiți. A se vedea subtilitatea logicii în favoarea ei, logica pe care eu însă am văzut-o abia târziu. Plus că la vremea la care ne era ea dirigintă eu nu colecționam nimic. Nici cercei, nici haine, nici ceasuri la reducere, nici flori presate și nici măcar iubiți. La vremea aceea eu doar citeam, pentru mine, era vremea lui Balzac. Și a primelor încercări de a fuma.

Mai târziu, când veneam acasă din studenție, mergeam mai mereu cu părinții în vizită la o vecină de bloc, ea trecea printr-o perioadă mai delicată cu mariajul ei iar mama fiind o ființă blândă și un bun ascultător, își făcuse un loc în viața doamnei din vecini. Doamnă, vorba vine, era o tipă care arăta mai bine și decât mine, deși mă depășea la vârstă cu mulți ani, dar care chiar și așa, fusese părăsită pentru una abia ieșită din liceu. Și abia trecută de optsprezece ani. Bun, și doamna despre care scriu avea două lucruri. Trei de fapt. Un magazin de suveniruri în care vindea de toate, de la bijuterii ieftine la bufnițe perforate din lemn, o colecție impresionantă de fuste de blugi-rujuri-și-parfumuri și încă o colecție, care pe mine mă fascina. Ceasuri. Multe ceasuri. Și toate doar ceasuri originale. Spectaculoase. Fiecare altfel, de la culorile inedite și curelele interesante și până la mecanism. De fiecare dată când mergeam la ea, le priveam. Mama și ea vorbeau, eu mă uitam la ceasurile ei. Și în mintea mea naivă de copil-aproape-om care asistă, vrând-nevrând, la o dramă, s-a născut ideea că au colecții de ceasuri doar oamenii care se despart…

Acum, uitându-mă prin dulap, văd că s-au strâns și la mine vreo câteva ceasuri. Nici pe departe atât de multe și de senzaționale ca ale ei. Cum ar veni, printr-o logică simplă și copilărească, n-ar trebui să am nicio secundă teama că s-ar putea ca timpul să se scurgă tic-tac și să vină și pentru mine vremea de-acel trist și agonizant splittin’ up…

image

Carpe diem

Când lucram la EY aveam o colegă care la care mă duce mereu gândul când stau și-mi învârt mintea pe o parte și pe alta căutând soluții la probleme mai mult sau mai puțin problematice. Nu că aș fi genul care face din țânțar armăsar dar nici genul trăiește clipaurmează-ți inima, oriunde te-ar duce ea!, prefer să regret mai târziu decât să nu fac, nu sunt.

Mi-o amintesc perfect, distantă și serenă, muncitoare, discretă, angajatul ideal. Cu ochelarii pe nas, printre dosare, învârtind hârtii, serviabilă, niciodată prea veselă dar nici tristă, oarecum retrasă, niciodată copleșită de job, de cei din jur, de presiune. A trecut mult timp până să aflu că e din Chișinău, părea să se ascundă s-o recunoască. Iar de aflat, am aflat-o întâmplător, într-o zi când, înainte de Paște, venind la ea c-un dosar în brațe am văzut-o că-și rezerva bilete Bucuresti – Chisinau. Bilete pentru ea și pentru sora ei.

În timp, ne-am apropiat. Îmi făcea confidențe, uneori de-a dreptul șocante pentru mine, pe de o parte atât de mult timp obișnuită cu imaginea ei de ființă rezervată, de boboc căruia îi e frică să se desfacă. Iubea. Iubea cu tărie, pe cine se întâmpla. Pe de o parte fugea de-o relație, pe de altă parte și le dorea. Pleca oriunde se nimerea să fie cel pe care, pentru o perioadă, îl idolatriza, o vedeam apoi frecvent căutând cu înfrigurare variante de preturi pentru bilele in Barcelona, Verona și peste tot pe unde se nimerea. O întrebam dacă nu-i este frică să plece așa. Nu îi era. Pleca, venea. Noi, cei din preajmă, trăind după reguli, habar nu avem că sub imaginea ei clară, netulburată, sunt urcușuri și coborâșuri de neconceput…

Eu am plecat apoi în concediul de maternitate, ea din EY. Am căutat-o online, dar nu am găsit-o. Am înțeles că a plecat de tot din țară. Nu am mai dat de ea. Dar a rămas în mintea mea precum imaginea libertății fără frâu, a vieții trăite așa cum s-o întâmpla.

Bine, rău, cine știe… Probabil doar timpul de după toate acele clipe trăite o va putea arăta.

A murit un simbol…

Lauren Bacall a murit. Dar n-a murit un om, a murit un simbol. Simbolul femeii care știe să primească dar știe și să refuze, simbolul femeii frumoase și puternice, cu replici acide, cu voință, liberală în opinie și liberă în spirit. A murit întruchiparea femeii cu clasă.

Se mai impune o definiție a femeii cu clasă? Dacă da, iat-o mai jos, articulată abrubt, de-o “prostituată de lux londoneză”. La rândul ei, o “tipă cu clasă”.

Sunt o relație ieftină. Pe hârtie, sună grozav. Femeia se îngrijește singură de mijloacele de transport, își cumpără singură de toate și poate chiar și câteva lucruri pentru tine, și, dacă de aici rezultă o relație, nu se formalizează prea tare în legătură cu primirea de cadouri, vacanțe sau alte dovezi ale afecțiunii tale, în afară de afecțiunea propriu-zisă. Dacă plecați undeva, ea își va plăti partea de cheltuieli, dacă uiți să rezervi o masă la restaurant la vreuna din principalele aniversări de peste an, o să zâmbească și o să spună că preferă să stea acasă. Nu cere în mod arbitrar obiecte strălucitoare în cutii bleu de la Tiffany; dacă vede ceva ce-i place, o să-și cumpere singură, iar dacă tu faci un efort suplimentar, îți va fi recunoscătoare. Dar nu consideră gestul tău ca fiind ceva de la sine înțeles.

Sunt o grădină de cheltuieli mari de întreținere, dar, cum ar veni, îmi angajez singură grădinarii.

Mi-a trebuit ceva timp ca să înțeleg că nu asta îi atrage pe bărbați. Lor le place să vâneze, valoarea unei femei e reflectată în eforturile depuse ca să cucerești din partea ei un zâmbet sau un sărut. Chiar dacă se dovedește a nu fi nimic din ceea ce ai sperat, până ai reușit să-i desfaci coapsele ferecate în oțel cu weekend-uri în Sardinia și cu o pietricică strălucitoare pe un inel, o să fii atăt de recunoscător că ai ajuns în situația asta că n-o să-ți mai pese.

Genul “film noir” ne-a oferit un termen pentru femeia ușor de întreținut și ieftină ca relație, așa cum a fost ea personificată de Ingrid Bergman și celelalte blonde cool. Într-un limbaj mai grosolan, astfel de femei au fost denumite “tipe cu clasă”. O tipă cu clasă nu te bombardează cu telefoane smiorcăite ca să te întrebe “de ce ai ieșit în oraș cu băieții?”. O tipă cu clasă nu ia în tragic o despărțire sau dacă totuși o ia, o face cu minim de jelanii. O tipă cu clasă e silueta care dispare în noapte și pe care fără îndoială c-o să ți-o amintești, dar cu care n-o să mai vorbești niciodată.

Iar o tipă cu clasă nu va avea niciodată un soț care să meargă la prostituate. Uitați c-am adus vorba.”

Mobilitate

Se zice că noaptea nunții nu durează toată viața. Expresia vrea să spună probabil că timpul trece, oamenii se schimbă, iar cavalerul care cândva aducea flori se transformă într-un necivilizat (eufemistic vorbind!) ce calcă în parc pe flori iar prințesa care cântărea doar cât un fulg ajunge ca, privită în contra luminii, să transforme ziua în… noapte.

Dincolo însă de-a minimiza și ridiculiza frecvent eșuatele experiențe maritale, da, este drept ce se spune, noaptea nunții durează doar o noapte. Dar de regretat, o regretă doar cei care nu știu că senzaționalul vieții în doi începe abia de a doua zi.

A doua zi, când, parcă mai mult ca oricând, te trezești cu sentimentul că aparții cuiva. Când te uiți în oglindă și nu gândești deja că, la naiba, veți fi împreună până când moartea vă va despărți, ci că astăzi e exact așa cum se spune: prima zi a (restului) vieții tale.

Iar ce faci cu timpul care urmează să vină, rămâne la latitudinea ta. Lasă-l să treacă iar el va trece, implacabil, luând cu sine scânteia de la început. Sau oprește-l. Și fă-l să curgă în favoarea ta.

Învață să o iei de la capăt. V-ați luat în 2000 toamna? Fă-ți luna de miere si-n 2014, nu spune nimeni că prichindeii veniți la pachet fac mierea serilor în doi să pară doar un ideal!

Oboseala, plictiseală, demotivare? Mai spune o dată! Chiar dacă ți-ai petrecut ultima jumătate de an (sau de viață…) uitat cu telecomanda în mână pe canapea, ridică-te acum, ia-o pe ea – ea, aleasa ta! – de mână și pleacă! Ia-o oriunde, ia-o într-o vacanta ieftina sau una scumpă, nici nu contează măcar, ia-o și pur și simplu fii acolo, atunci (și de-atunci mereu!), cu ea!

***

Pentru cine nu a prins (incă) ideea, mobilitatea gândurilor și a dorințelor face diferența. Deci mișcă-te. În interiorul tău, în exterior. Ieși din rutină, ieși în întâmpinare… Există oricând vacante low cost, și-o știi cred deja!

O notă de egoism

Toată lumea merge acum la mare. E vară, e cald și… oricum, pentru mine, dacă e să mă întrebe cineva, nicăieri nu e mai bine decât la mare. Și, dintr-o dată, realizez un lucru și anume că, dacă ani la rând și până cu nici două secunde înainte, vorbele unei prietene de-ale mele care-mi spunea că, dacă ai copii dar “vrei să ai și o viață”, e bine să-ți organizezi timpul în așa fel încât un concediu pe an să-l petreci cu copiii iar unul “în doi”, mi se păruseră o culme a egoismului și a iresponsabilității, ei bine nu e chiar așa…

Și-mi vin în minte niște imagini, simple, de-a valma, dar de fapt complexe și perfect ordonate, cu doi oameni plimbându-se pe plajă înainte ca soarele să fi răsărit, treziți în virtutea acelorași ritmuri și nu a ceasului pus să sune “ca să vedem răsăritul”, apoi lungiți mai mult pe nisip decât pe prosoape, citind aceeași carte în același timp, mâncând fructe și nu scoici flambate pe terasa vreunui cosmopolit restaurant, colindând la apus pe străduțe întortocheate de mic orășel de pe malul mării. Imagini cu ea probând cercei din sidef iar el spunându-i cât e de frumoasă…

Egoism? Să spunem că da… De fapt, un joc spontan al imaginației.

De câte ori dăm sarea până să aruncăm cu solnița?

Am dat zilele trecute peste o excelentă glumă care, din punctul meu de vedere, este exemplificarea ideală a unui concept freudian, și anume acela de act ratat – sau, mai simplu spus, o “greșeală” care verbalizează un gând mai mult sau mai puțin buclucaș: “I accidentally said to my wife, ‘I hate you. You have ruined my life and I want a divorce!’ Of course, what I meant was, ‘Pass the salt, dear.” (trad. I-am spus din greșeală soției:  Te urăsc! Mi-ai distrus viața și vreau să divorțăm!… Desigur, ceea ce am vrut să spun a fost: Iubito, îmi dai te rog sarea?)

Râdem noi râdem și dăm sarea mai departe. Sarea, piperul, șervețelele…. o dată, de două ori, de trei ori, de o sută de ori. Orice-ar fi nevoie, ori de câte ori este nevoie! Există oricând scuza suprasolicitării, a oboselii, a stresului cotidian, a lipsei timpului pentru relaxare, iar unde nu mai funcționează scuza, există buchetul de flori sau cutia de ciocolată. Și, desigur, să nu uităm de impactul promisiunii Asta a fost ultima dată, îți jur!…

Dar ce ne facem cu teoria care atenționează asupra gândului latent? Cum rămâne cu efervescența subconștientului care, concretizat în vorbe, l-a șocat până și pe cel ce intenționa să ceară, politicos, sarea? Este sau nu o problemă? Când devine un act ratat trâmbița judecății de apoi?

***

Până una-alta, soția îi dă sarea soțului iar soțul scutură din umeri, ca pentru a alunga gândul venit din cine-știe-ce imagine, complet inofensivă de altfel, ce s-a întipărit (accidental, desigur!) în subconștient… amândoi fiind de acord cu faptul că momentul când solnița cu sare va nimeri (tot accidental, desigur!) în capul unuia dintre cei doi actanți, este (încă) departe!

***

Și, tot până una-alta, daca vreți și voi acces la articole și resurse de genul celor despre care am scris eu mai sus, vă puteți abona gratuit (încă!) la un newsletter bilunar de dezvoltare personala și profesionala, cum ar fi cel de la TheHunger.ro – a se vedea aici!

salt 2

Povestea prințului sau povestea porcului? Idealul transpus în realitate

N-am avut bonă decât pentru câteva luni. Puțin timp, dar suficient pentru a afla niște lucruri care, puse cap la cap cu ceea ce am mai văzut, cam fac regula în materie de ce așteptări are o femeie de la un bărbat.

Caz concret: Doamna Steluța

Doamna Steluța este o femeie care a născut și crescut cinci copii. Cinci. Este o femeie care a lucrat 30 de ani ca infirmieră. Și-a crescut copiii de una singură, în timp ce lucra. În nopțile când era de gardă, lua de acasă așternuturi și-i culca pe cei mici la spital, pe unde găsea vreun pat liber. Ajunsă dimineața acasă (cu tramvaiul, nu avea ea nici mașină, nici bani de taxi) îi trimitea pe unii la școală, pe unii la grădiniță, cei mici rămâneau acasă – în funcție de vârstă și de situație. Când dormeau ei, mai ațipea și ea. Dacă nu era altceva de făcut prin casă sau dacă nu lua vreo mamă de bătaie. Pentru că la întrebarea de ce ești așa de obosită, te-au obosit bolnavii?! ea nu avea niciodată răspuns…

Doamna Steluța ar fi putut avea și al șaselea copil. Copil pe care și l-a dorit – nu l-a făcut pentru că așa s-a întâmplat – dar care s-a născut prematur, la 5 luni, din cauza unei bătăi primite pentru simplul fapt că s-a dus să-și caute bărbatul la amantă.

De câte ori am întrebat-o de ce nu a divorțat, mi-a răspuns la fel. Și pe cine să fi luat? Pe unul care să-mi batjocorească fetele? Prima dată motivul mi s-a părut suficient. Dar, pe măsură ce timpul a trecut iar ea mi-a mai povestit una-alta, mi-am dat seama că alta a fost cauza. Femeie l-a iubit pe omul ăla. Șase copii nu se fac din nimic, puterea de a crește cinci copii nu vine din nimic… L-a iubit și-l iubește și acum. În lunile cât a stat la noi nu a fost nicio perioadă în care să nu o vedem cu vânătăi. La început o întrebam ce-a pățit, ea îmi spunea că de la aragaz, că de la ușa de la balcon, că de la … că de la … Dar nu, nu erau de la…., ci erau DE LA…!

Doamna Steluța are copii ce acum sunt aproape de-o vârstă cu noi. Au făcut cu toții facultate, niciunul nu fumează, niciunul nu bea. Din cei cinci, trei lucrează în străinătate, unul în Austria, unul în Italia și unul în Cipru. Îi trimit bani, au ajutat-o să-și schimbe mobila, vin de sărbători, o sună tot timpul. Toți îi sunt APROAPE, toți o respectă, toți o ascultă.

O femeie cu cinci copii și cu un serviciu lucrat în ture, fără pauze. O femeie vrednică, ce nu a mâncat mâncare făcută de altcineva, ce nu a avut pe nimeni să o ajute cu curățenia, cu copiii… cu nimic!

O femeie care după ce a ieșit la pensie s-a angajat imediat ca bonă. Pentru că are pensia mică iar unul dintre copii are dantura proastă și-și face o lucrare, pentru că o fată trebuie măritată și are nevoie de lucruri… etc. O femeie cu frică de Dumnezeu. O femeie care la vremea ei a fost atât de frumoasă încât toți o vroiau. Toți, mai puțin bărbatul ei, cel care atunci când a bătut-o nu a bătut-o din gelozie ci pentru că așa i se năzărea lui, cel care atunci când a lipsit de acasă cu lunile nu s-a întrebat pe unde dorm copiii, cel care atunci când a mâncat nu s-a întrebat din ce bani s-a cumpărat mâncarea și nici nu s-a minunat de cât de bună este…

***

1Deci, ce așteptări avem noi femeile de la bărbați? Dacă ne bat, ne bucurăm că măcar nu beau. Dacă pierd banii la pariuri sportive, ne bucurăm că au totuși un serviciu. Dacă umblă lerla, îi iertăm pentru că-și fac timp să repare și chiuveta.

Da, fără nicio îndoială, noi femeile avem adânc înrădăcinat în minte faptul că se poate și mai rău.

Cine oare mă poate contrazice când spun că, atunci când vine vorba de bărbați, nu ne raportăm niciodată la ideal? Ani la rând visăm la prințul din poveste dar sfârșim prin a ne mulțumi cu…. povestea porcului…

E simplu

Până cu foarte puțin timp în urmă, nu aș fi crezut că putem funcționa în patru fără ca cel puțin unul dintre noi să nu aibe o nemulțumire. Când unul vroia sa mănânce altul trebuia să doarmă, când unul trebuia să facă un duș unul (cel puțin) trebuia să plângă, când unul făcea curățenie altul era în plin elan creativ… Și tot așa.

Poate că e timpul care a trecut, poate că am învățat să privim lucrurile cu puțină detașare, poate că pur și simplu am crescut (la noi cei mari mă refer) – cert este că am ajuns la o armonie la care nu speram. O armonie pe care nici nu ne-o imaginam, mai bine spus.

Sau poate că viața s-a complicat atât de mult încât nu mai este timp pentru egoism. E simplu când suntem împreună. E simplu să fim împreună.

e-simplu1

Telefonul. Cu bune și rele…

Ziua de astăzi s-a pliat pe rutina obișnuită. Cu excepția faptului că am rămas 3 în loc de 4, pe motiv de vizită la părinți a lui V.

Zi frumoasă, cu soare, căldură, drumul până în parc a fost o plăcere, cel mic a adormit pe negândite, am ajuns, m-am așezat pe banca cea mai însorită, cel mare a sărit la trambulină, apoi s-a plimbat cu atv-ul, timp în care eu am stat și m-am gândit ce relaxant este să nu ai telefon (nu mi se mai deschide, orice i-aș face…). Dacă-l l-aș fi avut, aș fi fost tentată să intru pe nuș-ce-site, să scriu pe blog… și tot așa… timpul ar fi trecut și iar aș fi făcut lucruri mai puțin importante decât a sta efectiv cu cei mici, nu aș fi studiat succesiunea de mutrițe haioase pe care le face cel mic atunci când doarme încruntat, m-aș fi uitat doar cu coada ochiului la ce salturi face Bogdan la trambulină, etc.

Toate bune și frumoase, s-a făcut ora prânzului, am pornit spre casă. Pe drum, opririle obișnuite, cumpărăturile obișnuite. Și o oprire specială pentru a cumpăra aleze pentru câine.

De-aici… a început distracția. Cum nu mai aveam prea mulți bani rămași, dau cardul. Aud: Fonduri insuficiente. Poftim?! F-O-N-D-U-R-I I-N-S-U-F-I-C-I-E-N-T-E. Oo-ou, păi abia intrase un salariul vineri! M-am panicat. Dar rău de tot, nu așa! Las două pachete, rămân cu două pe care le-am plătit cu ce-am mai adunat de prin buzunare și fuga-fuga cu căruciorul la atm, ooooh, da, aveam minunata sumă de 28,30 lei…

În mintea mea era un singur gând, acela că am nevoie de un telefon să-l sun pe V. Iar fuga-fuga, acum spre casă, să-l rog vecinul de etaj să-mi dea voie să dau un telefon. Când să cobor din lift, omul, auzindu-ne, deja deschidea, ținând telefonul în mână, vezi că te-a sunat V., uite, apelează de la mine. Apelez, intră mesageria…

Intru în casă, zic să le dau celor mici să mănânce, până sună V. din nou. Deja mă gândeam că a primit mesaj de la bancă, că a fost cardul debitat… Deschid calculatorul, să-i dau un mail, nu mai puteam, eram cu mintea pe punctul de a exploda, avem niște prieteni care au rămas fără bani pe card acum câțiva ani, mă gândeam că a venit și rândul nostru, am fost hacked, dacă tot trăim în era internetului, uite-am rămas fără bani fără să fi scos măcar cardul din buzunar…

Bun, deschid calculatorul, ziceam. L-am deschis și… deschis a rămas. Cu mesajul abonamentul RDS & RCS este suspendat pentru neplată. Nu, nu mi se întâmplă mie asta, mi-am zis. Noroc cu vecinul care sună la ușă, uite, vorbește cu V. Disperată îl întreb dacă a primit mesaj de debitare a contului, el cică nu, dar sună să vadă de ce nu mai sunt bani. Calm, probabil pentru că mă auzea pe mine cum fac :-D

Vecinul îmi lasă un alt telefon ca să mă sune V. Au fost 5 minute lungi. Luuuuungi. Dar după care a sunat V., era ceva cu niște fonduri virate de pe cardul de credit, n-am înțeles prea clar dar oricum important era că nu am fost prădați! :-P

Bucurie mare, spăl vasele liniștită, hai din nou pe-afară. Mai subțire îmbrăcați, dacă dimineață ne-am copt, am zis că-i și mai cald. Dar nici cald nu a fost și ne-a mai prins și ploaia! Ne-am adăpostit sub cupola de la Circ până a trecut, a ieșit apoi iar soarele, totul mirosea a iarbă… Dacă aș fi avut telefon, l-aș fi sunat pe V. să-i spun că ne-a prins ploaia. Să-l întreb dacă nu cumva a ajuns și vine să ne ia c-o umbrelă. Așa, m-am conversat cu Bogdan pe tema ploii… i-am spus că-mi place când plouă, că se curăță aerul, el cu o logică perfectă m-a întreabat de ce, era murdar? …

Acum, pe seară, zic: lipsa telefonului face viața mai frumoasă. Atâta timp cât… îl ai! :-D