Pop and Rock. Sonic waves for your heart

Ultimul concert la care am fost este cel al celor de la Velosonics. Am aflat de ei întâmplător, întâmplarea fiind aceea că vocalul formației, Adrian Spier, este coleg de serviciu cu soțul meu. Și tot ascultându-le deja binecunoscuta melodie Love for Gold, ne-am hotărât să-i vedem și pe scenă. Un prilej bun pentru a face lucrurile family style.

Unde au concertat? În B52. Un club în care noi n-am fost niciodată și de care nici nu auzisem. Nu-i nimic, un search rapid pe Zile si Nopti, CtrlF in lista completa a cluburilor din Bucuresti, memorat adresa, pregătiri de plecare, haine curate pentru copii agitați, un taxi chemat, indicații date, ajuns, debarcat.

Acolo, surpriză. Nu știu cum vor fi aratand cele mai bune cafenele din Bucuresti, ceainăriile și restul de locuri teoretic child friendly, dar B52 e chiar un loc fain! Cu groapă de nisip pentru copii, o mașină din lemn marca Redbull și-n genul celor pe care deja le știam, tobogan din lemn cu punte suspendată, limonadă delicioasă cu paie colorate, ce mai încolo și-ncoace, raiul oricărui părinte care are copii mici dar care vrea să scoată nasul în lume înainte să se trezească având 50 de ani. Zic 50 pentru că speranța de viață a zilelor noastre a scăzut, nu de altceva.

Și, trecând mai departe la concert, Velosonics sună foarte bine și live. Tineri, entuziaști, sinceri, relaxați, iată ingredientele pentru un spectacol încântător. Muzică de oameni frumoși, pasiune. Ne-au plăcut. Mult. Mult de tot. Recomand. Pop and Rock. Sonic waves for your heart, așa cum o spun chiar și ei.

image image image

Cára-calé

Carcaliu. Comuna Carcaliu. Sunt studentă, am petrecut Paștele acasă și-l voi petrece și a doua oară, la o săptămână distanță, într-o familie de lipoveni.

Ajung în Brăila, de acolo știu că trebuie să iau un autobuz spre Măcin, apoi voi sta, pentru a ajunge în Carcaliu, la ia-mă nene. Cu cât ajung mai aproape, cu atât totul devine mai ca din altă lume. Mă uit prin geamul murdar și tot ce se vede sunt copaci subțiri crescând într-un teren mustind de apă…

Ajung la o bifurcare de drumuri, cobor. Sunt așteptată. Sunt așteptată pentru a aștepta împreună un mijloc de transport. Oricare ar fi, căruță, tractor, dacie papuc, orice s-ar nimeri să treacă. Se nimerește să fie o căruță iar mie asta îmi place.

În comună, totul e altfel. Nimic nu aduce cu satele și comunele de-casă, din Bucovina. Casele sunt parcă toate la fel, așezate simetric, unele față de altele, față de garduri, față de stradă, față de lume. Oamenii nu-mi par binevoitori, nu văd nici măcar priviri curioase…

Ajungem acasă, intrăm, ne spălăm și mâncăm. Supă limpede de pui, piure, salată, friptură de porc, pâine, fructe. Nimic cu pește iar mie mi se pare ciudat, credeam că tot ce voi mânca va fi cu și din pește…

Ziua trece fără să facem nimic anume. Spre seară încep pregătirile pentru slujba de Înviere. Ne spălăm. Pe rând. Într-o “baie” de un metru pe-un metru, toată din lemn, caldă, plină de aburi. Mă prind, într-un final, că e o saună. Un vas cu mâner într-o găleată cu apă, pietre încinse, o băncuță de lemn și-un alt vas mare, plin cu apă călduță, pentru spălat. Habar nu am ce să fac așa că fac ce știu, adică un duș, dar fără apă curentă. Mi-e cald în timp ce mă spăl, senzația e moleșitoare, dar în timp ce mă șterg, mă simt curată. Foarte curată.

Ne îmbrăcăm. Trebuie să port o fustă lungă, neapărat. Și neapărat batic pe cap. Le primesc, le încerc, mă uit în oglindă. Îmi plac.

La biserică e plin de lume. Dar nu e o lume, sunt oameni luați separat. Fiecare cu lumânarea lui, fiecare închis în lumea lui. Mohorâți, toți. Cu excepția grupului nostru. Noi suntem tineri, ne înghiontim, gândul tuturor nu e la lumină din lumină ci la focul pe care urmează să-l facem târziu, în noapte, pe malul Dunării.

Se termină slujba, luăm coșuri cu ouă, plecăm. La Dunăre, suntem noi înșine. Fete fără baticuri, tăiem la lumina farurilor de la mașini legume, se desfac niște pungi cu pește, se-aduce apă din Dunăre și se face un foc. Trec ore până să mâncăm lipovenescul borș de pește, dar nu le simt. Ascult povești cu un somn uriaș și stau înlemnită până ce cei mai temerari din grup, plecați să înoate în apa bocnă și-n noapte, se-ntorc teferi. Și înviorați.

Ajungem acasă în zori, zgribuliți și parcă schimbați. A doua zi, luăm o motocicletă veche și o forțăm până la refuz pe drumul plin de hârtoape ce curge pe malul Dunării. Acum însă, nu mi se mai pare înspăimântătoare…

Deci iată ce înseamnă pentru mine Dunărea. Dunărea cea austeră din nordul Dobrogei și nu cea luxuriantă, din Deltă. Și mă întreb dacă acum, planificând concedii la pensiuni în Delta Dunarii sau croaziere in Delta Dunarii sau tabere in Delta Dunarii, aș fi mai aproape de ceea ce înseamnă ea sau dacă somnul uriaș despre care povestesc pescarii și gustul ei tulbure din borșul făcut în miez de noapte și aerul umed și rece din preajma ei sau drumul stricat ce duce până la mal nu sunt cumva întreaga ei măsură și fire…

Home-made beauty

De-acum înainte, o dată sau de două ori pe săptămână, ritualul meu de îngrijire bazat pe metode 100% naturale va include și așa ceva:

– gomaj pentru pielea corpului, folosind un scrub din gălbenuș de ou amestecat cu mălai (bio, mai grunjos, mi-l cumpăr de la Terra Natura, pentru copii fac mămăligă iar pentru mine… experimente!), continuat, după clătire (doar cu apă), cu un masaj cu ulei din germeni de grâu, preferatul meu;

– mască de față, făcută din albușul de ou (de la oul folosit pentru scrub, prin folosirea la maxim a resurselor!) albuș bătut împreună cu suc de lămâie și miere (un albuș, două linguri de suc și una de miere).

Am încercat mai devreme ambele mixuri și rezultatul este sen-za-țio-nal!

Așadar cine spune că obrazul subțire, cu cheltuială se ține, greșește. Garantez eu! :-)

Noi cei de ieri, noi cei de azi…

E o vorbă care spune că dacă la primul copil alergi la medic și pentru un simplu strănut, de la al doilea încolo, lucrurile stau cu totul altfel, adică dacă mezinului îi curge sânge din nas, îl muți mai departe de covor ca să… nu-l păteze. Poate un pic extremă formularea dar e în mod cert comică și cu siguranță surprinde perfect atitudinea atât-de-schimbătoare-în-timp a părintelui!

Și iată doar două exemple din viața noastră de părinți, exemple ce susțin cu prisosință afirmația cu iz de generalizare:

– primul copil, deși de regulă foarte rezistent, a avut o iarnă în care a tot făcut pneumonie. Și deși, spre mirarea tuturor, am ținut lucrurile sub control doar cu aerosoli și suc de ceapă amestecat cu miere, pediatrul ne-a spus că riscul de a-l trata fără antibiotic este mare. Foarte mare. Și că febra e cel mai bun indicator că lucrurile nu merg bine. Așa că noi, deși copilul, printre sesiuni de aspirat vapori, mânca, dormea calm și se juca, eram veșnic în alertă și mereu cu termometrul lipit pe fruntea lui. Pentru al doilea copil însă, l-am scos de exact două ori din sertar și asta nu pentru că am fi vrut noi să ne convingem de ceva, ci pentru că pediatrului, la telefon, dacă îi adresezi vreo întrebare, oricare ar fi ea, varianta cu “i-am pus mâna pe frunte și nu cred că are febră” nu e deloc digerabilă, tot trebuie să-i spui că are fix 36 cu 8 și să promiți că-l vei mai verifica!

suzetele: primul copil a avut o impresionantă colecție. I le luam nu din rațiuni de igienă ci ca să i se asorteze cu șapca, mingea, căruciorul, cu scaunul de masa, cu papucelul, jucăriile, cu rochia mea și cu tricoul tatălui. Al doilea copil? N-a avut niciuna, doar mai târziu le-a primit în dar pe-ale celui mare, ca să se joace cu buburuza cu clips sau cu girafa cu capul mai mare decât corpul și-n general ca pur și simplu să le ordoneze după logica sa!

Deci iată-ne (și) pe noi, aceiași părinți de ieri, dar cu totul alții decât cei de azi…

Eu, timpul, bijuteriile

Copilărie: n-am făcut parte din categoria copiilor care primesc încă de la naștere brățări miniaturale gravate cu numele lor sau lănțișoare cu tot felul de pandantive, însă pentru că mama și bunica purtau cu plăcere aur și făceau drumuri dese la bijutier sau primeau în casă vecina ce făcea mai mereu drumuri în Turcia, am prins și eu drag de bijuterii. Purtam însă flori prinse între degete, brățări și coronițe din tulpini sau margarete potrivite la încheietorile nasturilor, pe post de broșe…

Adolescență: vremea muzicii rock. Le-am spus bine-ați venit brățărilor din piele, inelelor supradimensionate din argint și pandantivelor cu cap de mort, cu cât mai înspăimântătoare, cu-atât mai bine! Blugi rupți, tricouri negre, bocanci purtați și pe zăpadă și pe asfalt topit de căldură, iată cum a arătat frumusețea perioadei celei mai neliniștite. Perioadă ce s-a prelungit până prin facultate…

Căsătoria, primul serviciu… : am început să cochetez, timid, cu aurul. Probabil din pricina verighetei. Și uite-așa, ușor-ușor, cutia de bijuterii a început să capete culoare și finețe, inelele altădată mari și cel puțin ciudate au devenit minuscule și delicate, bucățile late din piele ce-mi acopereau complet încheieturile s-au transformat în bratari subțiri și diafane și, pe deasupra, m-am îndrăgostit de cercei

Primul copil, al doilea copil: adio coliere și tot ce era ușor de rupt. Adio brățări, adio cercei, acel tot ce odată era zilnic purtat, schimbat, asortat și-a făcut frumos loc într-o cutie mare și vișinie, plină cândva cu plicuri de ceai.

2014, anul de grație: înapoi la cercei. Doar la cercei. Și nu la orice fel de cercei, ci aproape doar la cei din sidef. Și nici măcar mereu, ci doar așa, uneori, poate mai mult în dorul vremurilor vechi. Cred că, acum, bijuteria… sunt eu.

Vegan, dar nu din considerente morale

Îndată se împlinește un an de când am trecut la o dietă vegană.

Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că nu a fost nimic care să prevestească schimbarea, dacă era să mă întrebe cineva care e mâncarea mea preferată aș fi spus, fără nicio secundă de ezitare, sarmalele. Urmate îndeaproape de ardeii umpluți și de piftie (n.t. “răcituri”).

Deci nu am devenit vegană din respect pentru viața necuvântătoarelor, glumele de Paște cu mielul (din drob) care avea niște ochi atât de blânzi m-au făcut mereu să râd și-n niciun caz să compătimesc biata făptură… așa că dacă nu mai mănânc nici carne, nici lactate, e pur și simplu pentru că am ajuns la concluzia că așa e mai bine pentru corp. Punct.

Și ca dovadă a alegerii mele bazate pe rezultat și nu pe considerente morale, eu, spre deosebire de semenii mei într-ale obiceiurilor alimentare, port cu plăcere tot ce-nseamnă piele: așadar, vă rog, arătați-mi pantaloni, curele și încălțăminte marcate cu “genuine leather”, și veți vedea doi ochi sclipind fermecați!

Piele ecologică? Cizme de dama ieftine? Da, le știu, dar… nu mulțumesc! Accidental dau peste niște botine cu toc gros, de-un verde intens, superbe, n-am ce spune, dar tot merg mai departe în încăpățânarea mea… Pielea e piele, iată părerea mea. Și nu cred că vreodată vreo gheata de femeie, oricât de frumos și de bine lucrată, m-ar putea face să renunț la textura de natural, tăbăcit, întors, în favoarea surogatului încărcat de noblețe și croit cam pentru orice buzunar…

Sunt un vegan atipic, știu, da. Ce m-ar putea scuza oare, în afară de firescul apetit pentru… natural?

Casa de care am nevoie (partea a 2-a): masa & joaca

Copiii mei mănâncă așa: întâi, la masă. Cu lingura, cu furculița, manevrate cu mai multă sau cu mai puțină îndemânare, dar cu sârguință. Cu-atât de multă sârguință, încât peretele din apropiere primește zi de zi, din abundență, din porțiile ambilor actanți.

Pasul următor este sufrageria. Oricât de aspră ar fi interdicția, nu există dată când sub pretextul vreunei jucării uitate sau a unei nevoi urgente sau, cel mai simplu, al mesei încheiate, să nu se plece în explorare cu vreo lingură de miere atașată de mână, pe care o găsesc apoi în vreun sertar cu haine, sau cu vreun măr neterminat, ce-și termină apoi glorios viața pe sub canapea, sau cu vreun pumn de cereale, din care jumătate sfârșesc pierdute pe covor sau, într-un mod nobil, presărate ca-n ploaie pe etajera de cărți – îi spunem setea de cultură.

Pasul trei, dormitorul. Aici în general se-ajunge cu paharele de apă – doar joaca face sete! Și “Mami, vreau apă!” – “Îți dau dar bea-o în bucătărie!” se termină inevitabil cu patul ud, când “Ce te-am rugat eu?!” devine brusc neimportant prin comparație cu momentul rotirii namilei alb-sidefate ce habar n-are de existența salvatoare a practicelor protectii impermeabile pentru saltea

Apoi începe joaca efectivă, la fel de distructivă. Precum maimuțele din cântecelul prea-bine cunoscut, cu așternuturile date la o parte, sar copiii mei, ceva de neimaginat! Ideal și cu jucării atașate, cel mai bine cu din cele lipicioase, pe care le aruncă ba-n perete, ba-n tavan, ba pe… perdea. Unde și rămân. Pentru totdeauna, căci mașina mea de spălat n-a reușit să desfacă vreodată jeleul din ouăle cu dinozauri sau broaștele care în parc adună orice muscă și orice furnică și orice gândac și cu siguranță orice fir de praf. Dar nu mă plâng, le pot oricând schimba… Cât despre saltea, prefer oricând urma verde sidefată a broaștei ce, la scurt timp după cumpărare, mie îmi pare a deveni râioasă, celor lăsate de jumătatea de măr brusc regăsită sau a feliei de pâine unse cu jeleu! Din cel comestibil, de astă dată… Deci, ce ziceam de husa de saltea?!

Iar joaca se termină, inevitabil, în lacrimi. Obosesc copiii, obosește patul, nici chiar salteaua cu memorie n-ar avea săraca memoria locului de unde săltărețul a căzut și ieri, și-alaltăieri și va cădea, fără vreo urmă de îndoială, și mâine…

***

Așadar, ce mai facem, ce mai cumpărăm? Schimbăm recuzita, casa sau… poate mai bine doar împielițații? :-D

Casa de care am nevoie (partea 1)

De când am Integraalia, fac foarte multe poze. Fac poze la orice, fie că stă, fie că mișcă – este noul modus vivendi. Pot foarte bine trăi fără telefon, dar am nevoie mereu de micuța tabletă. De ea și de lumina perfectă. A, și de încă ceva, desigur: de-un spațiu corect amenajat.

Deci iată zorile unei idei de reamenajare! O reamenajare treptată, dar imperios necesară. Pornind de la partea subtilă, precum stilul casei – odată minimalist dar acum mustind de jucării, cutii, etajere și tot felul de nimicuri aduse de copii de peste tot pe unde mergem – și sfârșind în cele prozaice, dar foarte trebuincioase, precum canapele noi și poate și-o saltea și clar niște device-uri noi și astfel funcționale (!), trebuie neapărat schimbat ceva!

Și-ncep cu gânduri legate de ceea ce e simplu, zic simplu pentru că îmi place și pentru că se leagă direct de ceea ce fac, în fiecare zi: îmi trebuie așadar lumină bună, un cadru adecvat și-mi trebuie, hmmmm, un perete dedicat… reușitelor – a se citi deci, în termeni concreți, becuri și lămpi, decorațiuni și, în cele din urmă, dar sine qua non, rame multe, dar cât mai multe rame foto!

Lumină bună, cum ziceam… dar nu orice lumină, nu am ce face cu cea rece și care cade dintr-un singur punct, îmi trebuie lumină caldă, difuză, delicată, gen lumina care intră ziua prin perdelele mele portocalii, dar neapărat dublată, în mod artificial – aici însă cu niște corpuri de iluminat, e totul ca și rezolvat!

Apoi e cadrul “adecvat” care înseamnă că, pe lângă farfuria/platoul/suportul în sine, îmi trebuie un background cu ceva care să nu implice un coș de jucării proaspăt răsturnat și-un colț de masă înțepat cu furculița de vreunul dintre cei doi mici împielițați ce, mânat de burtica zgomotoasă, și-a făcut singur dreptate… și, în mod cert, am nevoie de niște rafturi cochete pentru borcane și borcănașe, pentru că degeaba le ambalez eu frumos dacă sunt nevoite să stea în locuri improvizate… – trec așadar pe lista de must-have & must-do decoratiunile de casa – adică toate acele mofturi frumoase ce-mi dau stare de spirit și fac “acea” atmosferă…

Iar despre rame, mai zic doar atât: “perete al gloriei nemuritoare, fă-ți cât mai mult loc pentru a fi încărcat!!!”

(va urma)

Cu cât mai simplu, cu-atât mai bine!

Închei astăzi o săptămână fără pudră. Cine n-a folosit-o niciodată probabil ridică din sprâncene cu mirare dar cine face parte din categoria “nu-merg-nici-să-iau-apă” fără să fi manevrat cu generozitate pămătuful, dar nu din cochetărie ci de nevoie -din păcate… – îmi va pătrunde satisfacția!

Secretul? Ei bine “secretul” pielii mele mai nou curate stă în … nimic. Adică stă în ceva, dar nu ceva special, cum ar părea să se impună, ci în ceva atipic. Cred… Dar nu mai prelungesc suspansul ci iată, pe scurt, ce am făcut: după ce ani la rând mi-am dat cu tot felul de chestii posibile și imposibile, neapărat în trei pași – cel puțin! – și neapărat într-o rutină fără (d)efect, acum am trecut brusc și fără preaviz la… a nu mă da cu nimic. Mă spăl cu apă și atât! Da, exact, adică adio flacoane-și-flaconașe-cu-tot-felul-de-balonașe și tot felul de accesorii promițând pompos “curatarea tenului” și bine ai venit… SIMPLITATE!

Și de parcă nu ar fi fost suficientă bucuria, mai am un truc de-mpărtășit! “Truc” – vorba vine, probabil străbunicile habar n-aveau de altceva, dar pentru mine e un moment de-a dreptul glorios! – truc care se traduce prin așa ceva: păr spălat cu apă și bicarbonat, apoi clătit cu apă și oțet. Efect garantat de volum, strălucire, aspect de sexy-răvășit, un fel de … “sign your name across my heart”! (Dar, desigur, o notă tot trebuie să fac: părul meu e 100% natural, nevopsit, nedecolorat, neîntins cu placa, ne-fixat și ne-spumat, și-n rarele momente când mi-a venit chef de ondulat l-am împletit în cosițe precum Ileana Cosânzeana și am dormit cu el așa, nu mi l-am lăsat pe mâna ondulatoarelor de par, deci probabil și “terenul” a fost propice pentru o asemenea schimbare!)

Și-acum că m-am lăudat și (pe-ncercate!) elogiat revenirea la simplitate, pot să închei trăgând speranțe și vis-a-vis de-nlocuirea cu ceva, cândva, a mult-urâtului de mine aparat de epilat?! :-D

Chipurile la mare, la soare…

Dimineața, devreme.

– … neața… Ce faci așa, cu noapte-n cap?

– Încerc să fac o rezervare.

– Ce cauți?

- Last minute holidays.

– …

– Turcia. Noi n-am fost niciodată în vacanta in Turcia... Verifici tu pașapoartele?

… (verific pașapoartele).

– Am găsit mai multe variante. Te uiți și tu?

– Pașaportul meu e expirat.

– …. n-avem timp să-l reînnoim. Hai atunci în Grecia, ce zici, să caut vreun last minute Grecia?

– Eu zic să mai dormim.

Eu dorm, el caută.

Câteva ore mai târziu, ne dăm din nou binețe. Eu roză ca o floare, el cu ochii înroșiți.

– Hai să facem bagaje.

– (?!?!?!?!) Hai…

Și uite-așa, hei-rup, hei-rup, urmează o jumătate de oră de genul “cooperativa munca în zadar”, noi facem teancuri, copiii trag de ele, noi îi abțiguim, lor nu le pasă și, pe la orele 9 trecute fix, pregătiți ca pentru o mutare în casă nouă și nu pentru o vacanță, încărcăm în mașină un vagon de haine și de alte nimicuri și băgăm, în sfârșit, cheia în contact.

Patru ore de drum zboară ca gândul, jucăm fazan, numărăm motociclete, stâlpi, panouri solare, floarea soarelui, avioane, nori și gânduri mai mult sau mai puțin răzlețe. Suntem ca și ajunși, mai avem doar de găsit hotelul.

O oră și jumătate mai târziu, suntem … tot în căutarea hotelului. GPS inutil, hartă la fel, telefoane date la recepție – la fel de inutile, nu din cauză de bariere lingvistice sau de dezinteres sau lipsă de amabilitate a staff-ului ci din cauză de lipsă de coordonate logice și precise din partea turiștilor. Noi adică.

După altă jumătate de oră de drumuri la fel de haotice, lucrurile par să se lege între ele și descindem transpirați la poarta raiului. Poartă a raiului unde întrebăm de recepție dar ni se spune că o recepție nu există, acolo nefiind un hotel. Da’ ce #%*¥?!#%¥ e (vă rugăm frumos să ne spuneți), că în rezervare așa-i zice?!

Dincolo de neînțelegerea (asupra) cuvintelor, mai trecem prin 10 verificări, 10 transpirații, alte 10 încercări nereușite de a potoli micii împielițați și, deja sleiți de efort, suntem conduși spre ceea ce-a fost rezervat.

Dar cum cine râde la urmă, râde mai bine, așa ne-au râs și nouă ochii brusc scăldați în lumina a mai bine de 100 de metri pătrați de spațiu perfect și impecabil și neasemuit și inimaginabil, feng-shui și artă și tehnologie toate la un loc, de-am stat privindu-ne și întrebându-ne mirați: și-acum ce facem, mai mergem și… la plajă?!