Zi de duminică, zi de târg

Mă gândeam că ar trebui să-mi fac o categorie distinctă, târguri și expoziții, pentru că văd că nu las să-mi scape nimic la acest capitol. Pe zi ce trece pare-se că-mi descopăr o curiozitate tot mai mare pentru lucrurile mărunte, făcute de mâini de oameni, muncite, gândite, ca să nu mai spun că e dublată cu prisosință de plăcerea de-a mă fâțâi printre tarabe, pe genul acela de alei înguste și pe care se înspică umbra cu soarele.

Și, ca să scurtez introducerea și să ajung mai repede la partea convingătoare, cu poze, să spun repede că am fost azi, într-un final, la un târg care e permanent și se organizează de când lumea cred, și anume la cel din Agronomiei. Doar auzisem de el și văzusem frânturi trecând cu mașina sau cu tramvaiul, dar de oprit, n-am oprit niciodată. Ei bine, e minunat! Am găsit de toate, de la suc de cătină la fagure de miere și ouă de rață și urdă cu mărar, am văzut că au și găini de curte la vânzare, plus ulei de floarea soarelui presat la rece și tot felul de creme după rețete naturale, plus că am mâncat de parcă am fi fost într-o poiană, la țară. Loc de alergat pentru copii, copaci pentru cucu-bau, iarbă cosită, mese din lemn și cergi întinse pe jos, plus o mâncare făcută pe foc de lemne, bună cum rar am mâncat. Și ieftină de nu mi-a venit să cred, am impresia că nici la cantinele stundențești nu se mai mănâncă cu-atât de puțini bani! Pentru lămurire, să precizez că am dat incredibila sumă de 30 de lei pentru două porții de sarmale cu mămăligă și ardei iute, o porție de pomana-porcului, tot cu mămăligă, o porție de fasole cu cârnat, dar cârnat de parcă ar fi fost făcut de tataie, din porc crescut în curte și apoi tăiat ca la carte, tranșat și condimentat cu cimbru și usturoi, e-x-a-c-t-c-u-m-t-r-e-b-u-i-e, plus o porție de varză murată cu boia. A, și să nu uit de pâinea de casă, care a intrat tot în fabuloasa sumă de care povesteam! Iar despre ciocolata în două culori sau despre caramele ca pe vremea copilăriei nu mai zic, căci parcă plănuiam ca, pentru a trăi cel puțin 150 de ani și arăta ca o floare, mă voi feri cât oi fi și-oi trăi de tot ce-ar putea fi făcut cu zahăr…

Cum ar veni, a fost frumos-frumos iar în weekend-urile însorite, acolo ne vom petrece parte din timp, plus că îmi voi cumpăra mere și suc de sfeclă și măr, nepasteurizat (dacă îl fac eu, nimeni nu-l bea…), apoi brânzeturi într-adevăr tradiționale, zacuscă atunci când mi se termină cea venită de la la tatalili, urdă și caș și miere, neapărat!

DSC_0856__1430063310_89.39.40.202 DSC_0859__1430063355_89.39.40.202 DSC_0861__1430063379_89.39.40.202 DSC_0862__1430063402_89.39.40.202 DSC_0863__1430063428_89.39.40.202 DSC_0865__1430063456_89.39.40.202 DSC_0866__1430063478_89.39.40.202 DSC_0868__1430063505_89.39.40.202 DSC_0869__1430063531_89.39.40.202 DSC_0875__1430063561_89.39.40.202

Garfield, Sylvester, pisica de Cheshire, Ducesa, Si & Am sau “We are Siamese if you please. We are Siamese if you don’t please.”

Am enumerat toate numele de pisici pe care le știu din desenele animate și l-am trecut și pe Tom dar apoi m-am gândit că el e mai degrabă tomberonez și nu prea are ce căuta pe lângă restul, care par mai istețe și sofisticate – asta ca să mă exprim în nota expoziției SofistiCAT deschisă azi și mâine la Romexpo. Poarta C. Pe lângă mașinile de pompieri.

Deci, patrupede cum n-am văzut în viața mea. În afară de bengalezele care sunt parte din familie și de al căror fel de a arăta mă minunez de fiecare dată când merg la tata acasă, am rămas mută față în față cu niște motani maine coon și norvegian-de-pădure care dacă s-ar fi ridicat pe două lăbuțe mi-ar fi ajuns fără probleme până la piept și care au eclipsat pentru mine și pisicile sfinx și pe cele shorthair și în mod cert până și pe micuțul Scottish fold, singurul pisoi jucăuș din întreaga expoziție.

Ca atmosferă, un aer plin pe de o parte de seriozitatea stăpânilor și felul în care își pun tot sufletul la jurizare, clasament, diplome, certificate, drept de reproducere, etc. iar pe de altă parte de dezinteresul total al viețuitoarelor mai mult sau mai puțin îmblănite. Iar pe margine, o întreagă industrie: standuri cu mâncare pentru pisici, mobilier, accesorii, jucării, apoi hainele cu imprimeu felin, bijuteriile și nu în ultimul rând, ca la orice expoziție unde sigur vin și părinți cu copii, delicioase prăjituri de casă și mascotele pentru poze de genul “colorata, mâine-i gata!”.

Și la final să precizez că bengalezele noastre au fost premiate iar eu mi-am promis pentru a nu-știu-câta oară să-mi las împielițații să le calce cât mai puțin pe coadă. Nu de alta, dar ele două și câțiva eventuali pisoi costă cam cât toată casa noastră.

  DSC_0836__1429989797_89.39.40.202 DSC_0839__1429989767_89.39.40.202 DSC_0842__1429989742_89.39.40.202 DSC_0846__1429989687_89.39.40.202DSC_0830__1429989827_89.39.40.202DSC_0811__1429989854_89.39.40.202

Arahnide raw

Nu cred că e vreo expoziție pe care să o fi ratat la Antipa, de la fluturii vii și până la mult controversatul corp omenesc (The Human Body, despre care am și scris aici pe blog). Deci, dacă în această perioadă (până în iulie de fapt) pot fi văzuți păianjeni, am fost să-i vedem. Cu foarte mare entuziasm, știută fiind pasiunea copiilor mei pentru tot ce e purtător de multe picioare.

Proiectul ”Țesături Periculoase”, chiar dacă înseamnă tot exploatare de ființe vii, e unul frumos, de inițiere în comportamentul păianjenilor (am zis așa cum scrie pe site, evident la partea de comportament, nu și la cea de exploatare). Nu sunt niște creaturi îngrozitoare așa cum credeam eu mică fiind, când dacă vedeam unul ițindu-se de după dulap fugeam mâncând pământul și nu mai intram în camera aceea până ce nu-mi făcea tata dovada că l-a omorât și îngropat în locul cel mai îndepărtat de casă. În curtea vecinilor, ideal. Deci, nu. Au multe picioare, da, sunt mărișori, da, au mulți ochi, da, au perișori, gheare, fac pânze, dar stați liniștiți, nu sar ca în filmele horror la o sută de metri distanță și nici nu sug sângele oamenilor până îi stafidesc. Își văd de treaba lor, dacă sunt lăsați în pace. Și chiar și atunci când nu sunt lăsați tot nu devin cine știe ce pericol, conform datelor pe care citind panourile cu informații le-am aflat, din 44,000 de specii cunoscute, doar 200 au (un pic de) venin. Atâta tot. Sunt așadar niște ființe simpatice și inocente, nu vă lăsați păcăliți de literatura țesută în jurul lor!

WP_20150315_002[1]__1426412678_89.39.40.202 WP_20150315_006[1]__1426412785_89.39.40.202 WP_20150315_041[1]__1426412816_89.39.40.202 WP_20150315_044[1]__1426412856_89.39.40.202 WP_20150315_047[1]__1426412911_89.39.40.202 WP_20150315_056[1]__1426412961_89.39.40.202

Mica stea

Am o idee pentru proxima dată când voi merge la Pescariu. Pentru cei care nu știu, Pescariu este un loc unde NU se merge fără haine de firmă, ochelari de firmă, geantă de firmă, parfum de firmă, șoseste de firmă, coafură realizată exclusiv cu produse de firmă. Nu se merge și gata. Parafrazez: 1st rule of the Pescariu club: SHINE!

Iar eu, pentru un plus de vioiciune (a mea) și un strop de inedit (al locului) m-am gândit să mă prezint așa:

– haine. Fake. Dar acel gen de fake care strepezește până și ideea de fake. Dragonul Roșu style.

– încălțăminte. Niște … galoși. Pe care să-i port cu șosete albe. Abbibas înscris pe vârf și lateral.

– ochelari. Sfidează suficient faptul că n-am.

– geantă de… rafie. Dacă nu are bunica vreuna în cămară, face impresie și o sacoșă verde, de Mega Image. “100% energie verde”. Da.

– parfum. Îmi cumpăr un spray …. Impuls. Îmi fac dușul și mă dau. Și mă tot dau. Până fac totul alb. Sau pot face ceva și mai oripilant. Nu-mi fac deloc duș. Și mă dau. Termin tot flaconul și mai scot unul și în continuare mă dau.

– ah, și-am uitat. La piscină îmi comand un fresh (sunt un outsider, bani de mai mult n-am) și-mi scot mâncarea de-acasă. O felie de mămăligă cu o ceapă. Pe care o sparg. Și cu un ou fiert. Pe care mi-l curăț în scrumieră, doar șervețelul de la fresh e personalizat. Și-l iau cu mine ca să-l arăt la dușmani. Și-apoi îl pun la presat, normal.

(twinkle, twinkle little star)

Supradoza. Nu doar de teatru.

Până pe 23 noiembrie la Țăndărică are loc Festivalul Internațional al Teatrului de Animație. Deci, o supradoză de teatru pentru noi.

Ce-am văzut de ieri și până azi: Capra cu trei iezi, Prințesa și Broscoiul, Alice în Țara Minunilor. Spectacole sunt de dimineața și până seara, dar noi le-am ales pe cele trei.

Iar acum, câte un pic despre fiecare.

Capra cu trei iezi. Prima piesă care respectă întru totul povestea. Adică aproape întru totul, la modul că nu a fost adaptată zilelor noastre și nimeni nu vorbește, precum în Scufița Roșie, la telefonul mobil. Se preamărește într-un cântecel  traiul la țară unde totul este ecologic, bio și sănătos, însă de altfel Capra e capră și deși cântă cu “cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”, e totuși precum cea pe care mi-o amintesc eu din copilăria mea. Lupul, e foarte simpatic, iezișorii sunt pe cât de haioși, pe-atât de adorabili, costumele foarte reușite, piesa antrenantă, cum s-ar spune, un succes. La final, i-am dat caprei flori. Și ne-am mirat că nu le-a mâncat.

Prințesa și broscoiul. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă poveste de dragoste de când există poveștile și până acum. După Frumoasa și Bestia. Ca și spectacol, a fost însă puțin bizar, cel puțin în prima parte, unde deși totul mergea precum în istorisirea Fraților Grimm, background-ul era unul de inspirație zen, cu prințese costumate în rochii-kimono, un rege foarte blând și înțelept și un curtean samurai ce tăia până și muștele cu sabia de la cingătoare. Că-și prindea degetele în teacă, e un detaliu irelevant. Destul de bulversant pentru mine, dar pentru copii și pentru mintea lor nepoluată de anumite așteptări, o regie perfect acceptabilă. Finalul însă pe mine m-a cucerit, broscoiul e de-a dreptul fabulos cu glumele lui și-apoi odată transformat în prinț, e … hipnotizant. Nu pentru că ar fi fost ales un actor de-o frumusețe rară ci pentru că a fost ales unul extrem de expresiv. Și care a transmis cu prisosință ideea de bărbat gentil până la … suavitate, ca să spun așa. Iar morala poveștii, exprimată de regele cel înțelept, este de asemenea una încântătoare, mai ales pentru mințile incurabil de romantice. Acolo unde iubirea nu este suficientă, o supradoză de iubire va duce, în final, lucrurile pe făgașul firesc.

A treia piesă, Alice în Țara Minunilor. Ei bine, aici pot spune că am avut parte de cel mai reușit spectacol al tuturor timpurilor. Povestea respectată întocmai, cât despre regie, n-aș fi sperat nici într-o  mie de ani că va fi întocmai cu cea imaginată de mintea mea. Cuvântul care poate descrie probabil cel mai bine interpretarea scenică este … senzațional. De la un capăt la altul, un spectacol senzațional. Costume de asemenea superbe, absolut superbe, splendide, de la Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie și Ducesa, până la Regină, fiecare personaj în parte arată, la propriu, rupt din poveste. Un spectacol de excepție care se cere revăzut și savurat pentru fiecare apariție.

Deci, mâine și marți nu-mi voi duce copiii la grădiniță, ca să putem merge și la altele. Voi edita articolul și voi povesti ce-am mai văzut și cum a fost. (am editat, urmează după poze)

Și revenind la ideea de Festival, să nu uit să spun că holul teatrului este înțesat cu marionete și imagini de costume-design. Încă o dată m-am gândit la faptul că cei care lucrează în teatru, de la actori și până la costumieri, sunt oameni uimitori. Formidabili. Impresionanți.

image image image image image

Alte spectacole:

Povestea lui Jester. Parte din proiectul Waking Art al companiei Uninvented Theatre și, din câte am înțeles, la vremea la care a fost lansat,  o premieră în România prin introducerea conceptului de “teatru serial cu păpuși de tip muppets”, spectacolul Povestea lui Jester este un spectacol de păpuși și de … oameni. Păpuși și oameni. Fără decoruri, fără nimic. Dar orice așa-zisă lipsă este suplinită din plin de dăruirea care se simte în interpretare. Este un spectacol simplu, cu o povestioară plină de gingășie, și, deși este la polul opus față de Alice în Țara Minuilor, despre care scriam mai sus, este tot atât de impresionant. Jester – despre care până astăzi nici nu știam că există ca personaj de poveste – e o păpușică ce e dusă pe post de bufon la curtea unui rege, loc unde se dovedește a fi, pe lângă foarte hazliu și inventiv, o inimă plină de curaj și de tandrețe. Plecat să se lupte cu un dragon-balaur, găsește în acesta un prieten de joacă. Iar scena în care își povestește la castel reușita de-al “învinge” pe “fiorosul” balaur este una la care se râde cu lacrimi, îmbrățișările, strângerile de mână, salturile de bucurie fiind au ralenti și având ca muzică de fundal notele ample și pline de patos din Conquest of Paradise… Ne-a plăcut Povestea lui Jester, mult de tot.

Pasărea cea mică. Spectacol nonverbal al Teatrului Pinklec din Croația, primul de acest fel la care îi duc pe cei mici. În mod neașteptat, au fost foarte interesați și au prins imediat firul povestioarei, care este de fapt o lecție de omenie dată unui om care face rău doar de dragul de-a face rău. Două personaje, un băiețel – haimana și un bătrân, niște păsări, un cățel, o bancă ruptă din parc și o casă bătrânească, iată un decor și un pretext pentru o morală care ar suna cam așa: a face un bine e la fel de simplu ca și a face un rău. Alegerea e a fiecăruia, dar bucuria e, desigur, doar a celor care aleg să fie buni.

Lupul zilelor noastre

Abia azi povestesc că sâmbătă am fost din nou la teatru. De data asta, la Scufița Roșie. Dar tot la Țăndărică.

Din nou, o abordare inedită. Ca să nu spun altceva…

Lucrurile s-au prezentat așa: Scufița are telefon mobil. Nu IPhone 6 sau Nokia Lumia, ci unul cu butoane. Dar tot  e ceva! La care vorbește cu bunicuța. Răcită, săraca, de la aerul condiționat. Și doritoare nu de un ceai cald, ci de vișinată. Pentru a-și face comprese. Comprese cu vișinată. (De încercat. Dar nu neapărat.)

Pornește așadar Scufița. Prin pădure, apare desigur lupul. Lupul care e … pizzer. Are o pizzerie. Și face tot felul de pizza. Mai ales din cea cu cârnați. Problema e că Scufița e vegetariană. Și nu vrea pizza cu cârnați. Nici cu curcan măcar. Ea vrea cu… parmezan. Urmează tot felul de peripeții prin pădure, nimic însă de menționat ca fiind ieșit din tipar.

Mai departe, episodul bunica. Cu lupul care vrea să intre pentru a o mânca. Sub pretextul că e poștașul. Și a adus pensia. Pensia a venit însă ieri, deci e nevoie de altceva. Lumina. Nu e ziua din calendar. Plugușorul! Funcționează cu plugușorul. Și-ncepe lupul a ur(l)a. Urlă cât ură și-apoi e primit în casă, unde, așa cum știam și ne așteptam, mănâncă bunica.

Vine Scufița. Intră în casa bunicii, unde discuția e așa:

– Vai dar ce ai încărunțit, bunicuțo…

– Păi dacă mi-ai scos peri albi!

– Dar ce urechi lungi ai…

– Mi s-au lungit de foame, în așteptarea ta.

– Dar ce unghii lungi ai… Să ți le tai! (urmează un episod de lupte greco-romane soldate cu un căzut la grămadă din pat)

– Dar ce peri ai pe față! (și ia Scufița penseta pentru a o (îl) cosmetiza)

Finalul apoteotic, cel cu “Vai, dar ce gură mare ai”, se rezolvă cu replica “Nici cu a ta nu mi-e rușine, drăguța mea!”. Și cu mâncatul. Proba de deschidere. Și de negru ca noaptea în cerul gurii, nu altceva!

În rest, vânătorul, copoii, mama Scufiței, chestii în standard. Nimic ieșit din comun, deci sar direct la poza de rigoare. Și de final.

image

Pop and Rock. Sonic waves for your heart

Ultimul concert la care am fost este cel al celor de la Velosonics. Am aflat de ei întâmplător, întâmplarea fiind aceea că vocalul formației, Adrian Spier, este coleg de serviciu cu soțul meu. Și tot ascultându-le deja binecunoscuta melodie Love for Gold, ne-am hotărât să-i vedem și pe scenă. Un prilej bun pentru a face lucrurile family style.

Unde au concertat? În B52. Un club în care noi n-am fost niciodată și de care nici nu auzisem. Nu-i nimic, un search rapid pe Zile si Nopti, CtrlF in lista completa a cluburilor din Bucuresti, memorat adresa, pregătiri de plecare, haine curate pentru copii agitați, un taxi chemat, indicații date, ajuns, debarcat.

Acolo, surpriză. Nu știu cum vor fi aratand cele mai bune cafenele din Bucuresti, ceainăriile și restul de locuri teoretic child friendly, dar B52 e chiar un loc fain! Cu groapă de nisip pentru copii, o mașină din lemn marca Redbull și-n genul celor pe care deja le știam, tobogan din lemn cu punte suspendată, limonadă delicioasă cu paie colorate, ce mai încolo și-ncoace, raiul oricărui părinte care are copii mici dar care vrea să scoată nasul în lume înainte să se trezească având 50 de ani. Zic 50 pentru că speranța de viață a zilelor noastre a scăzut, nu de altceva.

Și, trecând mai departe la concert, Velosonics sună foarte bine și live. Tineri, entuziaști, sinceri, relaxați, iată ingredientele pentru un spectacol încântător. Muzică de oameni frumoși, pasiune. Ne-au plăcut. Mult. Mult de tot. Recomand. Pop and Rock. Sonic waves for your heart, așa cum o spun chiar și ei.

image image image

Egalitatea de gen & teatrul pentru copii

Dacă sâmbătă povesteam că am fost la Mica Sirenă, ei bine ieri, duminică, am fost la Tom Degețel. Tot la Tăndărică.

O piesă foarte interesantă, ca să spun așa. O piesă în care mie personal firul roșu nu mi s-a părut a consta în peripețiile minusculului Tom, care ajunge ba în oala cu budincă, ba în înghițit de o vacă, ba de un pește, ci relația bărbat – femeie. Femeie – bărbat. Pun și invers pentru că vreau să vorbesc de egalitate, nu-i așa?

Și s-o luăm cu începutul. Într-o casă nu prea avută, un el și o ea. O ea și un el. Deghizați el în ea, ea în el. Cu haine din “cufărul de la mama”, zestrea pentru el. Prima aluzie subtilă la cât de bărbat e el. Și odată deghizați, ea exclamă cu o expresie care-i la granița dintre obidă și uimire: “Ce femeie ești, măi bărbate!”. “Femeie” în sensul laudativ sau sinonim cu pussy, rămâne de interpretat…

Urmează apoi discuțiile pe marginea a ce va fi copilul. Ea deghizată în el, vrea un băiețel. El deghizat în ea, vrea o fată. Ea, un băiețel. El, o fată. Ea, tot mai agitată, pledează pentru un băiețel. Mic. Mic-mic! El, tot mai hotărât și convins de ce spune, cere o fată. Da, o fată neapărat! Pentru un băiețel mic-mic el vrea o fată. O fată mare! O FATĂ MARE!!! (Normal. E bărbat. Nimic nefiresc în visul de-a avea o fată mare.) Până la urmă câștigă ea. Și iese un băiețel mic-mic. Reversul de la o fată. O fată mare.

Iar băiețelul e îngrijit de mama, care-i ursește să fie deștept. Deștept ca ea. Nu ca tati. Ca atare, pune mâna pe Abecedar. Și-l învață “albină” cu A și mai departe B. B de la… berbec. Sau B de la “blegul de tata”. Corect. Deștept ca ea și nu bleg ca blegul de tata. Iar noi vorbim despre o piesă de teatru pentru copii, nu altceva…

Apoi, prin tot felul de învârteli ale sorții, Tom cel mic și deștept ca mami ajunge la un castel. Unde un rege și o regină trăiesc după regulile convențional stabilite. El domnește, ea… gătește. Se gătește adică. Pentru că de gătit, gătește bucătarul regal. Care, suspectez eu, are și o aventură cu regina, dar aici e doar părerea mea. Iar regele dictează, are o opinie, el decide ce e frumos și ce nu și soarele se învârte după cum dictează el. Și regele mai merge și la vânătoare. Unde ar vrea și regina să meargă, dacă regele care dictează tot nu i-ar dicta să tacă. Și să stea cuminte acasă și… să coasă. Goblen. Noblețea și respectul rămân așadar, nu e ca și cum ar fi pus-o să-i coasă șosetele. Adică tunica brodată cu aur.

Deci iată cum arată o piesă de teatru pentru copii… Nu pot să nu recunosc că există un echilibru al scenelor, dacă într-o casă domnește o ea, în alta vine rândul unui el, dar asta nu rimează cu egalitate. În consecință, educația pro-egalitate a copiilor mei o voi face eu. Eu, femeia. Și mama cea deșteaptă. Vorba aia.

image

La teatru. Sirene. Confuzzled.

Astăzi pare-se că a fost ziua sirenelor. După ce dimineață – în toiul nopții mai precis – mă frământa ce mesaj transmite corpolenta  voluptoasa J Lo și ce e și cu ce se mănâncă și cât costă dragostea, ziua a continuat, spre prânz, cu activități educative pentru cei mici, în speță Mica Sirenă. La Tăndărică.

Destul de confuzing & puzzling această Mică Sirenă de la Țăndărică… În primul rând blondă iar convențional noi o știm de roșcată, o cheamă Nausica (diminutiv de la latinescul nausea, presupun, deși noi vorbim de-o sirenă, nu-i așa?!) în loc de Ariel, nu are un peștișor pe nume Fabio pe post de prieten și sfătuitor, apoi e prințul Eric care e de fapt Albert și se mai și poartă precum un idiot  netot, apoi sunt pretendentele la inima prințului împiedicat, dintre care cea mai inedită mi s-a părut gheișa care, văzându-se refuzată, încearcă să-și facă hara-kiri cu umbrela cu care tocmai a dansat… Apoi e vrăjitoarea pe care o cheamă ceva cu C dar zău că n-am reținut, prea șocată fiind de imaginea gen Giger-alien (huh?!) și de vocea pe care s-a gândit regizorul să i-o dea… Curat Exorcistul, parol, pentru un spectacol de copii, mie mi s-a părut de-a dreptul hazardat…

Dar nota 10 pentru ideea de redare a subacvaticului, lumini, culori fosforescente, aparat de suflat baloane, sunet, voci. Aici, totul frumos. Per total un spectacol destul de bun, pe care probabil, până prin primăvară, îl vom tot revedea.

image image image

Strictul necesar. În loc de aspirator, Veliko Tarnovo, cascada Hotnitsa și Arbanasi

Weekendul trecut am fost la Veliko Tarnovo. Nu pentru că am fi tributari sfântului Valentin ci pentru simplul motiv că alegem să trăim… fără anumite lucruri. Povestea a început așa: joi seara, în timp ce dădeam canapele la o parte, adunam jucării și manevram cu dexteritate mătura, Valentin – altul decât vedeta zilei de 14 februarie – îmi spune, pentru a mia oară, că poate un aspirator ne-ar ușura munca. Pentru a mia oară, pledez pentru strictul necesar: într-o casă cu covoare ce pot fi rapid scuturate, o mătură este mai mult decât suficientă în lupta cu firimiturile și cocoloașele de praf! Și-mi închei apologia cu cuvintele: în loc să dăm banii pe aspirator, mai bine mergem un weekend la Brașov! Moment în care Valentin se întoarce brusc la mine și-mi spune… păi hai!

Atât mi-a trebuit! Devenită subit mai sprintenă decât un titirez, am terminat ce era de terminat și am luat internetul la puricat. Cazare în Brașov. Valentin propune Bran. Bun, cazare Bran. Puține oferte pentru că, na, este ziua – transformată în weekendul – îndrăgostiților… Ne gândim la drum și la probabilitatea de a sta mult în coloană pe Valea Prahovei. Și uite așa, din două vorbe, am tăiat de pe listă Brașovul/Branul și am optat, încă o dată, pentru Bulgaria. Și bine am făcut!

Bine am făcut, pentru că Veliko Tarnovo este o încântare! La pas, răsfățați de un soare dulce, ne-am bucurat de fiecare piatră, de fiecare cotitură. Ne-am oprit în fiecare mic atelier artizanal și ne-am minunat de fiecare perete pictat. Pentru că în Veliko Tarnovo, chiar și grafitti-ul are o cu totul altă dimensiune…

 photo 1 (6) photo 2 (5) photo 2 (6) photo 1 (3)

photo 1 (4) photo 2 (4) photo 4 (3) photo 5 (3)

photo 3 photo 2 photo 3 (5) photo 4 (5)

photo 2 (3) photo 4 (2) photo 4 photo 5 (5)

Dimineața celei de-a doua zi ne-am petrecut-o la cascada Hotnitsa. Cascada pare un colț rupt din rai. Nu lipsesc sticlele aruncate și resturile de la grătare, însă priveliștea, priveliștea este splendidă! Nu este vorba despre o uriașă cădere de apă, este însă vorba de un loc care arată precum… o îmbrățișare. Un semicerc de piatră cuprinde în el o apă în care îți vine să te scalzi și să uiți în ea tot ceea ce are legătură cu ce ești, ai fost sau vei fi. Este un loc care te golește de gânduri și te încarcă de bine. Ne-am spus că vom reveni, în vară, pentru scăldat – dar dacă printre zeci sa poate sute de mașini parcate, miros de mici și turiști pe jumătate goi vom mai regăsi senzația de împlinire, rămâne de văzut…

photo 1 (7) photo 3 (6) photo 4 (6) photo 5 (6)

Apoi am pornit în Arbanasi. Unde ne-am plimbat, doritori de colb curat și de frumosul de care dai la fiecare pas. Am intrat și la muzeu și-am petrecut acolo două ore, bucurându-ne de liniștea celor câteva încăperi ce-ți dau gustul traiului de altădată, dar și de curtea plină de nuci cu miezul dulce, de ghiocei și tot felul de vase așezate prin iarbă, pe lângă ziduri și arătând, încă o dată, care-i felul de-a fi al bulgarului: gospodar și cu un simț acut al frumosului.

photo 4 (8) photo 1 (9) photo 2 (9) photo 5 (8)

photo 1 (10) photo 1 (11) photo 2 (10) photo 2 (11)

photo 3 (9) photo 3 (10) photo 3 (11) photo 4 (10)

photo 4 (9) photo 4 (11) photo 5 (9) photo 5 (11)

Au fost două zile perfecte. Două zile care ne-au reconfirmat faptul că “a avea” nu se aseamănă nici pe departe cu “a face”.