O poză pe care n-am făcut-o

Aproape 6, alerg, pustiu, azi nimeni în afară de gardieni. Și dintr-o dată, o imagine din aceea care pare decupată din cărţile de povești. Pe o bancă, o fată cu părul lung-lung, în rochie, cu braţele goale, desculţă și culcată în braţele unui băiat. Incredibil. Imposibil. Alerg pe aleea din spatele lor și nu-i văd, nu le pot ghici chipurile, știu doar că stau nemișcaţi și că ei îi alunecă părul pe bancă, în jos. Alerg cu gândul la ei, doamne, sunt atât de frumoși, aproape mi-e teamă că atunci când împlinesc tura n-o să-i mai văd. Nu pentru că au plecat ci pentru că a fost ireal, o iluzie-n ochii mei. Și-i văd! Sunt acolo, stând exact la fel. Mă mai uit la rochie, neagră cu buline mari, albe, la mâinile ei, moi, la picioare… Are pielea translucidă. Pur și simplu translucidă. Îmi vine să schimb ruta și să alerg prin faţa lor, vreau să văd mai mult din ei, s-o văd. Dar nu schimb ruta, nu pentru că nu așa aș fi gândit, ci din … bewilderment (… singurul cuvânt potrivit acum, pe moment). Le voi face o poză, mă gândesc. Așa, din spate, părul lui închis la culoare, felul liniștit în care își ţine mâna, ea perfectă și moale. Dar cum să le fac poza? Mă strecor în spatele lor? Doamne, nu, îmi aduce a… sacrilegiu. Le spun? Îi rog să-mi dea voie? Le explic cât sunt de frumoși? Cer o adresă de mail? Promit să le-o trimit și lor? Nu. Și nu e “nu” pentru că nu îndrăznesc (deși nu îndrăznesc) ci pentru că mi-e teamă că vorbind lângă ei am să stric tot. Felul în care stau (ea se va ridica încurcată, el se va întoarce uimit și-apoi va răspunde, probabil tot mai uimit pe măsură ce eu conștientizez ce zic și mă pierd) și poate mai ales ce cred eu. Ce vreau eu să cred. Că stau așa, în acel abandon, pentru că nu e nevoie de nimic mai mult, orice cuvânt, orice gest, ar fi superfluu. De prisos. Că au rătăcit toată noaptea căutându-se unul pe celălalt, sunt Maga și Oliveira, trebuie să fie ei! Nu pot fi doar doi oameni ameţiţi după o noapte lungă, poate certaţi și împăcaţi, mai mult epuizaţi decât în abandon. Și cum eu tot mă învârt (la propriu) și scriu în minte enunţuri și caut să mi-i întipăresc, oh, îi văd porniţi. Și realizez că la bifurcarea aleilor urmează să-i întâlnesc, oricât ar fi să încetinesc. Și dacă merg.

… Și nu erau chiar cum i-au văzut ochii mei, dar tot frumoși. Doi oameni veniţi de la ceva festiv, ea nu cu picioare cu piele translucidă ci îmbrăcată în dres, desculţă pentru că avea pantofi de ocazie care probabil la mijlocul ocaziei deja deveniseră insuportabil de incomozi, cu părul într-adevăr foarte lung dar mai închis la culoare decât am văzut eu, mai mult obosiţi decât pierduţi unul în celălalt, însă frumoși. În felul acela blând, simplu, uman, concret.

Cât de greu poate fi?

Cât de greu poate fi să-mi găsesc un job care să le îmbine pe următoarele toate: să fie nu foarte departe de grădiniță și de școală, undeva la mijloc dacă se poate, să îmi permită patru luni de vacanţă pe an, tot atât cât au și copiii, ca să nu fiu nevoită să-i las la școli de vară sau cu un străin măcar în perioadele care, mă gândesc că nu întâmplător, se cheamă “VACANŢĂ”, un job unde să găsesc înțelegere și de la care să pot lipsi cât mi-s copiii bolnavi, unul care să nu presupună să lucrez în weekend sau de la care să plec la ore din noapte (se cheamă “eficienţă” și în general e condiţionată de a nu depinde de ceilalţi…), unul unde să am colegi care sunt acolo ca să muncească în respect faţă de ceilalţi (acei ceilalţi care încearcă să fie eficienţi, exact) și cu simţ de răspundere faţă de munca lor, cumulativ dacă se poate, unul care să mă lase să-mi pun nestingherită creativitatea la joacă (da, știu, un job bine plătit nu presupune să-ţi ţii animată full-time hora de zâne înaripate ci să faci ceea ce E NEVOIE să faci și dacă ești, să zicem acum, sub influenţa momentului, Jeremy Clarkson), unul care să fie plătit nu bine (era doar un fel de-a spune mai adineauri) dar cât să-mi acopere stilul strictului necesar, pentru că eu, asemenea lui Baloo, am acest dar, unul la care să mă duc cu entuziasm și de la care să mă întorc încântată, unul unde să nu trebuiască să mă îmbrac de parcă merg la paradă, unul care să nu impună cursuri care costă cât a locui luni la rând pe rivieră în Franţa (pentru că, n.b., nu înseamnă nimic dacă poţi găsi de unul singur unghiul potrivit și lumina pentru o poză frumoasă sau dacă poţi face yoga mai bine decât Patanjali), un job care… să-mi placă (nu, nu cu ședinţe, nu cu e-mail-uri fără noimă, nu cu dead-ends, d-lines și cu rapoarte)?

(Bănuiam eu.)

Știri fanteziste: Eden și magma din ventrele vulcanului inactiv

Întâmplarea a făcut ca unul dintre cei mai dedicaţi vulcanologi din lume să fie prezent pe Mount Eden la momentul la care era dezvelită statuia-edificiu dedicată anilor-lumină de inactivitate vulcanică iar educaţia sa, devotamentul în meserie și deprinderea de a recunoaște și cele mai mici semne de depresurizare și decompresie a solului l-au determinat să-i dezvăluie fără întârziere edilului din Mount Eden dezideratul său ca o echipă de cercetători colegi din Edinburgh și Edmond să se deplaseze la Mount Eden pentru a decela orice risc de erupţie. Desigur că participanţii care au reușit să prindă o parte din discuţie au răspândit zvonul și s-a iscat un dezacord, teama fiind că utilajele, săpăturile și cercetarile ar fi în detrimentul zonei și i-ar putea deteriora farmecul edenic și desuet. Dar argumentele științifice domolesc Desdemona edulcorantă și cercetătorii debarcaţi de la mare depărtare, prin dedurizarea și descompunerea rocilor de suprafaţă au descoperit că da, inactivitatea a dus la acumulări de derivate și că se cere o cât mai apropiată desensibilizare a zonei prin debazificare.

(printre cele 64 de arte)

20160116_180843~3_wm__1452961120_109.166.129.146

gene false + creioane colorate + “Won’t you keep on dancing? Take me by the hand and show me what your deal is, Maybe you don’t feel this, Won’t you take me home boy? Is it so for sure call? Or I guess that you don’t feel this, The way I feel it now..” + poză + rétro + cadrés + watermark + jpeg optimizer + insert into post + publish.

Despre cum am cărat un fluturaș mort în cască

Am găsit azi pe drumul de la grădiniță la școală un fluturaș mort. Am trecut, Vlad oricum nu-l observase printre niște ambalaje nemăturate, apoi i-am zis de el, dacă vrea să-l vedem. Normal că da, doar orice mortăciune face în mintea lor clic, deși de obicei le preferă pe cele mari, un șobolan, un porumbel, o raţă. Ne-am întors, l-am dezlipit (rupt, de fapt) de pe jos, fusese strivit și-i îngheţase pe asfalt lichidul acela din corpușor, l-am pus în casca lui Bogdan ca să i-l arătăm și lui iar mergând, m-am gândit la el. Ce-o fi fost în căpușorul lui? Nimic, teoretic, dar micuțul din drum eu zic că era special. Totuşi ce fluturi zboară iarna? O fi crezut că vreo două zile vag mai călduroase înseamnă primăvară? Și cum și-a făcut el așa curaj s-o pornească, singur, vioi, crezând că mai are fraţi pe afară… Mi l-am imaginat zburând (“ei, și ce dacă parcă îmi simt antenuţele un pic îngheţate?!”) și apoi căzând în stradă, ultimele zbateri, amorțeala, și imaginea de pe retină, ultima imagine. Una cu soare. Flori. Și iar soare. Habar n-a avut că a picat printre gunoaie, că l-a și călcat cineva (o fi murit de la frig ori sub talpă?). Mintea lui oricum era calibrată pe altă lentilă, aia că el e făcut pentru căldură și că e făcut să zboare. 15 ianuarie 2016 și un fluturaș mort pe stradă. Azi a murit și a murit între 8 și 12. Știu asta pentru că altfel l-aș fi văzut la drumul de dimineață, mă uit pe jos când merg și îmi atrag atenția chestiile colorate, a fost o zi în care alergam și m-a obsedat ture la rând un muc de ţigară, Pall Mall, alb, cu urme de ruj roz, un muc dintr-o țigară fumată până la capăt, îl vedeam la fiecare tură și mă gândeam să mă opresc să-i fac o poză-moment dar era atât de frig încât nici oamenii cu câini nu ieșiseră să și-i plimbe, probabil se învârtiseră cu ei prin jurul blocurilor vreun sfert de ceas cât să-i amăgească, mi-am zis că nu-l va lua nimeni pe picioare așa că fac poza la sfârșit dar la sfârșit mucul nu mai era la locul lui, asta pentru că dacă oamenii cu câini n-au prea ieșit în schimb administraţia parcului are și pe frig oamenii de la curăţenie la treabă. Dar totuși, cine-ar fi crezut că în toi de iarnă voi da peste un fluture din acela cum avea bunica în curte și unde mai pui că eu credeam că în București, altundeva decât la expozițiile sezoniere de la Antipa, apar maxim din cei albi, de varză?

Și am recitit titlul. “Cărat”? Când nici măcar bucățica aceea grasuţă de corp n-o mai avea, practic era doar antene și aripi? Ar fi fost bun pentru colecţia de aripi a bufniţei Cocuţa, așa ar fi știut și ea și steluţa Uţa și ariciul Hapciu și caţelușul Puc din poveste cum arată aripile de inger. Erau singurele care le lipseau.

20160115_122301__1452889724_109.166.130.220

 

(spiel mit mir)

Ziua preferată – Azi. Acum. Joi.

Culoarea preferată – Toate. A pielii.

Mâncarea preferată – Fructele. Supele. Tartinele. Covrigii. Mâncarea chinezească. Fructele. Brioşele. Omleta cu roşii şi ceapă. Pepenele murat. Zacusca. Pâinea. Multă. Fructele. Mâncarea chinezească. Fructele. Fructele.

Fructul preferat – Roşia. Zmeura.

Parfumul preferat – Vanilie. Frezii. Scorțişoară.

Mirosul preferat – Leuştean tocat. Usturoi. Mâncare chinezească. Scorțişoară. Piele curată.

Haina preferată – Cerceii.

Pantofii preferați – < 13 cm. Pielea întoarsă. Mersul pe nisip, pietre, iarbă, în picioarele goale.

Forma preferată de mişcare – Nemişcarea.

Momentul zilei – Dimineața. De departe.

Anotimpul preferat – Oricare.

Vremea preferată – Soare. Soare. Soare. Soare. Soare. Soare. Soare. Soare. Soare. Soare.

Locul preferat – Pe o bancă, într-un parc pustiu. La soare.

Elementul preferat – Apa.

Muzica preferată – Căscatul de seară.

Nivel de oxigen în corp – Mare.

Vietatea preferată – Copilul nr. 1. Copilul nr. 2. Orice copil pe care l-aş face. Orice copil.

Planeta guvernantă – Toate. Când se aliniază.

Modalitatea de comunicare preferată – Simbolurile. Sanscrita. Scrisul pe asfalt. S. (O. S.)

Floarea preferată – Frezia. Floarea soarelui. Florile albe.

Cuvântul preferat – Tăcerea. Mama. Supercalifragilisticexpialidocious.

Combinația preferată de cuvinte (azi) – Mistrețul tunetului. Dubița hidoasă.

Maşina preferată – the Batmobile.

Meseria preferată – Florar. Librar. Şaman.

Accesoriul preferat – Genele false.

Perioada din istorie preferată – A rochiilor cu corset şi a mănuşilor dantelate.

Materialul preferat pe piele – Bumbacul. Mătasea. Mătasea. Bumbacul.

Materialul de construcție preferat – Lemnul.

Masca preferată – De castraveți.

Imprimeul preferat – Floral. Teoretic. Practic, cu cranii.

Obiectul preferat – Peria. De păr. De dinți. Blenderul vertical. Maşina de cusut a mamei.

Sunetul preferat – De ploaie. De maşini de tuns iarba.

Verbul preferat – A da.

Calitate – L’innocence.

Formula magică – N-am.

(şi gata pe azi)

Acum-doi-ani & azi. Ieri.

935380_10200661323828849_549522867_n__1444249859_109.166.132.122

O poză pe care am căutat-o pe-aici azi (ieri de fapt, e aproape 12 noaptea, până termin de scris și postez va fi deja “ieri”), o folosisem într-un articol în care făceam reclamă la gerovital-pentru-coșuri, adică “anti-” și era dintr-o vreme în care abia îmi trecea prin cap ideea de-a-mi suci familia pe-un stil de viaţă vegetarian, nu făceam yoga, nu alergam și sigur nu știam că voi ieși dintr-un făgaș care-mi părea singurul posibil pentru cel puţin o mie de ani. Mai precis, fusese făcută într-o după-amiază în care ochii mei funcţionau telescop-periscop la burlanele din Floreasca și în care la fiecare cinci minute strigam câte un “Bogdaaaaaan!!!!” prelung ca să văd pe unde bogdanul s-a aciuiat, într-un moment de 50% liniște pentru că imobilizasem pentru primenire o mogaldeaţă de numai un an ce prinsese drag de mers și nu mai știa de nimic altceva. Mogaldeaţa fiind copilul numărul doi, desculț, crăcănat și aproape chel, mai mereu cu mânuţele într-al meu. Păr. Aceeași mogaldeaţă care acum îmi vorbește fără “r” și fără “l” dar cu idei de om mare și care știe perfect când e de stat și când e de mers. Cum ar fi ieri (e trecut de 12, aşadar e clar “ieri”), când stătea și se gândea la cai verzi pe pereţi iar eu îl așteptam să termine. De gândit și de-mi explicat. “Mergem, Vlad?” “Nu, mai stăm.” “Bine, mai stăm.” Ne odihnim acum pentru vremea de-acum doi ani când tot ce-ţi doreai era pur și simplu să mergi.

20151007_130453__1444252365_109.166.132.122

Primele luni din 2003

S-a nimerit să aud mai devreme Pink Floyd şi mi-am dat seama că pentru mine începutul lui 2003 a sunat doar a “ooh, I need a dirty woman, oooh, I need a dirty girl” şi a avut gust a chiftele de peşte mâncate cu căței de usturoi şi slănină adusă de la Sf. Gheorghe de prietenul celei mai bune prietene. El picta non stop, ea râdea non stop, eu îl descoperisem pe Klimt printre albumele din atelierul lui de pe Ceaikovski, atelier care era şi dormitor şi bucătărie şi loc de întâlnire şi în care stăteam rupți de lume ascultând “ooooooooh, ….”, asta nu pentru că ar fi fost neapărat dorința lor ci pentru că, aşa cum ochii mei vedeau doar Klimt, la fel urechile mele păreau să nu mai accepte altceva. Într-un top al celor mai frumoase perioade din viața mea, cred că acele câteva luni cu zloată de la începutul lui 2003 sunt undeva sus de tot, eram atât de copii şi atât de cuminți deşi păream de-a dreptul turbați şi toți cei care ne vedeau ne dădeau toate şansele să n-ajungem prea departe. Eram mici. Şi ne împărțeam timpul între cele câteva seminarii de la care nu puteam chiuli, autobuze, club A şi un amărât de chioşc de unde ne cumpăram pâine şi vin şi țigări ca să însoțim chiftele acelea demențiale şi slănina care veneau cu regularitate de-acasă şi-apoi între noi, care vorbeşte, care râde, s-a înțeles ceva din ce a zis, nuuu, dar nu mai conta. A, şi să nu uit de apariția celui de-al patrulea personaj care a făcut toată acea inocentă nebunie să fie şi mai suspectă pentru vecinii din blocul din Ceaikovski, era pictor şi el, de-o vârstă cu noi, dar cu o barbă c-a lui Barbă Albastră şi cu fulare legate atât de bizar încât noi restul, care nu arătam nici noi foarte normal, de-acum reuşeam să trecem neobservați. Şi încă ceva, episoadele din cabinele telefonice, în care ne închideam şi râdeam până rămâneam fără răsuflare, ne opream numai ca să mai lăsăm câte un om să dea un telefon, ieşeam, stăteam pe trotuar, dându-ne ghionturi şi râzând pe înfundate de nu-i mai ardea vorbărețului să o lungească prea mult prin cabina din care evident că se auzea tot… Aşa deci cu Pink Floyd.