(divino veritas)

Pe rândul meu, e bunicuţa binevoitoare cu nepoţelul căruia îi poate fi rău. Și îi va fi cu siguranţă dacă în loc să se uite la drum va continua să se joace cu ochii în telefon. Cam așa cum fac eu. Dar eu fiind mare, voi simţi dacă mi se face rău.

Apoi, în faţa mea, e doamna căreia i-am cedat fostul meu loc. Pentru că i-e rău în autocar și trebuie să stea cât mai în faţă. Bun, până acum suntem deja trei. Trei cărora le poate fi rău. Ia pastiluţe dintr-o cutiuţă albastră. Mănâncă croissant. Pentru că i-am cedat locul se simte datoare să mă întrebe dacă vreau și eu. Nu vreau, dar o întreb dacă vrea banane. Fac semn spre cele două ciorchine (“doi ciorchini”, limba română și cu mine mai avem până să ne imprietenim…) de lângă mine. Mă privește întrebător. “A, nu, nu, nu vă speriați, deși știu că acum arăt precum o (un amărât de pui de) maimuță, (subnutrit și plângăcios), sunt un om”.

Pe rândul celălalt, e un nene serios care nu face nimic în afară de a se uita pe geam. Nu am nimic de zis despre el. Apoi e fata cu brățări la mâini și la picioare care nici ea nu face nimic în afară de a-și plimba degetul pe ecranul de la telefon. Când apasă, știu că dă Like.

Și, cireașa de pe tort, e doamna care după o oră de când am pornit, încă citea dintr-o carte de rugăciuni. Apoi s-a jucat o vreme cu pandantivul în formă de cruciuliță și, din când în când, își făcea câte o cruce. Când îi sesizam mișcarea mâinii, mă uitam pe câmp, gândindu-mă că sunt biserici și se închină în dreptul lor, dar nu, cred că repeta în minte cele citite. Și apoi și-a scos telefonul pentru… pentru… A-ȘI FACE NIȘTE SELFIES!!! Și-a aranjat șuviţe de păr, și-a scos ochelarii, a pozat, a verificat, a schimbat unghiul, apoi unghiul șuviţei, și-a umezit buzele, și tot așa până ce ochiul ei evlavios s-a declarat mulţumit. Le va posta pentru Doamne-doamne, clar. Ca-n povestea cu Drobul de sare, cred că acum pot spune și eu că mi-a fost dat să văd tot…

20150728_131949__1438082926_109.166.130.25

(această poză a fost publicată fără acordul ei, dar l-am primit de la Doamne-doamne, pentru că ce-i frumos, și lui îi place!)

ore

01:23 Îmi redeschid telefonul, tastez parola de wp-admin. O scriu gresit. Ţin minte orice, dar nu parole.

09:30 Iau cărtile de povești, citim Barbă Albastră, Frumoasa și Bestia și Scufiţa Roșie. Alegerea lor. (Să nu uit că vreau să scriu ceva despre povestea cu Barbă Albastră, într-o zi.)

10:20 Culc copiii, azi fiecare în alt pat.

Până pe la 11 jumătate e liniște.

Apoi se trezește cel mare, vrea la baie. Mergem. Ne întoarcem în pat. Nu trece mult, cel mic. Apă. Aduc apă. Încă un pic și se pornește alarma unei mașini din vecini.

00:14 Îmi sună telefonul. Mesaj! Mi se oprește inima în loc. Însă e doar o notificare că mi s-a încărcat 100%, ocazie cu care aflu că am un telefon care face și așa ceva. Îmi repornește și inima, cu o bătaie în minus. Încă una.

Las telefonul și mă reașez in pat. Cel mic se foiește. Stau nemișcată, nu de alta dar dacă visează că se joacă (normal că visează că se joacă, ce altceva ar putea visa la 3 ani?!) se poate trezi și-mi cere jucăria din vis. N-ar fi ceva nou, am mai căutat jucării la lumină de lanteră, cu smiorcăieli pe fundal (cum, n-o găsesc?, e acolo unde a lăsat-o! cândva.). Dar nu se trezește.

Mai trece o vreme cu mine studiind umbre pe tavan și se pornește ceasul-termometru al bunicii. Nu știu ce anunţă. E 1 și un sfert, deci cred că nu ora (în mintea mea cea cu fixuri ceasurile sună doar la ore fixe). Sau poate ora dar i-a sărit un arc și e decalat. Ce trebuie să facă bunica la 1 noaptea? Și de ce nu și l-a luat cu ea, la etaj? Îl opresc, cu regret. Era comic cu ţiuitul lui și dacă n-ar fi fost somnul celor mici, l-aș fi lăsat. Urc la bunica, doarme. O las. Mă gândesc că nu și-ar pune alarmă ca să ia vreo pastilă de somn, corect? Numai în bancurile cu asistente se întâmplă așa ceva.

Aproape ora 2. Save draft. Recitesc. De parcă aș fi zis ceva crucial. Publish.

Eseu asupra actului descoperirii

O, impresionante momentele când descopăr că nu sunt singură în gesturile pe care le fac! Adică trăiam cu gândul că asemenea exaltare şi conştiinciozitate şi devotament în iubire nu se pot replica dar o privire împrejur şi iată văd că tot ceea ce părea conştiincios, exaltat şi dedicat la modul suprem e fix şi-n gândirea altora! E ca şi cum un copil râcâie pământul, fie el ud, fie uscat, în căutare de râme (oarecum temător, i-au tot spus mami şi tati şi buni şi chiar şi doamna educatoare că ceea ce face e de-a dreptul bizar!) şi într-un moment în care i se rupe bățul şi fuge spre primul copac vede că-n curtea alăturată nu e numai un alt puştiulică ce scobeşte tot ca un apucat, ci-s vreo zece strânşi… şi par şi a şti mult mai bine ceea ce fac!

Fluturi de colorat

Nu e ciudat de plin de voie bună cântecelul cu domnul conte și fluturașul? Adică e o poveste tristă totuși. Dar sună de parcă ar fi … (ei bine, nu-mi vine niciun cântecel vesel în minte acum). E vorba despre un fluturaș cu aripile retezate (iar “retezat” mie nu-mi pare a fi egal cu “rupt” – se repară – sau cu “tăiat” – crește la loc – ci parcă ar fi definitiv, așa, nu știu cum…) dar notele sunt voioase de ai impresia că tocmai urmează să vină iepurașul de paște. În trăsurica lui Moș Crăciun.

Iar apropo de fluturași și aripi, făceam și eu o chestie interesantă când eram mică. În curte la bunica, pe niște flori cu miezul negru și petale colorate, multe, lungi (nu știu cum se cheamă) veneau fluturi din aceia cu aripile tivite cu maro și cu o bulină mare, albăstruie, în partea mai plină a aripii. Doar din aceia. Și cum mama îmi cumpărase la un moment dat un set de crăticioare portocalii, cu mâner lung, eu păzeam fluturii și când se așezau pe floare, o acopeream folosindu-mă de cratița cea mai mare din set și apoi îmi strecuram degetele pe dedesubt și prindeam fluturele de aripi. Și știam povestea cu puful acela pe care dacă li-l ștergi, ei nu mai pot zbura prea mult. Trăi prea mult, adică. Aveam naivitatea să cred că pentru simplul fapt că eu nu vreau să le fac rău, nu le fac. Eram sigură că seara, când ne zice bunica poezioara cu înger-îngerașul, vine și la ei vreo zână și le dă cu praf magic și pac, a doua zi vor fi ca noi. Și vor veni iar pe la flori. Mă surprind având și acum aceeași naivitate. Dacă în intenția mea nu e nimic rău, nimic n-are cum să fie rău. Dar e. Și invers, la fel. Dar la fel de invers, nu e. Domnul conte, fluturașul și voioșia, deci.

(would you crucify or damn me, or stand by me, like smoke around the flame…)

Și mi-a ajuns la urechi o poveste, de nu știu când și nu știu de unde, poveste veche… Trăia odată un brutar de care moartea nu avea habar. Atât de slab și de cocârjat era că unii îi dădeau trei sute de ani, în vreme ce alții îi dădeau șapte sute de ani. Și acest brutar era bun ca pâinea pe care o cocea, cu toate că gurile rele nu încercau să vorbească de rău și să fie bănuitori. Unii ziceau că de unde atâta putere la un moșneag ca să plămădească aluatul? Acuma între noi fie vorba, brutarul era un pic de vrăjitor. Ba mă tem că tot cu ajutorul vrăjilor o îmbrobodise pe coana Moartea, că nu mai sosise de veacuri să-l strângă. În timp ce cocea pâine stătea toată noaptea și citea din cărți învechite de vreme tot felul de descântece și de semne zugrăvite cu sânge. Toți pereții erau plini de cărți, iar deasupra lor stăteau împăiați trei corbi, trei bufnițe și trei motani. Și apoi numai ce prindea a sloveni din cărțile lui că cei trei corbi înviau, bătând din aripi, cele trei bufnițe înviau și ele deschizând ferestrele de foc ale ochilor și cei trei motani înviau și ei, frecându-i-se de picioare. Și apoi dacă citea o pagină îngălbenită pe la colțuri, luă o bucată de aluat și făcu din ea o fată. Puse păpușa aceea pe lopată și o vârî în cuptor, zicând: Radamada, rodomodo, rudumudu…

Și numai ce din păpușă începu să se înalțe un abur care străbătu cuptorul, apoi ieși afară ca un fum luând înfățișarea unei fete mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ. Apoi fata de fum, purtată de vânt, zbură peste acoperișurile caselor și peste copaci și se întoarse pe gaura cheii intrând în brutăria vrăjitorului. Cum veni fata, corbi croncăniră, bufnițele bătură din aripi iar motanii mieunară. 

Ai venit?, întrebă brutarul. Ce-mi poruncești?, întrebă fata de fum. Oamenii zic că am împlinit trei sute de ani, alții îmi dau chiar șapte sute, ei află că azi am împlinit nouă sute de ani… Nouă sute de ani, o vreme lungă. Am văzut crescând împărății și le-am văzut năruindu-se, am cunoscut bucuria și durerea, am stăpânit comorile ascunse și am fost mai puternic decât cei puternici. Ce-mi poruncești? întrebă din nou fata de fum. Nu-ți poruncesc nimic. Du-te, fată de fum! Cunoaște lumea și bucură-te de viață, că din pâine te tragi și ești bună ca pâinea, iar dacă vreodată vei fi la o nevoie întoarce-te la mine și te voi ajuta. 

Și fata de fum ieși afară și se înălță aidoma unui fum, alunecând neauzită pe caldarâm. Trecea pe lângă oameni dar oamenii nu o vedeau. Și așa cutreieră fata de fum preț de nouă ceasuri pe ulițele împărăției până ajunse în fața unor ziduri în paragină. Tocmai când voia să se întoarcă, auzi un glas răgușit șoptind tainic… Atunci așa rămâne… la noapte! Dar barem te-ai îngrijit să-ți ascuți cuțitul?, întrebă în șoaptă un alt glas. Nu-ți face griji, o să-i găurească pielea, nu te teme! Dar nu mi-ai spus nici cum îl cheamă, nici unde să-l aflu… Fata de fum se strecură în ceva ce părea a fi fost o casă, cândva, și la lumina lunii văzu doi bărbați stând jos. Îi zice Petrea pescarul și stă în coliba de la marginea mării. Fata de fum, dacă îi privi mai atent, se miră nespus. Unul era bărbos și neîngrijit, purtând haine murdare și zdrențăroase iar celălalt din contră, purta haine domnești, pană scumpă la pălărie și părea tânăr. Poți să-i pui cruce lui Petrea pescarul, îi spuse bărbosul, iar celălalt își smulse din pieptar o piatră nestemată. Te mai așteaptă una dacă te ții de făgăduială. 

Fata de fum nu mai stătu să asculte și restul. Nevăzută și neauzită se ridică în văzduhul nopții și pluti către marginea mării, dornică să-l vadă pe cel pe care cuțitul bărbosului avea să-l omoare. Vântul o purtă grabnic cum numai el știe și măcar că drumul până la mare era lung, Fata de fum auzi în curând mugetul mării. Luna lumina nisipul adormit pe care era o colibă de piatră. Și Fata de fum lunecă pe horn și se trezi în colibă. Nu era mare coliba, pe pereți erau scule pescărești iar într-un ungher era un pat sărăcăcios, unde dormea un flăcău. Dormea cu fața în sus iar lumina lunii îi scălda fața cioplită ca în piatră albă. Fata nu se mai sătura să-l privească. Într-un târziu, fără să știe ce face, își lipi buzele ei de buzele flăcăului. Acesta zâmbi în somn pentru că în visul lui se ivi o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Dar în clipa aceea cineva încercă ușa. Se deschise și în colibă pătrunse bărbosul cu un cuțit în mână. Fata mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ pieri din visul flăcăului. Trezește-te!, strigă Fata de fum. Trezește-te! Dar flăcăul nu se trezi iar bărbosul înainta cu pași de pisică. Niciun om nu putea să audă glasul Fetei de fum după cum niciun om nu îi putea zări făptura subțire. Atunci Fata de fum se repezi să răstoarne scăunelul cu trei picioare aflat lângă o măsuță. Dar mâinile ei subțiri nu aveau putere să apuce scăunelul. Se zbătu între pereți, încercă să lovească cu pumnii fața bărbosului dar nimic nu se întâmpla, bărbosul înainta cu pași de pisică. Atunci Fata de fum se repezi afară și înălțându-se, văzu un nor. Ajutor!, făcu Fata de fum, îl omoară! Cine? Unde? Ce s-a întâmplat? Și fata îi spuse tot. Atunci norul coborî cu Fata de fum și intră în colibă. Și fata văzu cum bărbosul se oprise, stând aplecat asupra pescarului cu cuțitul ridicat. Repede!, zise Fata de fum. Și norul slobozi un fulger care lovi cuțitul și de îndată în colibă începu să plouă. Bărbosul răcni iar pescarul trezindu-se, se aruncă deasupra bărbosului. Și în colibă începu o luptă pe viață și pe moarte. Fata de fum stătea cu sufletul la gură în timp ce în colibă încă ploua. Și ținu lupta până seara când Petrea pescarul îl dovedi pe bărbos. Apoi Petrea pescarul îl legă zdravăn pe bărbos, îl luă ca pe un sac în spate și porni cu el în cetate, cu gândul să-l lepede la picioarele judecătorului. Și Fata de fum pășea alături de pescar, tăcută și nevăzută. Dar cum drumul era lung, Petrea pescarul obosi și se așeză pe un bolovan. Bărbosul se trezi și începu să spună: Lasă-mă, Petrea pescarul, să mă duc în lumea mea, că de nu, o să-ți pară rău! Ce ți-am făcut de ai vrut să mă omori? Nu mi-i îngăduit să vorbesc. Așa? Mai vedem noi… 

Și fiindcă se mai odihnise, îl ridică și legat îl puse să meargă pe propriile picioare. Așa intrară în cetate, odată cu zori… Și lumea se minuna văzând flăcăul ducând un bărbos legat ca un urs. Și apoi când auziră că bărbosul a vrut să-l omoare pe flăcău se strânseră mulți și strigară să se facă dreptate. Atâta larmă se înălța din uliță, că împăratul se trezi din somn. 

Cine nu mă lasă să dorm?, strigă el cu asprime. Apoi află de la slugile lui că un flăcău adusese prins un ucigaș. Dacă tot mi-ai stricat somnul, ia să-i înfățișați înaintea judecății mele! Și iacă se pomeni Petrea pescarul față în față cu împăratul și îi povesti toată tărășenia. Fata de fum stătea lângă el și era numai ochi și urechi. În fine, împăratul se lămuri cum stăteau lucrurile. Deodată, se deschise ușa și în încăpere intră un tânăr îmbrăcat în straie scumpe. Poftește, feciorașul meu, poftește! Și învață cum să cârmuiești! Fata de fum dădu un țipăt neauzit când îl recunoscu pe omul care ținuse sfat cu bărbosul și îl tocmise ca să-l omoare. El e ! El e!, strigă fata uitând că nimeni nu o putea auzi… Priviți, îi lipsește o piatră nestemată de la pieptar! Căutați-o la bărbos și o veți găsi! 

După ce sărută dreapta tatălui, tânărul se așeză în jilț, zicând: Cum? Acest om a cutezat să ridice mâna asupra omului cu barbă?! Dimpotrivă!, zise împăratul. Se vede cât de colo că nu te pricepi să împarți dreptatea. Bărbosul e vinovat și flăcăul a venit să ni se plângă. Se poate? N-aș crede, Măria ta, să mă fi înșelat eu oare…? Știi ceva? Îngăduie, rogu-te, să cercetez eu. Împăratul se răsuci către mai marii dregători și cum începu să caște, zise: Măi, dar de dimineață m-am mai sculat… Culcă-te fără grijă, Măria ta, că am să fac eu dreptate! Nu te teme! Și se bucură împăratul când văzu cât de harnic era feciorul său și se duse iar la culcare. Cum a rămas singur cu împricinații, feciorul împăratului chemă straja și zise: Luați-l pe acest ticălos și vârâți-l în beci! Straja se năpusti asupra bărbosului. Nu pe mine, neghiobilor, ci pe celălalt! Da, pe celălalt! zise și feciorul de împărat. Și nu uitați, mâine de dimineață sa-l scurtați și de cap! 

Fetei de fum nu-i venea să creadă. Degeaba a strigat ea că bărbosul e vinovat și nu Petrea pescarul… Nimeni nu o vedea și nimeni nu o auzea. Și straja îl aruncă pe Petrea pescarul în beci. Se strecură și Fata de fum cu el în beci dar ce folos, nu avea cum să-l ajute. Ba pot!, își zise fata, o să cer ajutorul brutarului! Și se întoarse la brutar.

Fata de fum intră pe fereastra larg deschisă. Cei trei corbi croncăniră, cei trei motani mieunară. Știu de ce ai venit, făcu brutarul. Am aflat demult cât e de strâmbă dreptatea împăraților. Ai spus că mă vei ajuta! Da, fata mea, dar să știi un lucru, nu pot să îți îndeplinesc decât trei dorințe. Așa că ai mare grijă ce îmi ceri și cumpănește bine înainte. Ajută-mă să-l scap pe Petrea pescarul! De ce vrea împăratul să îl vadă mort? Bătrânul îi zise: Feciorul de împărat e căpetenia a treizeci de tâlhari. Bărbosul face și el parte din ceată. Odată Petrea pescarul a dat peste ceată, dar nu l-a recunoscut pe fiul împăratului. Dar pentru că se teme că într-o zi ar putea să-l recunoască, a hotărât să-l ucidă. Ajută-mă să-l scot din beci! 

Bătrânul luă o sită rotundă, turnă doi pumni de făină în ea și prinse a cerne făină peste un ochi de sticlă neagră. Când se uită Fata de fum, văzu că din făină se alege întocmai beciul în care stătea Petrea pescarul. Când văzu beciul și pe flăcău, inima i se strânse. Bine!, spuse bătrânul. Apoi cu degetul arătător trase o dâră prin mijlocul unuia dintre pereții de făină ce întruchipau pereții beciului. Și apoi tot lunecând pe ochiul de sticlă degetul marcă un cerculeț, apoi se lăsă să alunece până la marginea ochiului de sticlă. Deodată Petrea pescarul auzi un uruit iar peretele din stânga se se nărui, lăsând calea liberă. Petrea pescarul se repezi prin spărtură și văzu un drum care îl scotea din hrubă. Și merse el, merse, până la o criptă mică, care era acel cerculeț de pe ochiul de sticlă al brutarului. După care drumul continua main departe. Și îl scoase pe flăcău afară la lumina zilei, tocmai lângă malul mării. Apoi vrăjitorul cernu făină pe locul dârei, astupând drumul șin peretele ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și nimic nu ar fi fost. 

Acum Petrea pescarul e liber. Ți-am făcut pe voie. Mai ai două dorințe așa că chibzuiește bine înainte de-a mai cere și altceva. Îți mulțumesc!, zise Fata de fum ieșind pe fereastră. Și pluti până la marginea mării unde Petrea pescarul se afla în cripta pe care degetele moșneagului o desenaseră. Acolo avea să se ascundă o vreme Petrea pescarul. Când ajunse Fata de fum, Petrea pescarul dormea. Fata de fum îi atinse buzele și așa pătrunse în visul lui. Și în visul lui Petrea pescarul se făcea că el mergea printr-o țară pe un nisip auriu care se întindea cât vedeai cu ochii. Și cum mergea el se împiedică de un bolovan. Era capul bărbosului care voise să-l ucidă. Ferește-te!, strigă cineva și Petrea pescarul văzu o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ, o fată pe care o mai visase cândva. Capul bărbosului pieri în nisip. Cât de frumoasă ești, zise Petrea pescarul. Și tu ești frumos, zise fata. Și pășiră alături, unul lângă altul, pe nisipul auriu. Apoi ei se înălțară în văzduh, plutind ușor. Capul bărbosului se ivi iar din nisip. Încerca să îl muște de picioare pe flăcău. Ciudat mai era să vezi un cap despărțit de corp și care plutea și se hlizea prin aer. Pun eu mâna pe tine, Petrea pescarul!, striga capul. Nu te teme, Petrea pescarul, capul de acolo e capul unui tâlhar din ceata celor treizeci iar căpetenie le e feciorul împăratului. Nu își sfârși vorba că apărură niște straie scumpe, domnești, zburând spre el. Erau straiele feciorului împăratului și vorbeau cu glasul lui: Mi-ai scăpat o dată, Petrea pescarul, a doua oară nu-mi mai scapi! Pe el, bărbosule! Și capul bărbosului se năpusti asupra flăcăului. Și dacă văzu că nu îl putea dovedi fluieră și apărură alte douăzeci și nouă de capete care se ridicară și se năpustiră asupra lui Petrea pescarul. În acest timp straiele i se înfășurară în jurul corpului încercând să-i oprească mișcările. Am să te ajut, nu te teme!, și Fata de fum ieși din visul flăcăului iar acesta spuse: Iar am pierdut-o… de aș mai putea să o văd o dată, m-aș lupta cu toate capetele din lume! Fata se bucură când îl auzi dar se și întristă că nu o putea vedea când se deștepta. Și doar era atât de aproape de el… Apoi flăcăul se întoarse la coliba lui de unde își luă sculele pescărești și se întoarse iar la locul lui. În tot acest timp Fata de fum era umbra lui. Când să se culce el se întrebă: Oare o să mai dau de fata aceea? De îndată!, zise fata și când flăcăul adormi se întoarse iar în visul lui. Și Petrea pescarul se bucură nespus văzând-o. Dar și visul continua, cu lupta dintre el și straiele domnești și capetele tâlharilor. Acestea încercau să-l muște, să-l copleșească, în timp ce straiele domnești îi încetineau mișcările. Dar Petrea pescarul mai ținea minte vorbele fetei, vorbe în care ea îi spusese că îl va ajuta. Și deodată Fata de fum rosti în cele patru vânturi: Brutar solomonar! Și se iviră ca din pământ trei corbi. Aceștia se repeziră la capete și le scoaseră ochii. Rămase fără ochi, acestea începură să strige de durere, să cadă și să se ciocnească între ele, până sfârșiră toate pe jos, pe nisip. Și cum atinseră nisipul, acestea pieriră. Flăcăul atunci apucă straiele și le sfâșie, așa cum rupi o pânză. S-a isprăvit cu mine, Petrea pescarul, răcni glasul feciorului împăratului iar straiele se pierdură plutind în depărtare. Rămâi cu mine, îi spuse flăcăul fetei. dar Fata de fum îl privi cu tristețe, spunând că nu poate deși ea și în lumea oamenilor e vie și alături de el, numai că el nu poate să o vadă. Numai aici ne putem vedea, mai spuse ea. Și Petrea pescarul se trezi. Rămâi cu mine, dacă mă vezi și mă auzi, rămâi aici cu mine! Dar fata dacă îl auzi plânse și fugi afară din criptă și luă drumul cetății. Și nu mică i-a fost mirarea când a auzit vorbindu-se că pe țărmul mării se găsiseră leșurile unor tâlhari și că acestea erau lipsite de lumina ochilor. Și mai încolo află că feciorul de împărat se îmbolnăvise grav și că trăgea să moară și că niciun vraci nu îi găsea leacul. Așa că Fata de fum luă o hotărâre.

Se întoarse la brutar. În brutărie era liniște. Cei trei corbi stăteau împăiați pe cărțile lui. Știu de ce ai venit, făcu iar brutarul. Ți-am spus să te gândești bine înainte de a cere ceva. Vreau să mă faci om!, spuse Fata de fum. Oamenii mor, gândește-te bine… Să mă faci om e a doua dorință iar dacă nu mi-o plăcea, să mă faci la loc. Dar tu uiți că te-am ajutat când erai în țara visului? Ți-a mai rămas o singură dorință. Gândește-te bine că devenind om, așa vei rămâne. Și vei cunoaște toate suferințele oamenilor. Și Fata de fum se uită în ochii brutarului și văzu cum șiruri de oameni treceau și nu se mai opreau. Erau tot felul de oameni. Împărați, boieri, oameni avuți, oameni săraci. Fiecare ducea în mână ce avea. Unii palate, alții bogății, alții câte o bucată de pâine. Cine sunt? Sunt toți oamenii pe care i-am cunoscut și s-au perindat prin fața ochilor mei în acești nouă sute de ani. Și unde se duc? La moarte… Uită-te aici, făcu bătrânul. Și fata se uită la ochiul de sticlă. Și dacă se uită, văzu o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Asta sunt eu?, întrebă fata. Și fata se uită mai departe. Văzu că fata alerga fericită pe ochiul de sticlă, râzând strălucitoare de tinerețe, jucând ca o sfârlează vie. Și dacă se uită ea mai departe, văzu că pe fața fetei apărură mai întâi niște brazde subțiri, mai apoi adâncite, până îi brăzdară fața. Nu mai alerga, mergea anevoie. Pletele i se făcură fumurii iar spinarea i se gârbovi. Apoi se ajută de un toiag. Acum era o femeie bătrână, cu părul alb, care de abia mai mergea. Și bătrâna se împiedică și se prăbuși. Și așa rămase. Apoi trupul i se împuțină până ce dispăru de tot. Gândește-te bine, repetă brutarul. Fata de fum atunci plânse îndelung. Și se gândi la Petrea pescarul. Nu mi-ai spus tot, zise fata. Din ce mi-ai arătat lipsesc dragostea și lupta. Ți-am arătat numai de ce ai a te teme, îi răspunse brutarul. Și bătrânul merse la rafturile de cărți și alese cea mai veche carte. Și citi: Și Fata de fum va fi pentru trei ceasuri vie dar pentru ca vie să rămână și să intre în rândul oamenilor trebuie să dovedească tot ce-l face pe om, om. Și dacă cele trei ceasuri se vor scurge fără ca Fata de fum să facă vreo dovadă ea se va răspândi în văzduhul fără margini și chiar și amintirea ei va pieri. Corbii croncăniră, bufnițele bătură din aripi iar motanii mieunară. 

Fata de fum glăsui liniștit: Fă din mine un om, bătrâne, și lasă-mă să-mi văd partea hărăzită de dureri și de bucurii. Bine, spuse brutarul. Și amestecă într-un sip de piatră trei picături roșii cu trei negre și puse licoarea la fiert. Apoi trasă un cerc pe podea și fata se așeză în inima cercului. Bea, porunci bătrânul, și-i întinse licoarea fumegândă. Și fata bău și simți o gheară de foc răscolindu-i trupul și în clipa aceea fulgere roșii o străpunseră, țâșnind din cercul vrăjit. Și fata se prăbuși sub arsura fulgerelor, sfâșiată de o înspăimântătoare durere dar când se ridică era mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Și dacă își înălță brațul și-l simți greu și dacă își înclină capul, pletele foșniră. Din clipa asta ai trei ceasuri de-ncercare, zise bătrânul sărutând-o pe frunte. Și eu nu te mai pot ajuta. Iar fata se aplecă adânc în fața lui și-i mulțumi în timp ce corbii croncăniră, bufnițele zvârliră foc pe fereastra ochilor iar motanii mieunară. 

Iar fata plecă repede, cât mai dornică să ajungă la Petrea pescarul. Și nu făcu mulți pași că se întâlni cu un grup de oameni. Pe un pat de aur purtat pe umerii slujitorilor trecea feciorul cel bolnav al împăratului. Bolnavul purta tot straiele domnești pe care Petrea pescarul i le smulsese în țara visului. Aceste straie i se lipiseră de piele și nimeni nu mai putuse să i le scoată. Văzând feciorul împăratului fata, strigă: Prindeți-o pe fata aceea! Străjile se repeziră să-i îndeplinească porunca, chit că buzele bolnavului de fapt rămăseseră închise și nici ochii nu o văzuseră pe fată. Iar straiele prinseră glas și o iscodiră: Unde e Petrea pescarul? Nu știu, răspunse fata. Pentru ultima dată te întreb unde se află Petrea pescarul. Și ține seama, călăul o să-ți dezlege limba. Nu știu, repetă fata. Atunci fu chemat călăul și i se porunci să o facă pe fată să vorbească. Și acolo, lângă patul feciorului de împărat, călăul își arătă meșteșugul. Și fata cu plete fumurii fu schingiuită cu fierul roșu și-n cleștele durerii, fata plânse cu lacrimi de sânge. Unde se află Petrea pescarul?, striga călăul. Nu știu!, răspundea fata și gemetele ei se amestecau cu strigătele mulțimii. Iar călăul se înverșuna tot mai mult, sporindu-i fetei chinul și din ce în ce creșteau durerile ei, dintr-atât creșteau și cele ale bolnavului întins pe pat. Feciorul împăratului se mai zbătu de câteva ori și fără să știe își sfâșie singur hainele, desăvârșind cele începute de Petrea pescarul. Și în clipa când straiele fură făcute bucăți o viperă neagră ieși din gura bolnavului și se ascunde în colțurile palatului. Dar călăul, care nu luase seama că feciorul de împărat murise, continuă să o schingiuiască pe fată. Când își dădu seama și se opri într-un sfârșit, chemă vraci, sluji și veni și împăratul. Unul din vraci văzând fata întrebă: Ce e cu fata asta?! Luați-o de aici! Iar călăul temându-se că împăratul îl va pedepsi dacă va afla că a schingiuit-o fără porunca lui, luă fata în brațe, că de mers nu mai putea merge, și o lepădă pe un maidan lângă zidurile cetății. Și așa trecu ceasul întâi din cele sorocite… Iar fata stătu acolo pe maidan și veniră câinii și-i linseră rănile și sângele de pe mâini și de pe față. Apoi fata se trezi și se gândi la Petrea pescarul. Asta îi dădu putere și aflându-se acolo din întâmplare niște bețe, se sprijini de ele și reuși să se ridice. Vai, dar ea nu mai era mlădie ca un cânt… și așa, târâindu-se, ieși din cetate. Și merse ea, merse și tot căzu, până la o margine de pădure. Acolo văzu o casă. Și se bucură crezând că avea să-i dea cineva niște apă. Dar când se apropie de casă se auzi un țipăt și o vâlvătaie cuprinse casa. Trâmbe de fum și limbi de foc ieșeau prin fereastră și prin acoperiș în timp ce un glas de copil țipa tot mai slab. Și gâfâind, fata intră în casă și se târî prin fum și focul o cuprinse, pletele ei până la pământ i se pârliră, bârne de foc cădeau și o loveau, deschizându-i rănile făcute cu fierul roșu de călău… Durerea spori când într-un ungher află un copil. Cu ultimele puteri luă copilul și-l înfășură în ce mai rămăsese din mantia ei și îl târî afară. Mântui copilul și se rostogoli stingând flăcările care îi cuprinseseră rochia, pământul răcorindu-i trupul. Nu, nu mai e mult, îi trecu prin minte. Și asta îi dădu puteri noi. Cel de al doilea ceas se scurse însă și el. Iar ei, trântită la pământ, i se păru că îl vede pe Petrea pescarul lângă o fată. Simți o durere în inimă, și-o stăvili, apoi se lăsă iar pe pământ și plânse. Nu, nu poate fi el, și cu un efort, se apropie de cei doi. Se înșelase, da, nu era el. Cei doi se uitau cu mirare în timp ce ea, cu o putere pe care numai gândul o poate da, ieși din pădure și ajunse la malul mării. Aproape alergând ajunse la coliba lui Petrea pescarul și mult se minună flăcăul când o făptură plăpândă și rănită și plină de sânge și cu fața neagră de funingine, cu veșmintele rupte și arse, îi căzu la picioare. Gândul îl duse la fata din visul lui, chiar dacă vedea doar plete ciuntite și o manta arsă. Cine ești tu?, întrebă Petrea pescarul, și inima i se strânse de milă. Dar ea nu mai avea putere să rostească niciun cuvânt și doar se adună lângă el și i se strânse la piept. Și în clipa aceea bătu al treilea ceas de încercare. Și pământul cântă și marea sună și văzduhul vuii iar când își plecă ochii Petrea pescarul văzu că ține în brațe o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Tu?, rosti flăcăul, nevenindu-i să creadă… Tu? Eu, Petrea pescarul, spuse fata, cu zâmbetul blând, ca al unui om care a ajuns să știe. (…)”

(Vladimir Colin, Basmele omului)

Deci de aici ideea pentru parola mea. De aproape un an încoace, de fiecare dată când am tastat-o, m-am întrebat de unde până unde mi-a răsărit în minte. Abia acum mi-am dat seama.

Alfamatică

K plus Q fac Y, I și cu I fac 10, W se-adună cu T și cu F, un pepene are felii câte jumătăți iar eu îmi găsesc mai tot timpul cel puțin tot atâtea variante de ordonat. Și dacă din zeci de tâlcuri posibile mi-a fost în favoare un singur total, mi-e de ajuns.

puzzle girafa

Formidabila… asumare

Azi doar consemnez o stare, de dragul coincidenței și al jurnalului. Pentru că e deja vreme multă de când învârt în minte un paragraf din Crimă și pedeapsă, ca pe un flash dintr-o suicidară filmare, azi m-am gândit să-l trec și aici, pe panoul de oroare onoare. Și zice așa: … așa se întâmplă întotdeauna la aceste suflete schilleriene, până în ultima clipă nădăjduiesc și chiar dacă presimt contrariul, pentru nimic în lume nu și-o mărturisesc, se cutremură numai la simpla idee, se apără cu mâinile și picioarele de adevăr până când omul… înzorzonat… le… dă… personal… cu… tifla…

Și-acum să defilăm cu pelerina pe care-o avem și să dormim așa cum ne-am așternut. Cine se mai poate trezi e absolut formidabil.

Activități extracurriculare și influențe covârșitoare

Azi, ei bine azi, în loc de clasica alergătură de tip hamsterul în roata perforată, m-am abătut de la regulile “aproape-doar-fructe” și “no-TV” și “fără-lenevit-pe-canapea” și mi-am făcut un sanviș gigant cu de toate (ei, nici chiar și carne!) și m-am așezat turcește într-un fotoliu și m-am uitat la televizor. Deci abateri pe toată linia. Și am văzut o parte dintr-o comedie franțuzească (am spus vreodată că eu ador comediile franțuzești? Probabil că nu. Ei bine, le ador!). O comedie cu Monica Bellucci. Încântătoare femeie, doamne! Bun, și pe lângă faptul că mi-a venit așa un chef nebun de bigudiuri și ruj roz-pal și de rochii cu umerii goi și înflorate, mi-a rămas în minte un dialog foarte haios. Două demoazele povesteau despre iubirile lor (demoazelele au multe coup de foudre, se știe deja) printre care una începută într-un tren, cu ea plângând cu sughițuri până să apară în compartiment un el cu niște ochi superbi și cu care deși nu și-a vorbit, a schimbat o experiență fantastică. El i-a întins un kleenex iar ea… ea.. (iar aici dialogul): Și tu ce-ai făcut? Mi-am suflat nasul mai puternic ca niciodată! Așa aș fi făcut și eu. Iar acum purced în baie să-mi pun părul pe moațe.