În prezenţa, în absenţa

FOT5557__1465557632_109.166.134.67

În această primă imagine, copilul meu urmărește atent, concentrat, serios, impresionat, imperturbabil, (și așa mai departe, adjective-adverbe-superlativizante), executarea de corpuri geometrice de către doi colegi. În prezenţa învăţătoarei.

20160610_135055__1465557658_109.166.134.67În această a doua imagine copilul meu nu se vede pentru că, anticipând, n-a acceptat să-l transform în model (subiect de glume) pentru eternitate, dar pornind de la imaginea colegului de clasă împreună cu care preschimbaseră șerveţele umede în ochelari-hologramă pentru a alerga prin clasă, peste scaune și bănci, cu vederea înceţoșată (de ce să fie simplu când poate fi cel puţin complicat?), se construiește una în care se suprapun “două perechi de ochelari hologramă”, o banderolă de Rambo, o cască de Captain America, se continuă cu o pelerină de super-erou… și gata rezerva de șerveţele a clasei. În absenţa învăţătoarei.

Animale de companie

În primul rând nu știu de ce se cheamă animale “de companie”. Cui ţin ele companie, pereților casei, în timp ce stăpânul lipsește 80% din timpul cât stă treaz? Sau altor animale de companie, în procentul de cam 2% din timpul pe care alege stăpânul să și-l petreacă în parc? Și zic “al altor animale de companie” în cazul fericit în care companionul e lăsat liber în ţarc și nu “plimbat” în lesă în sunetul unei discuţii amicale, de genul “hai odată, mișcă, unde te tot oprești?!”. Și, să nu uit, piesa de rezistenţă în materie de cât de mult poate fi un patruped răsfățat, alergarea de dimineață alături de stăpân, concept în care stăpânul transpiră și își consumă haotic puţina energie din corp, iar “sclavul” din binomul stăpân-animaldecompanie ţine pasul cu el, de nevoie, pentru că dacă se oprește să miroasă semnele trecerii altui nefericit, e iar apostrofat, stăpânul aleargă de parcă ar fi la sală, pe bandă, unde orice oprire fără apăsare pe buton poate rezulta în scene hilare, cazul bun, ori într-un cap fărmat. Cazul celălalt.

Mâncarea. Și vorbesc aici despre patrupedul hrănit prost. Mâncare ieftină. Dar stăpânul găsește reconfortant gândul că suplinește calitatea prin cantitate. Și iată de ce prin parc se mișcă greoi și respiră la fel fiinţe în formă de peștele-balon. Overfed but undernourished, vorba unui articol despre paradoxul obezităţii. Deci: dacă ţi-ai luat un animal care să-ţi ţină companie (când dormi…), hrănește-l regește. Ca pe un copil. Dar nu unul făcut din greșeală, la beţie, ci unul pentru care ai fi apelat inclusiv la fertilizare in vitro, dacă altfel nu mergea.

Numele. Eu inţeleg perfect cum e să-i dai unei pisici bengaleze nume de prințesă indiană sau chiar și unei tomberoneze, cum am făcut mama și cu mine acum mulţi ani, dar nu inţeleg de ce pe un câine de dimensiunea unei veveriţe-pui și de un curaj asemenea îl poate chema (doar) Ares. Serios acum, merita mai mult. Și să nu uit de Oscar, buldogul francez. Boticul lui e de Oscar, la fel ca al Angelinei Jolie, e ok. Așadar ne botezam companionii ca să le arătăm altora reminescenţele de cultură din clasa a 3-a, când ne citea doamna despre Olimp, sau ca să ne dovedim spoiala de umor și spiritul ludic, asta pentru că sigur nu-i vom trata ca pe niște zei și la fel de sigur nu ne vom juca prea des cu ei, la modul tăvălit prin iarbă și aruncat mingiuţa până se plictisesc. Nu.

Concluzia ar fi că nu-mi plac posesorii de animale. Dacă aș avea o baghetă magică, aș face un hocus-pocus și i-aș transforma, pentru o zi, în “posesiile” lor. Și mai vorbim apoi.

Într-o lume ideală

Nu știu dacă mi se pare mie sau într-adevăr așa e însă parcă înclin să spun că mamele au cam început să se împartă în două mari categorii. Mamele-cuc, genul care se întorc la serviciu imediat după ce au născut și lasă copilul în grija unei bunici sau a unei bone și mamele care cad în extrema cealaltă, mai precis acelea care nu țin copilul în cărucior ci doar în sling/wrap/manduca sau cum se mai cheamă, îl alăptează până ce intră la școală, nu-l vaccinează, îl îmbracă doar în haine din bumbac organic și i le spală doar cu detergenți eco-friendly și, nu în ultimul rând, sunt atât de experte în parenting încât în prezența lor nu îndrăznești nici să respiri, darămite să te mai lauzi.

Dar cum orice pahar pe jumătate gol are o jumătate plină, observ cu plăcere că toată această alterare a noțiunii de maternitate e foarte frumos echilibrată de niște tați curajoși care trebuie neapărat dați drept exemplu, astfel încât să știe tot mai mulți că se poate. Timid, dar pare-se că încep și la noi părinții să simtă că sunt amândoi datori să se implice în creșterea copiilor, nu mai trăim în preistorie când unul stătea acasă și veghea asupra casei și a odraslelor în timp ce al doilea era mai mereu plecat la vânătoare, așadar pe undeva denaturarea a ceea ce înseamnă a fi mamă e compensată de grija taților. Tați care observ că apar în număr tot mai mare prin parcuri iar asta nu numai în weekend-uri, ci toată săptămâna, de unde deduc că acel concediu de paternitate nu mai este doar așa, un articol de lege, ci chiar a devenit o alegere și o realitate.

Iar eu personal, cunosc doi. Și nu știu cum se face dar ambii mă fac să mă întreb dacă eu, în calitate de mamă și teoretic împărțind cu copiii același suflet și aceeași carne, pot să le ofer la fel de mult pe cât îi văd pe ei dând. Deci azi scriu un pic despre unul dintre ei, pentru că s-a nimerit să facem drumul grădiniță-casă împreună, fiecare cu câte doi copii și, după cum ne-am dat seama tot mergând, oprindu-ne și povestind, cu idei foarte apropiate. Iar drumul grădiniță-casă a durat astăzi două ore în loc de douăzeci de minute, timp în care mi s-a confirmat că răbdarea și stilul hai să fim în mintea lor, că-i fain tare! dă roade cum nimic altceva nu poate. Așadar am plecat și ne-am oprit întâi să mănânce cei mici covrigi, să bea apă cu bule, apoi să vadă niște pești într-un acvariu dintr-un geam, să numere felii de pastramă și cârnați dintr-un afiș, să se cațere pe niște bolțari și să studieze un pliant (eu iau înghețata roz, o vrei tu pe cea cu portocală?), pliant din care le-am făcut și avioane, după aceea să numere furnicile care porniseră dintr-o crăpătură de zid spre o alta și odată numărate, să le încurce într-un hal fără de hal măturând cărarea lor cu crenguțe înfrunzite, apoi să vadă melci galbeni, să se joace cu o sticlă de apă sărind pe ea și stropind în toate părțile, și, tot din categoria chestiilor zburătoare, pentru a face elicoptere din miezul acela de tei, care nu știu exact cum se cheamă. Și în timp ce cei mici s-au bucurat de toate cele enumerate, tatăl despre care spun pe de o parte le-a explicat lor cum-de ce-pentru ce de parcă tot viitorul lor ar fi depins de acele explicații iar pe de altă parte mi-a povestit mie cum acum trei ani, când s-a născut cel mic, și-a luat concediu, apoi pe măsură ce puștiul a crescut și-a dat seama că de fapt așa, fiind aproape de el și de surioara mai mare, a început efectiv să trăiască. Mă uitam la el și mă minunam, parcă erau gândurile mele articulate de altă gură, iar a vedea atât de mult calm și atât de multă plăcere investite într-o relație care în majoritatea cazurilor e extrem de hurducată și se lasă mai mereu cu țipete, tras de urechi, amenințări și palme, e cel puțin lăudabil!

Așa că m-am gândit că un tată bun face cât două mame. Pe de o parte e grija, grija aceea fizică, să le fie bine, să nu le fie sete, să nu stea fără pălăriuțe în soare, dar pe de altă parte e spiritul acela jucăuș care încurajează năzbâtiile și explorarea și care nu le stă în fire prea multor mame. Și m-am întrebat dacă nu cumva într-o lume ideală rolul mamelor nu cumva ar trebui să se rezume la a purta copii și la a le da naștere, pentru ca apoi la cârmă să treacă bărbații și astfel să rezulte copiii temerari, crescuți de parcă ar fi niște parteneri de joacă și viață și nu niște boțuri de aur ce trebuie protejate de tot și de toate.

20150513_125238__1431543183_89.39.40.202 20150513_131700__1431543229_89.39.40.202 20150513_135016__1431543251_89.39.40.202

Razna rendez-vous

Dimineață, în timp ce tocmai pusesem trafaletul și pensula în cui și mă pregăteam să atac sufrageria cu o nouă armă, mopul, sună telefonul. Diana, ce faci? …. Pauză. (doamne, am uitat că aveam ceva programat!!!!). Îmi cer mii de scuze și reprogramăm pentru seara, la nouă și un sfert. Seara însă, văzându-mă cu casa iar praf și copiii agățați de mine precum scama de măgar, mă gândesc să îmi trimit soțul pe post de curier. Stabilesc cu el, stabilesc cu cealaltă parte și relaxată fiind după această manevră isteață, zic să-mi asezonez farfuria de cartofi copți cu usturoi și alte bucățele neidentificate și neidentificabile rămase de la masa micuților cu o bere ce zăcea cam de mult în frigider. Nu beau decât foarte rar, dar cum aveam de gând să fac ordine și în zona de depozitare mi-am dat seama că din toate cutiile, sticlele și borcanele prezente, berea mă încurca cel mai mult. O iau, o studiez de parcă n-aș mai fi văzut în viața mea un asemenea sistem de prindere și o asemenea etichetă și o desfac. Și cum beam eu și mă uitam pe pereți, bucuroasă că cei mici m-au abandonat în fața resturilor lor de mâncare, ceasul meu interior îmi spune că s-a făcut cam târziu. Nouă și douăsprezece minute. Ou! Îmi sun fotbalistul, care îmi spune că tocmai a parcat. Zic bine, hai fuga să-ți dau pachetele, să nu fim mojici și să întârziem! Îmi zice că e în echipament și transpirat, măcar să se schimbe. Nouă și cincisprezece. Lasă că merg eu, nu mai e timp de schimbat! Sar în alți pantaloni și altă bluză, apuc pachetele și dau să ies, dar trecând prin bucătărie, văd berea. Iar mintea mea care deja procesa alcoolul din jumătatea băută și pornise hai-hui pe alte cărări, îmi șoptește perfidă să o ascund, că a fost singura din frigider și poate soțul însetat o va bea. Unde s-o ascund…? Nu că n-ar fi locuri destule, dar graba și panica și 1/2 din 4,5% alcool nu sunt combinația cea mai de efect în găsirea de soluții pe loc. Deci dau o directivă despotică de-a o găsi exact la același nivel și suspectez că dacă aveam un marker la îndemână, o și marcam. Plec. Cădelnițez cutiile pe stradă, alerg, mă dezmeticesc, dar nu destul cât să-mi amintesc că trebuie să intru la a doua scară de bloc de la o anumită intersecție. Urc treptele de la prima și dau să sun la interfon. Doar dau, căci numărul nici dacă eram amenințată cu arderea pe rug și mintea mea tot nu l-ar fi pompat. Îmi scot telefonul, sun. Aflu numărul, îl formez, aștept. Și sună. Și sună. Și sună. Ceva nu e în neregulă. Poate mai e vreun X sau C de tastat… Sun din nou. La telefon. Diana, la ce scară ești? La prima! E la a doua… Aaaaa. (mi-e și rușine să spun că nu era pentru prima dată când trebuia să ajung în același loc). Alerg la a doua scară, știind că e tot mai târziu. Sun, mi se deschide, deschid ușa la lift, mă strecor cu pachetele în timp ce-mi caut crema de gălbenele gândindu-mă că dacă mă dau cu improvizația mea de strugurel sigur voi arăta mai prezentabilă și îmi și va estompa mirosul de bere și usturoi. În lift, dau să închid ușile. Manual, că la mine așa se închid. N-au mâner, n-au nimic, le forțez de la încheietură, se închid cam greu și… rămân pe întuneric. Ce naiba?! Apăs la întâmplare în zona panoului, apare un cerculeț roșu cu 10 scris. Pornim. Bun, nu-i bai, urc până la 10 și apoi mai cobor un etaj. Ajung, ușile dau să se deschidă. Aaaaaa, e cu sistem automat! Apăs 9 simțindu-mă foarte competentă în probleme tehnice și abstracte, merg două secunde, se deschid ușile, cobor civilizat, ușa unde trebuia să ajung e deschisă, dau să plasez pachetele și să mă retrag, dar sunt invitată să intru măcar un pic să văd bebelușul (o, doamne, te rog, nu, va adormi instantaneu dacă respir lângă el!). Aleg calea sincerității și-mi recunosc păcatele și, printre cunoscuți fiind, sunt scuzată. Fericită nevoie mare, mă arunc în lift și deja împrietenită cu sistemul, reușesc să ajung la parter. Restul, până acasă, a fost ușor. Mi-am nimerit scara blocului iar liftul a pornit corespunzător. Iar berea mi-am găsit-o la același nivel pe care mi-l aminteam (mi-l aminteam?). Misiune îndeplinită deci și iată cum încă o zi cu evenimente razna s-a încheiat.

Liliac. Alb

Ne-a prins azi ploaia în parc la Construcții, habar n-am când a venit, acum era soare, acum s-a pornit de nu mai știam cum s-ajungem mai repede în stația de autobuz. Ne-am urcat uzi, am nimerit într-o aglomerație de nedescris dar care ne-a ajutat cu prisosință în timp ce șoferul care era într-o pasă proastă cred, de la facultate și până la Domino a pus trei frâne de-a fost de fiecare dată cât pe-aci să risipim tot popcorn-ul la care rodeam cu sârg. Și odată debarcați la Mega-Image-ul-nostru-Carrefour-Express, dau peste doamna care vinde verdeață, prietena noastră de ani buni, zgribulită toată și legând buchete de liliac. Alb. Împing copiii sub streașina magazinului de haine la 15 lei și încep să aleg cu ea verdeață pentru ciorba de azi, de mai târziu (și pe care aș fi putut s-o pun la foc în loc să stau să scriu). Și în timp ce puneam în pungi mărar și lobodă și ștevie și ceapă verde și usturoi, mă tot uitam la liliac. Măi și mirosea liliacul acela într-un fel înnebunitor deși turna cu cofa și florile când plouă eu știam că nu miros și deși era cu siguranță cules de-aici, de undeva din București, iar eu de aproape cincisprezece ani de când m-am mutat din dulcea Bucovină, n-am găsit liliac care să miroasă așa de intens cum știam eu, mică fiind. Și când le-am făcut alor mei o surpriză cât casa bunicii, care-i mare cât un conac sau, pentru cei care n-o știu, cât o lună, ba chiar un an de post. Iar povestea pe scurt a fost că, în zi de sfântă sărbătoare, în timp ce creștinii ciocneau ouă și se închinau, eu, cuminte și liniștită precum Smărăndiţa popii, m-am dus să fur liliac. Și tot la furat m-au găsit ai mei, cu bluza plină de sânge și agățată precum floarea la butonieră, floarea fiind eu iar butoniera gardul care mă despărțea de liliac. Și dă-i și luptă cu copila la urgențe, coase-o și ține-o mai mult nemișcată, apoi pe la Înălțarea domnului scoate-i firele, acasă, cu asistenta venită și sub ochii celor mai rezistenți din familie, tata, bunica și mama din câte îmi amintesc, plus Irinuca din vecini, prietena mea nedespărțită și pentru impresionarea căreia am găsit de cuviință să guiț precum godacul la tăiere, căci altfel aș fi tăcut mâlc. Așa deci cu mine și cu amintirile mele legate de liliac. Iar mai jos o poză cu liliacul din curtea bunicii, care a luat locul vișinului din copilărie și care, când l-am văzut eu ultima dată duminică, înainte să venim, era abia înmugurit. Cum ar veni, am și eu unul al meu. Anul viitor sper să-l prind înflorind.

DSC_0733__1429715134_89.39.40.202

Interior – șiret – exterior

Dacă mai merg la multe antrenamente de fotbal cu cei mici (cu cel mare de fapt, dar cel mic e peste-tot-însoțitor) voi ajunge să și visez “interior – șiret – exterior”. Și de la atâta repetat al cuvintelor pe teren și de la faptul că îmi perturbă întreg programul de somn. La trei jumătate trebuie să ridic ancora în condițiile în care noi mod normal la ora aceea vâslim (prin marea de jucării risipite pe jos…) spre pat. Abia adormiți și ei și eu, cu chiu cu vai îi ridic de pe pernă după ce cu și mai mult chiu și încă și mai mult vai m-am urnit eu, îi îmbrac, pe cel mare în echipament, pun apă-fructe-biscuiți-hainedeschimb-altehainedeschimb-șervețele, apoi două mingi de rezervă (mereu!), chem un taxi, aburc copiii și bagajele apoi mă prăbușesc și eu peste ele și ei, pornim, moțăim cu toții (mai puțin taximetristul sper…), dacă am ghinion și a venit un începător trebuie să îi explic când stânga și când dreapta deci adio acel ultim strop de somn, ajungem. Debarcăm, intrăm în balon și de-aici devine frumos.

Prima dată însă a fost … hmmm… așa: am ajuns și când să cobor din taxi îl văd pe antrenor. Știam că trebuie să mă prezint, să plătesc un tricou, să vorbesc cu el despre o mie de lucruri așa că încercam să fac o impresie bună, un pic greu dat fiind faptul că eram împiedicată între portiera de la taxi, doi copii care dacă s-ar fi putut ar fi sărit peste mine ca să ajungă mai repede la balon și nelipsitele bagaje, să nu uităm. Cobor, decent, totul decurgea conform planului, nu m-am împiedicat, nu m-am clătinat, am pescuit un copil și l-am luat pe sus, celălalt a pornit regulamentar, am schimbat cu omul două vorbe la ușa rotativă, am dat să intru și m-am apucat de mâner. Aud din spate – împingeți în partea cealaltă. Poftim? Adică am un mâner și un sens dictat de logică (logica mea e discutabilă, știu, dar totuși nu nimerește chiar tot timpul prin gropi) și… trebuie… să … împing…. în…. sensul … OPUS?! Și în ușa FĂRĂ mâner?! Da. Împing, merge, doar că mă opresc eu. Mi s-a agățat bareta de la rucsac în ceva. Sunt prinsă între trei perechi de ochi. Copilul din față care nu pricepe de ce de bine ce abia am pornit să ne rotim nu ne mai mișcăm, cel din brațe care nu pricepe nimic dar tot la mine se uită și omul din spatele meu care așteptă și el să intre, după noi. Mă întorc în limita în care îmi permite spațiul – umplut până la refuz cu ființele noastre și cu bagajele lor -, desfac bareta, mai mult nu mă uit decât mă uit la antrenor, probabil sunt colorată în roșu-violaceu, e stupid ce se întâmplă dar omul mustăcește la mine. A, e amuzant deci?! Ok! Supraviețuiesc rușinii și împleticelii, transmit un gând plin de recunoștință celor care au inventat sistemul ușilor de tip ghilotină și ajung în balon. Space, the final frontier. Și frig ca la Polul Nord. Eu în tricou și hanorac, copiii cam la fel, ni s-a zis că e cald acolo… Presupun că e, dacă alergi. Copilul cel mic mi se ghemuiește în brațe, mă bag și eu cât mai mult în el, parcă am fi doi câini vagabonzi strânși covrig pe un canal de metrou. Antrenamentul însă a fost hilar de-a dreptul, am uitat și de frig și de tot. Unul din exerciții a fost ca piticii să se țină câte doi de mână și să alerge așa, fără să-și dea drumul, după ceilalți. Pare simplu dar e foarte greu. Probă de încredere reciprocă presupun. Unul trage stânga, altul dreapta, într-un final prind un alt băiețel, acum sunt trei, devine și mai greu (eu pe margine râd și râd și râd, antrenorul, ca să facă situația și mai dezastruoasă îi mai alergă și el), copiii se împiedică unii în alții, cad, e… ireal, ce mai! Când s-au strâns cinci i-a trecut însă la altă probă, deja cârnatul mișcător nu mai avea deloc spor, cei liberi zburau ca vrăbiile, cei prinși erau tot mai bulversați de rol, deci stop. Alte exerciții, alte împiedicări, apoi șuturi la poartă, apoi format echipe și joc. Copiii, deși au tricouri diferite, nu prea pricep care-cu-care, în poarta unde al meu s-a plantat portar vrea să stea și prietenul lui, își fac confidențe, se iau în brațe, își declară probabil veșnică solidaritate în timp ce se marchează frenetic pe lângă ei, poarta cealaltă e goală, e un echilibru excelent, doi portari într-una și-n cealaltă gol (la propriu tot mai des…), pentru a salva situația antrenorul se așează el, se țipă de pe margine, se ovaționează, toți sunt bucuroși iar meciul se sfârșește doar cu învingători. Frumos. Și meritul veșnicului exercițiu interior – șiret – exterior, să nu uităm. Interior – șiret – exterior. Interior – șiret – exterior. Interior – șiret – exterior. A se repeta zilnic de câte o mie de ori.

Mai jos, câteva poze de la teren. Cu juniorul bosumflat pentru că n-are voie să intre și el…

DSC_0355__1426856686_89.39.40.202 WP_20150319_002[1]__1426856747_89.39.40.202 WP_20150319_005[1]__1426856841_89.39.40.202

Multă singurătate mai e în lume, doamne…

Mi-am redus consumul de facebook la vreo douăzeci de minute o dată la două sau la trei zile. Îmi mai încarc niște poze cu mâncare, mă mai uit cine ce a postat, mai răspund la niște mesaje, apoi închid și-mi văd de altceva. Bun, și astăzi, spre surpriza mea, mă aștepta un mesaj de la un om pe care-l adăugasem ca prieten la ultima accesare. Fără să știu cine e, eu sunt mărinimoasă, accept pe oricine fără să mă uit pe pozele de profil, mă gândesc că dacă cineva vrea să-mi fie prieten, mă cunoaște, măcar de pe Integraalia dacă nu de altundeva. Așa că răspund la orice request și, dacă pe parcurs mă prind că e ceva suspect (gen un personaj care posta invective la adresa Rapidului de fiecare dată când juca) dau unfriend. End of story. Necomplicat. A, și la intervale regulate, când se adună prea multe chestii dubioase, dau unfriend la câte o sută de oameni dintr-un foc. Îi păstrez pe cei cât de cât apropiați sau pe care într-adevăr îi cunosc. Și gata.

Bun, și mesajul de care spun zicea că am un profil cu poze extraordinare (citez) iar că eu arăt superb (idem). Senzațional (cred că era senzual de fapt, nu știu, eu sunt atentă la nuanțe doar dacă mă interesează cu adevărat ceva). Bun, nu mă panichez, nu mă gândesc că o fi vreun dezaxat extrem de singur și de trist, poate fi și vreun coleg de facultate pe care mi-l amintesc doar vag și care doar constată că am evoluat bine în ultimii zece ani. Mai schimb două vorbe, timp în care el îmi dădea like la poze. Printre care și la unele cu Marilyn Monroe. Îi spun că eu sunt cea din pozele celelalte, știi, nu cele artistice, alb negru, cu diva în costum de baie, să ne înțelegem, da? Știe, știe. Nu e chiar retard (phew, bine că am clarificat!). Și în continuare îmi spune ce minunat arăt (păi în poze cu toții arătăm minunat!). Urmează întrebarea cu semnal de alarmă. Sunt căsătorită? I-aș fi zis că da și dacă nu eram! Mai răspund la vreo două-trei întrebări, pe jumătate dintr-un fel de politețe, pe jumătate ca să văd dacă nu e unul mai glumeț și totuși ne știm de undeva iar eu, atentă (” “) cum sunt, am uitat, pe jumătate ca să verific pe ce treaptă a nebuniei, de la 1 la 10, se încadrează (s-au strâns trei jumătăți, știu, e doar din cauza faptului că eu devin extrem de grijulie când mă apuc de verificat). A nebuniei sau a disperării. A disperării, da. Omul devine tot mai implicat în conversație. Dar mă opresc eu. Închid direct și apoi îmi dau seama că nu l-am blocat. Să redeschid? Nu!! Mă va vedea iar online. Și sigur va gândi că am revenit bulversată și doritoare de partea a doua a conversației. Doamne, mare-i grădina ta… Și plină de oameni ai nimănui. Trist, triști. Da. Următoarea dată când intru îi voi da block. Iar altădată când îmi voi adăuga prieteni, voi discerne cu mai mare atenție. Greu, greu cu singurătatea în mediul online…

P.S. Dacă întâmplător ajunge omul și aici pe blog și vede postarea, sper să nu se supere. Am făcut-o spre binele lui. E doar un apel la un strop de inteligență. Și la o viață reală, e chestia aceea care se trăiește când te uiți pe unde mergi și nu la ce cuvinte tastezi, uite, am zis-o simplu și pe înțelesul oricui, e bine așa?

P.P.S. A nu se înțelege că țin cu Rapidul, da?

Unde fug ei de noi?

Tot citind crâmpeiele din Alive m-a lovit un gând. Scrie Petronela Rotar despre cum se urca pe bicicletă (bița) și pedala și pedala, pedala fără oprire, cât mai departe de casă și de un tată care o bătea, sau despre verile petrecute la scăldat sau ascunsă în copaci și despre “canal”, locul de taină unde se ascundeau de cei mari. Ca să facă prostii. Și m-am întrebat: copiii noștri unde se vor ascunde oare de noi? Și împreună cu cine se vor ascunde ei oare?

Mi-amintesc perfect cum plecam noi cu săniile în spate, toți copiii din cartier, mai mari, mai mici, băieți, fete, toți la derdeluș. Sau vara, “la apă”. Așa spuneam când mergeam la pârâu. Apoi, când am mai crescut un pic și ne-a învățat unchiul să înotăm cât de cât, mergeam “la Moldova”. Unde ni se putea întâmpla orice, de la a da cu capul de o piatră atunci când săream în apa mai mereu mâloasă, până la să ne înecăm. Apoi îmi amintesc de serile când jucam “urmărire” sau mergeam să aruncăm cu pietre în geam la Hermina. Și Hermina, o femeie vag ciudată (să-mi amintesc să-l întreb pe tata dacă într-adevăr era sau dacă doar noi am făcut-o ciudată pentru că locuia singură și n-o vedeam niciodată mergând pe stradă alături de cineva) ieșea tiptil din casă și ne căuta, pe stradă, prin curți, pe unde noi ne tot ascundeam și inconștienți, chicoteam. Pe-atunci nu venea niciun părinte să stea în spinarea noastră ca să vadă dacă nu cumva facem trăznăi, nu stătea nimeni pe bordură la 20 de metri distanță ca să se asigure că nu plecăm care-ncotro, ai noștri se uitau la televizor sau erau în curte la aer iar noi… bezmeticeam fericiți și departe de grija lor.

Cum ar veni, am crescut frumos. Când am crescut eu, creșteau frumos și cei care luau bătaie și creșteau frumos și cei ca noi, ținuți cu vorba bună, în general. Și am crescut frumos pentru că EVADAM. Plecam din curte și eram noi înșine și ne bucuram că suntem singuri printre cei de-o seamă cu noi, ne bucuram că eram de capul nostru.

Acum însă eu cu ai mei copii, ce fac? Unde pot ei pleca? În fața blocului? Printre mașini și necunoscuți? Exclus! În parc? Nu e deloc sigur în parcuri, nici chiar cu toți gardienii ciorchine adunați. Unde ar mai fi? La bunici, acasă la Gura Humorului? Poate, deși cred că nu mai e nici Humorul ce era… Care va fi pentru ei canalul, sau Valea Lupului (cum a fost pe vremea mamei) sau “la apă”, sau “la Moldova” sau “la Hermina”…? Ce pot să le dau din ce-am avut eu? Unde le pot eu găsi o gașcă de copii și un maidan? Copiii mei au parte de vreo 60 de metri pătrați, de mers de mână pe stradă, de supraveghere atentă în parc, de un trai frumos, decent, ordonat, de o tonă de cărți și de o tonă de jucării, cum ar veni cam au totul… Da, au. Au tot ce nu-i important.

***

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu știu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat. (Arghezi)

Moi… Lo-lee-ta

Îmi scrie cineva iar eu râd:

Buna dimineata,

Sunt la noul meu birou (îmi spune și adresa). Ma gandesc cu ce sa-ti atrag atentia azi și mi-e greu… o poveste “suculenta”?… o poveste trista?… un gand frumos?…

Sper ca mailul asta sa te faca sa zambesti in coltul (stang) al gurii..

Sa ai o zi buna!

lolita

(sursa foto)

Concluzii:

- nu e tocmai ușor să mi se atragă atenția (și eu care credeam că e fix pe dos!);
- mă interesează, în mare, trei lucruri, și anume: poveștile suculente (mai ales, da, da! și mai ales în timp ce beau un fresh sau un smoooothie suculent și uriaș), poveștile triste (sunt femeie, normal!) și gândurile frumoase (extrapolând un pic, da, mă interesează gânditul frumos, e destul de rar);
- astfel de mesaje au potențial de înveselire (au!)…

Fata lui tata

Mă sună tata. Mă prinde plângând și mă face să râd. Altădată, mă prinde râzând. Și râde cu mine. Mă face să râd și mai tare. Fac ceva minunat, se umflă în pene și zice că da, normal, doar Diana e fata lui tata! Fac o tâmpenie dar nu-i nimic, tata le înțelege pe toate iar Diana e tot fata lui tata! Eu, la punctul culminant, eu, la punctul cel mai de jos, sunt mereu fata lui tata. Iar tata, nota bene, nu e orice tată, e tatăl cel-mai-cel-dintre-cei-mai-cei.

Tata îmi zice bancuri. Multe. Multe pe care le știu, multe pe care i le-am zis chiar eu, dar nu contează, râdem la ele, râdem de ele, râdem unul de celălalt. Râdem. Mult. Râd mult cu tata.

Într-o zi a vrut să-mi zică un banc dar se codea. Că na, poate nu e potrivit, nu e ca de la tată la fiică, poate nu se cade. Îi zic că ne știm de-o viață. La propriu! Plus că noi suntem cei mai buni prieteni, cum, a uitat? Deci se cade. Și mă gândesc cu drag că în afară de fratele meu, care se nimerește să fie mai mare și de mama lui care e cea mai cea mamă cum e și el pentru mine cel mai cel tată, eu îi sunt, ca timp de când ne știm și nu numai că ne știm dar ne și cunoaștem, cea mai apropiată.

Și bancul, căci la el am vrut să ajung, e așa: un om merge la bordel și scoate o mulțime de bani și i-i dă matroanei și-i spune să-i aducă cea mai bătrână, urâtă și neroadă prostituată. Iar apoi, cea mai rea mâncare pe care o are la bucătărie, mâncare veche, arsă, sleită. Matroana se miră, ea e corectă și se simte datoare să-i zică omului că-n banii aceia îi poate aduce o prostituată superbă și o mâncare pe cinste. Dar omul insistă cu cererea lui. Matroana, curioasă precum o pisică, roagă să afle… de ce?! Omul zice simplu: Mi-e dor de casă. Râde tata, râd și eu, râdem bine de tot, iar eu mă gândesc cu tandrețe la omul cu bani și la faptul că un final dadaist al bancului putea fi că el vrea să încerce tocmai ce nu are acasă.