Trei teste simple pentru cei care își doresc copii dar nu știu dacă sunt pregătiţi să îi facă

Testul “oaza din deșertul fără oaze”:

Se ia un ceas și se pune să sune din oră în oră. În cel mai bun caz. Să sune din cel puțin oră în oră zi și noapte, dar nu pentru o zi și o noapte, ci pentru o săptămână. Pentru început. Iar de fiecare dată când sună, cel care îl aude nu se poate culca mai departe sau să-și vadă de treaba în care se găsea prins, ci trebuie să facă un lucru diametral opus. Dacă mergea prin deșert, acum trebuie să înoate. Nu are importanţă cât de departe e prima oază. La sfârșitul săptămânii cei care reușesc să-și aducă aminte ce au mâncat la masa precedentă vor încerca să-și aducă aminte si ultimul vis care a fost format dintr-o succesiune de cel puțin două imagini. Se poate? Ok. Dacă da, se va seta ceasul pentru încă o săptămână, dar de data asta cu intervale razna. Ceasul va suna la un sfert de oră, la o oră și patru minute, peste alte trei minute, peste alte patruzeci, peste unul. Cei care în continuare pot să-și amintească ce au mâncat (cu cinci minute înainte) și care au reușit să facă un duș care să nu presupună să iasă din baie înainte să fi apucat să-și fi scos primul articol articol de îmbrăcăminte, pot continua experimentul. Pentru rezultate sigure, minim trei ani.

Testul “vezi cum e să trăiești în prelungirea unui pahar cu apă”:

Cum era chestia aceea, că e floare la ureche să ţii un pahar plin cu apă cinci minute în mâna dar să te plimbi cu el o oră întreaga e piatră de-ncercare? Bine. Se ia paharul cu apă și se ţine în mâna în timp ce se bat ouăle pentru omletă, se schimbă canale la tv, se învârt clătite, se plivesc straturi, se spală dinţii, se plimbă câinele, se pun sacoșe cu cumpărături în portbagaj, se piaptănă părul de o sută de ori așa cum ne-au învăţat bunicile noastre, se face duș într-un minut (se poate să oprească cineva alarma aia?), se citește o carte (ei, l-ai vărsat, umple-l repede la loc și pune cartea pe calorifer și ia-o când sună cam pentru a patra oară alarma) și mai ales când se doarme. Se va dormi cu mâna pe pahar deoarece paharului nu-i place să stea singur, dacă luni la rând a stat într-o cutie acum mâna care-l ţine trebuie să fie cu mult mai mult decât banala cutie, așadar cel puțin plină de energie (da, exact, tocmai pentru că e noapte), versatilă, catifelată, etc și tot așa mai departe. (Testul va continua pe parcursul a tot cel puțin trei ani.)

Testul “oala sub presiune”:

Faci mâncare o săptămână pentru oameni care de fiecare dată vin înfometați și tot de fiecare dată sunt nemulţumiţi de ce le dai. Și nu-i poţi lăsa flămânzi. Cum-necum, la sfârșitul mesei trebuie să-i ai fericiţi și cu burta plină. Și a, trebuie să le servești nu trei mese pe zi ci trei mese și două gustări si uneori și o gustărică la culcare și mesele trebuie să fie variate și concepute în așa fel încât să nu conţină pesticide, organisme modificate genetic, conservanţi și acopere toată gama de vitamine și minerale în dozele zilnice recomandate. A nu se depăși și a nu se folosi recipiente de plastic.

Cele trei teste pot fi trecute doar cumulativ și cumulate cu alte cel puțin patru.

Fără marele A

Am aşteptat sfârşitul săptămânii ca să pot scrie ce scriu acum. Să mă pot lăuda, eu una pe mine.

Marți dimineața. O noapte nedormită, doi copii bolnavi. După o altă săptămână de nopți mai mult nedormite şi de boală, dar dusă pe picioare, pentru că aşa îmi place mie să mă încăpățânez, întâi trebuie să îmbrâncim corpul să funcționeze şi dacă nu şi nu, atunci trecem la altceva. Şi am îmbrâncit până ce marți am decis că nu mai e ce îmbrânci deci mergem să vedem unde-i bai. Diagnostic: sinuzită acută şi otită medie la unul, la celălalt pauză, pentru că nu s-a vrut controlat. De unde am decis că dacă are putere să se împotrivească, totuşi nu e aşa bolnav. Pe rețetă, la loc de cinste, antibiotic. Îi explic doctoriței că eu aşa ceva nu dau (chestia asta am mai scris-o aici pe blog  şi o voi mai scrie de fiecare dată când se va întâmpla). Ba să fac bine să-i dau, că e nasol. Plecăm. Iau de la farmacie ce e-n rețetă, mai puțin antibioticul (PENTRU CĂ EU NU LE DAU). Şi de aici începe partea frumoasă. Timpul nu se împarte în zi şi noapte, nu în ore, ci în minute. Când stai şi te uiți la copil să vezi cum merge. Face febră. Îl doare. Plânge. Îi spui să fie tare. Leşini de somn, de grijă. Şi dimineața la cinci te ascunzi în bucătărie şi plângi. Copilului doar i-ai spus să fie tare, ce exemplu ai fi aşa, varză? Ți se pare că nu merge. Că a avut doctorița dreptate. Că de data asta ai să-i dai mizeria aia. Te frămânți. Şi-n toi de sfârşit de lume vine copilul, palid, în pijamale, şi zice: “Nu plânge mami (cine, eu?! eu sunt foarte tare!). Mi-e foame.” Pauză de şoc. ÎI E FOAMEEEE!!! Şi aşa sfârşitul lumii se opreşte brusc, dacă îi e foame înseamnă că poate. Să se facă bine. E pe drumul cel bun şi pe propriile picioare. Mănâncă. Trei guri. Dar e ok față de nimic. Apoi face iar febră. Iar îl doare. Iar plânge. Eu țin iar discursul cu Statu-Palmă-Doare-n-cot şi cu Alioşa nu răceşte, Alioşa se-ncălzeşte, dar mai timid, aşa, parcă n-a trecut destul timp de când mă găsise spălând pe jos cu o găleată de lacrimi. Îi fac aerosoli, îi spun că e un robot şi că aşa se încarcă, doar n-o vrea ca Baymax, dintr-o valiză roşie, el e un super-robot-bărbat, îi pun picături, îl pipăi, trag de el, trag de mine, trag şi de celălalt care dacă tot a auzit de urechi dureroase parcă-parcă are şi el ceva senzații, şi tot aşa până aseară. Când are urechea plină ochi şi ochii plini de lacrimi şi zice că-l doare. Te doare sau te deranjează pentru că se simte altfel? Mă gâdilă. Păi gâdileala nu doare. Dar hai la urgențe, pentru orice eventualitate. Şi pentru că mami clachează. Urgențe. Mi-l aspiră, copilul e palid, mă întreb dacă să mă lansez să-i zic doamnei că eu iau decizii care oripilează lumea medicală. Îi zic. Când o aud spunând că merge bine şi că nici n-ar trebui să mai fie nevoie de o aspirare. Îmi vine să o iau în brațe, să-l iau pe copil în brațe, să mă iau pe mine în brațe!

Morala ar fi că se poate. SE POATE! Nu zic că mereu, dar eu, cu ai mei copii, suntem dovada că în marea majoritate a cazurilor când un doctor consideră că “Aaaa, nu, fără antibiotic clar nu se poate!”, ba da se poate.

WP_20151017_001__1445090245_109.166.132.147~2

Talent. Isprăvi. Glorie. Prussian blue

Pentru cinci minute de strălucire a copiilor pe scenă noi ne ardem ani buni din viață, dar hei, se merită cu prisosință! Deci, azi iar emoții, iar stat cu sufletul la gură, dar a-i vedea cei doi năzdrăvani țopăind și dând din mânuțe în lumina reflectoarelor e un moment de glorie absolută. Cel mare foarte stăpân pe situație, cel mic în stilul fie-cum-o-fi-oricum-n-are-importanță, cu bluza ieșită din pantaloni și cravata fugită într-o parte, apoi mândru de medalie dar aruncându-și diploma pentru un balon rătăcit pe sub scaune, iată rezumatul dimineții. Cu pozele de rigoare.

DSC_0551__1428311673_89.39.40.202 DSC_0552__1428311743_89.39.40.202 DSC_0596__1428311872_89.39.40.202

Și, după cum ne așteptam și doream, au venit și figurinele de ipsos despre care povesteam ieri, cele de la ipsoart. Așa că ne-am pus pe treabă.

DSC_0599__1428311955_89.39.40.202 DSC_0602__1428312002_89.39.40.202 DSC_0606__1428312042_89.39.40.202

 Și, ca de obicei, mă aștept să urmeze peretele. Unul dintre ei, la libera alegere.

DSC_0540__1428312211_89.39.40.202

Apoi mai mult ca sigur așternutul.

DSC_0545__1428312269_89.39.40.202

Și, fără doar și poate, propria persoană.

DSC_0515__1428312321_89.39.40.202

(later edit) Iată rezultatul. Și astfel am dedus că micul suprarealist are o culoare preferată: Prussian blue. Pentru un iepure c-o blană ce-ar face până și-o albastră de Rusia invidioasă!

DSC_0609__1428313769_89.39.40.202

Deschiderea ochilor

Dacă am înscris copilul la club de fotbal nu înseamnă că nu va face și pian. Pe lângă chitară. La fel, dacă ieri am fost la teatru și la târg de mici artizani, azi am bifat salonul auto-moto, ediția… a câta o fi fost. Dacă stau bine să mă gândesc, acest gen de ieșiri sunt ca număr la egalitate cu cele făcute în scopuri declarat educative. Și fără a cădea acum în divagații despre parenting, un lucru zic – de fapt doar reconfirm beneficiile dintr-o afirmație care ar trebui să fie o mantra pentru părinți: Nu e niciodată prea devreme. Și nici prea mult! Deci, mergem în continuare pe stilul eclectic, le arătăm de toate urmând ca ei să aibă de unde alege. Dacă unul va vrea să fie cascador iar celălalt olar, atunci așa să fie. Planul meu e unul mare și simplu: să-i încurajez să descopere ce sunt și ce vor. Și-n rest le va fi excelent.

Deci, SAM. Ca de obicei, nenumărate mașini, lucioase, perfecte, spectaculoase, azi și unele de epocă. Și încă o dată am ajuns la concluzia că la fel ca în arhitectură, nu se compară ce-a fost ieri cu ce e azi. Presupun că a prinde suta în 10-9-8-7-6-5-4-3-2-1-0 secunde crește numărul de globule albe, endorfine și tot felul de fluide prielnice corpului dar formele aerodinamice nu au nimic din șarmul generos al celor clasice. Iar cine a văzut cum arată un Dusenberg Torpedo Convertible Berline … ăăăă… hmm… nu prea mai are cuvinte.

Alte atracții (la partea cu mâncatul atracție e mult spus, dar acum hai…) pe lângă care am trecut și ne-am implicat au fost pictatul pe ipsos – iată încă o afacere de familie care m-a încântat (se cheamă ipsoart, am și comandat pentru cei mici iepurași și ouă care ne vor fi livrate la ușă chiar mâine!), am schimbat numere de telefon cu coordonatoarea, mamă și ea, plină de înțelegere și de candoare, era acolo mai mult de drag decât ca să-și promoveze business-ul – mâncatul de tot felul de nenorociri de tip grill-fast-food dar la care am nimerit un mujdei autentic și de-a dreptul senzațional (semăna cu-al lui tata, am mâncat porție triplă!), cascadorii cu motocicletele și atv-urile, mașini și motociclete tunate – aici am stat destul de mult, în amintirea celor pe care le rula fratele-meu-maestru-de-ceremonii acum deja destul de mulți ani, apoi concertul celor de la Hatemode – nu sună chiar rău și mi-au adus în minte perioada când tata de nevoie învățase să discearnă între death metal melodic, progresiv și ska punk, și, în cele din urmă dar nu la final, admirat hostesses și notat mental ponturi pentru a arăta realmente impresionant.

Cam atât. Mai jos, poze pentru jurnal.

20150405_105848__1428254391_89.39.40.202 20150405_105910__1428254410_89.39.40.202 20150405_105924__1428254433_89.39.40.202 20150405_105929__1428254457_89.39.40.202 20150405_110002__1428254476_89.39.40.202 20150405_110044__1428254496_89.39.40.202 20150405_110134__1428254521_89.39.40.202 20150405_110504__1428254547_89.39.40.202 20150405_111730__1428254608_89.39.40.202 20150405_112506__1428254627_89.39.40.202 20150405_112603__1428254652_89.39.40.202 20150405_113012__1428254670_89.39.40.202 20150405_113031__1428254688_89.39.40.202 20150405_115915__1428254574_89.39.40.202

Din psihologia poporului român la conacul boierului

A, nu, nu, astăzi nu voi emite niște idei psiho-filosofico-epocale așa cum v-am obișnuit, titlul pretențios vine pur și simplu de la o carte care în anul întâi de facultate era lectură obligatorie și pe care am găsit-o și răsfoit-o ieri la un restaurant pe care neapărat vreau să îl recomand. Deci, volumul Psihologia poporului român a lui Rădulescu-Motru șade molcom pe o laviță de la Conacul Boierului, o notă sensibilă alături de păpușile artizanale românești, mașini de cusut de cine-știe-când, perdele din borangic (sau or fi din in?), comode vintage și legături de ceapă roșie legate de stinghiile de lemn (ceapa sensibilizează ochiul, nu?). Dragoste la prima vedere! Aș fi stat și-aș tot fi stat. O mansardă de vis.

Bun, acum despre mâncare. Bună-bună! Povestesc aici doar despre firele de fasole verde murată care însoțeau supa și despre gogoșarii murați de la felul doi și despre găluștile cu prune de la desert, geniale toate, de fapt doar le-am enumerat dar nu mai insist pentru că mă ia pofta iar. Plus că mi s-a părut minunat să găsesc în meniu tocăniță de urzici! Deci, nota 10 pentru mâncare (8-9 de fapt, pentru că nu se compară totuși cu a mea… meep!). Și pentru servire. Și pentru personal. Foarte-foarte drăguți oamenii și foarte deschiși față de copii. Mi-a plăcut totul, cum ar veni. Și revenind la partea de amenajare, încă ceva ce m-a cucerit a fost masa cu picior a unei mașini de cusut din care au improvizat suportul pentru chiuvete. Mmmm, formidabil, încă o bulină albă din partea mea, alta venind de la locul de joacă pentru cei mici, cu scăunele minuscule, exact ca-n Capra cu trei iezi!

Alte info mai mult sau mai puțin utile ar fi că prețurile sunt medii – ca să zic așa – dar de bun-simț, că se servește doar masa de prânz (locul de fapt e menit pentru sindrofii), că se ascultă muzică populară (dar the real thing, nu jalnicele adaptări contemporane), că treptele de la intrare sunt de-a dreptul primejdioase dar cu un pic de răbdare se răzbate în mica mansardă de tip rai, că ușa de la baie se blochează (ei bine, da…) și că cerga-covor de la locul de joacă lasă extrem de mult păr. Deci (sau, pe alocuri, cu toate acestea), Conacul Boierului e fermecător, tihnit, săptămâna viitoare îmi iau familia de mânuțe și vom merge iar!

20150401_122655__1427957235_89.39.40.202 20150401_122743__1427957275_89.39.40.202 20150401_122835__1427957295_89.39.40.202 20150401_122939__1427957314_89.39.40.202 20150401_123006__1427957340_89.39.40.202 20150401_123437__1427957361_89.39.40.202 20150401_124116__1427957382_89.39.40.202

Film

Tocmai am terminat de văzut un film senzațional care are ca temă arta de a fi profesor. Un scenariu oarecum asemănător celui din Dangerous Minds dar cu mult mai multă sensibilitate investită în imagine și în mesaj, plus o lecție despre ce înseamnă familia, a fi părinte, grija pentru celălalt, generozitatea venită din nimic și cum se poate trăi cu incertitudinea.

(Titlul e Beyond the Blackboard, eu l-am putut vedea doar pe YouTube însă cine mi l-a recomandat îl vizionase aici)

Supradoza. Nu doar de teatru.

Până pe 23 noiembrie la Țăndărică are loc Festivalul Internațional al Teatrului de Animație. Deci, o supradoză de teatru pentru noi.

Ce-am văzut de ieri și până azi: Capra cu trei iezi, Prințesa și Broscoiul, Alice în Țara Minunilor. Spectacole sunt de dimineața și până seara, dar noi le-am ales pe cele trei.

Iar acum, câte un pic despre fiecare.

Capra cu trei iezi. Prima piesă care respectă întru totul povestea. Adică aproape întru totul, la modul că nu a fost adaptată zilelor noastre și nimeni nu vorbește, precum în Scufița Roșie, la telefonul mobil. Se preamărește într-un cântecel  traiul la țară unde totul este ecologic, bio și sănătos, însă de altfel Capra e capră și deși cântă cu “cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”, e totuși precum cea pe care mi-o amintesc eu din copilăria mea. Lupul, e foarte simpatic, iezișorii sunt pe cât de haioși, pe-atât de adorabili, costumele foarte reușite, piesa antrenantă, cum s-ar spune, un succes. La final, i-am dat caprei flori. Și ne-am mirat că nu le-a mâncat.

Prințesa și broscoiul. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă poveste de dragoste de când există poveștile și până acum. După Frumoasa și Bestia. Ca și spectacol, a fost însă puțin bizar, cel puțin în prima parte, unde deși totul mergea precum în istorisirea Fraților Grimm, background-ul era unul de inspirație zen, cu prințese costumate în rochii-kimono, un rege foarte blând și înțelept și un curtean samurai ce tăia până și muștele cu sabia de la cingătoare. Că-și prindea degetele în teacă, e un detaliu irelevant. Destul de bulversant pentru mine, dar pentru copii și pentru mintea lor nepoluată de anumite așteptări, o regie perfect acceptabilă. Finalul însă pe mine m-a cucerit, broscoiul e de-a dreptul fabulos cu glumele lui și-apoi odată transformat în prinț, e … hipnotizant. Nu pentru că ar fi fost ales un actor de-o frumusețe rară ci pentru că a fost ales unul extrem de expresiv. Și care a transmis cu prisosință ideea de bărbat gentil până la … suavitate, ca să spun așa. Iar morala poveștii, exprimată de regele cel înțelept, este de asemenea una încântătoare, mai ales pentru mințile incurabil de romantice. Acolo unde iubirea nu este suficientă, o supradoză de iubire va duce, în final, lucrurile pe făgașul firesc.

A treia piesă, Alice în Țara Minunilor. Ei bine, aici pot spune că am avut parte de cel mai reușit spectacol al tuturor timpurilor. Povestea respectată întocmai, cât despre regie, n-aș fi sperat nici într-o  mie de ani că va fi întocmai cu cea imaginată de mintea mea. Cuvântul care poate descrie probabil cel mai bine interpretarea scenică este … senzațional. De la un capăt la altul, un spectacol senzațional. Costume de asemenea superbe, absolut superbe, splendide, de la Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie și Ducesa, până la Regină, fiecare personaj în parte arată, la propriu, rupt din poveste. Un spectacol de excepție care se cere revăzut și savurat pentru fiecare apariție.

Deci, mâine și marți nu-mi voi duce copiii la grădiniță, ca să putem merge și la altele. Voi edita articolul și voi povesti ce-am mai văzut și cum a fost. (am editat, urmează după poze)

Și revenind la ideea de Festival, să nu uit să spun că holul teatrului este înțesat cu marionete și imagini de costume-design. Încă o dată m-am gândit la faptul că cei care lucrează în teatru, de la actori și până la costumieri, sunt oameni uimitori. Formidabili. Impresionanți.

image image image image image

Alte spectacole:

Povestea lui Jester. Parte din proiectul Waking Art al companiei Uninvented Theatre și, din câte am înțeles, la vremea la care a fost lansat,  o premieră în România prin introducerea conceptului de “teatru serial cu păpuși de tip muppets”, spectacolul Povestea lui Jester este un spectacol de păpuși și de … oameni. Păpuși și oameni. Fără decoruri, fără nimic. Dar orice așa-zisă lipsă este suplinită din plin de dăruirea care se simte în interpretare. Este un spectacol simplu, cu o povestioară plină de gingășie, și, deși este la polul opus față de Alice în Țara Minuilor, despre care scriam mai sus, este tot atât de impresionant. Jester – despre care până astăzi nici nu știam că există ca personaj de poveste – e o păpușică ce e dusă pe post de bufon la curtea unui rege, loc unde se dovedește a fi, pe lângă foarte hazliu și inventiv, o inimă plină de curaj și de tandrețe. Plecat să se lupte cu un dragon-balaur, găsește în acesta un prieten de joacă. Iar scena în care își povestește la castel reușita de-al “învinge” pe “fiorosul” balaur este una la care se râde cu lacrimi, îmbrățișările, strângerile de mână, salturile de bucurie fiind au ralenti și având ca muzică de fundal notele ample și pline de patos din Conquest of Paradise… Ne-a plăcut Povestea lui Jester, mult de tot.

Pasărea cea mică. Spectacol nonverbal al Teatrului Pinklec din Croația, primul de acest fel la care îi duc pe cei mici. În mod neașteptat, au fost foarte interesați și au prins imediat firul povestioarei, care este de fapt o lecție de omenie dată unui om care face rău doar de dragul de-a face rău. Două personaje, un băiețel – haimana și un bătrân, niște păsări, un cățel, o bancă ruptă din parc și o casă bătrânească, iată un decor și un pretext pentru o morală care ar suna cam așa: a face un bine e la fel de simplu ca și a face un rău. Alegerea e a fiecăruia, dar bucuria e, desigur, doar a celor care aleg să fie buni.

Lentile de contact? Nope!

De vreun an încoace urmăresc postările Kristinei Carrillo-Bucaram. Raw-vegană de îndată un deceniu, fostă hiperglicemică, acum vindecată și promotoare a unui stil de viață cât mai simplu și natural.

Și înainte ca interesul fanilor să coboare de la ochii ei la sâni (crucial de știut dacă sunt sau nu naturali!) sau invers, să urce de la epicele ei borcane cu amestecuri fresh și vibrante tot în aceeași direcție, una dintre întrebările pe care oamenii i le-au tot adresat a fost legată de culoarea ochilor ei. Ca atare ea a explicat într-un filmuleț cum stau lucrurile cu ochii ei, care din căprui au devenit, pe parcurs, miere + albastru și un pic de altceva.

Cum ar veni, o alimentație fără grăsimi trans- și de fapt statul departe de tot ce înseamnă procesat aduce, printre altele, ochi tot mai clari. Și luminos colorați. Deci nu, nu se pune problema de lentile permanente de contact. Și nici nepermanente. Ea între două filmări mănâncă un platou de fructe, nu se uită obsesiv în oglindă și mai și cheamă pe cineva din staff. Pentru a-i reconfirma că-i frumoasă. Și pentru a o ajuta să-și caute prin geantă solutia pentru lentilele de contact.

Daaaar, vorbim despre aproape 10 ani. Și despre o frumusețe nu neapărat căutată. Pentru restul, există magazinele de optică menite ab initio pentru cei care purtau ochelari. Restul care își cumpără lentile de contact colorate cu dioptrii dar mai ales fără și rezultă apoi ochi de un albastru turbat, frizând roșul la limita pupilei, dar na, omul e om și reacționează intens la tot ce înseamnă senzațional.

Așadar, cum spuneam, Kristina Carrillo-Bucaram. De urmărit. Măcar pentru ochii frumoși, dacă nu pentru altceva.

kristina-gabrielle-carrillo-bucaram-vegan

Swish – swish

Dimineața. La prima oră. Primul lucru. Swish – swish.

Timp în care mă pieptăn. Swish – swish.

Mă spăl pe față. Swish – swish.

Nu mă uit în oglindă. Am făcut o singură dată greșeala. Și m-a bufnit râsul. Și nu-i de râs pe timp de swish – swish.

Diverse. Swish – swish.

Se trezește capul familiei. Se freacă la ochii și-apoi și-i dă peste cap. Inacceptabil swish – swish! Dau și eu ochii peste cap și mă abțin să nu râd. Motivul oglinda, a se vedea mai sus. Swish – swish.

Se trezesc și cei mici. Îmbrățișări, pupici mimați, swish – swish. Limbajul semnelor, direcționări spre baie, ei întinzându-se după periutele de dinti pentru copii, eu cu al meu swish – swish. Poate le-aș cânta cu the wheels of the bus go round and round / the whipers wipers (teoretic fără h…) of the bus go swish – swish dacă nu aș avea gura plină. Swish – swish.

Copiii pornesc spre bucătărie. Doar rămân eu să strâng… Pasta întinsă pe chiuvetă, oglinda stropită, cosmeticele răsturnate laolaltă cu capetele de la periutele noastre de dinti. Swish – swish.

În bucătărie. Le-arăt ce fructe pentru suc am. Swish – swish. Încep s-aleagă, se ceartă, se-mpacă, eu, imperturbabilă, swish – swish. Fac sucul, fiecare și-l bea. Zgomot de lichid tras prin paie. Și de swish-swish.

S-a cam făcut timpul să mă opresc. Plec serenă la baie, mă clătesc, spăl. Mă simt bine. Zâmbesc. Și gândesc ca de fiecare dată: ador senzaționalul swish – swish!

***

Nota traducătorului: se cheamă oil pulling. Sau oil swishing. Și se face nu numai pentru curățarea danturii. Dantură pe care de altfel o curăță impecabil. E un remediu vechi de când lumea. E bun pentru tot. De la astm la artrită și de la dureri de cap până la vindecarea infecțiilor din corp. E de o mie de ori mai mult decât tehnologia unica a periutei de dinti electrice care împinge fluidul în spaţiile interdentare adânci şi de-a lungul gingiei tale, oferindu-ți dinţi vizibil mai curaţi, gingii mai sănătoase şi un zâmbet mai alb, deși e o chestie simplă. Cam cum e ceaiul de mușețel. Însă e o chestie simplă despre care omul consumator și cumpărător de reclame nu mai are habar.

coconut-oil