Proba salatei

Ce trebuia să facă Harap-Alb, să-i ducă lui Verde Împărat salată din Grădina Ursului ca să scape cu viaţă din urzelile spanului? Ei bine, la fel într-un restaurant. Nu ești chef dacă poţi pune pe un platou trei langustine aranjate în formă de octogon și picta în jurul lor, dintr-o sosieră cât o pipetă, ansamblul Stonehenge sau Calea Lactee, ci dacă poţi face… tot. De la platoul care să lucească-oglindă și până la a spăla frunză cu frunză un camion de salată. Iar azi, într-o vană de rockstar în care ar fi încăput zece plus mine, vorba lui Chad Kroeger, am spălat de babiţe, lipitori, miriapozi și pământ adevărat, de ţară, salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. (la noapte voi visa că înot în salată… asemeni lui Pluș, “într-un borcan de miere acum și nu contează pe care drum!”)

Muzică de lift. De Mega Image. 

Muzică din taxi. Din autobuz. Din mașinile care au început să meargă cu geamurile lăsate. Mă mișc asemeni unui burete, absorb orice picătură de sunet, de la cel al avioanelor pe care nici măcar salvările și zgomotul de șantier în lucru nu îl mai pot acoperi și până la … azi la prima oră și apoi non-stop: “I can shape, I can break, I can bend, I can hide, I can shift, Blaze a trail through the rain, I can slip, I can slide, I can run, .. I’ll be what you’re looking for,.. When your time runs out, And you’re looking for a place to land, I could step from the shadow, Into the palm of your hand”. Prin parc, cu copilul cel mic în braţe și telefonul cu melodia pe repeat in gluga de la gecuţa lui, pune capul pe umărul meu, mami, e muzică de nani?, de adormit copiii, pentru că ei adorm ca să se strecoare-n vis și să-și pună sufletul întreg, da, apoi cu copilul cel mare de mâna, mami ce înseamnă, înseamnă că ai face orice, orice și nimic n-ar părea greu, analizează ce încerc să-i traduc, pe înţelesul lui, și apoi mirat: și-atât?!, a, da, stai că nu ţi-am spus tot, e ca-n cărţi, se luptă cu mori de vânt, valuri uriașe și nisip mișcător, trece peste prăpăstii fără fund și urcă munţi până la cer, scapă cu viaţă din calea buzduganelor aruncate, a săgeţilor otrăvite și nu se lasă păcălit de spâni, oameni roșii, fântâni cu apă proaspătă și meri cu mere pârguite, … și, a reușit? a ajuns la ea? păi asta e melodia lui, poate pe-a ei o nimerim mâine, habar n-am, poate la aprozar, poate-n tramvai…

Azi n-am ascultat Garbarek

Dimineață. Întâmplător, aud asta: “c-alerg desculț spre un vis, pe o stradă cu sens interzis”. O oră mai târziu ştiam deja toate versurile şi fiecare secvență din videoclip. Şi eu şi copilul cel mic. E seară şi spăl vase cu mănuşile mele roz-roz-foarte roz, size M, mă bâțâi pe lângă chiuvetă şi îl acompaniez cu tot sufletul şi din fundul plămânilor pe M ihail: “Prea multe gânduri de scris, Prea multe lucruri de spus, O să fac lumea de râs, C-alerg desculț dup-un vis, Pe-un drum cu semn interzis”. L-am acoperit de fapt. Şi m-am oprit ca să scriu.

O

O, cum sună saxofonul lui Jan Garbarek și o, cum sună o parte din poemul cu care se încheie “A Love Noire”: ‘grace (…) it respects what it can’t immediately understand, it seeks to accept, without fear, all that makes a man himself’. Într-o zi, poate-am să scriu mai multe despre cartea asta.

(the day we die)

Ora 7. Mi-am început alergarea având în minte un sms în care mi s-a zis că a fost un incendiu într-un club, câți morți, câți răniți. Ştii? Nu, nu ştiu, abia dacă ştiu cine e preşedinte în România. Şi am râs scriind. Am alergat bine de tot. Mult, mai mult decât de obicei, mi-a plăcut că e frig, că bate vântul, că sunt frunze căzute peste tot, că e parcul pustiu, că am umbra alungită la maxim, că aşa, singură pe alei, am senzația că soarele doar pentru mine a răsărit. Am terminat, m-am întins, mult, ca o mâță, am zâmbit, la lac, la frunzele alea mari de nufăr sau de ce-or fi, mi-am verificat ASICS-ul, bun, buuuuuun, în dimineața asta spectaculos chiar, m-am gândit că azi literele vin de la accurate, sharp, intuitive, crystal-clear, sexual in a non-sexual way şi că energia de vegetarian-yoghin-alergător la răsărit pe stomacul gol şi curat se focalizează în exact punctul în care trebuie când are nevoie să cearnă ceva, dar nu ca şi cum ai da ctrlF într-un text şi îți apare acelaşi cuvânt de zece ori ci exact cum e chestia de localizare. Satelitul ştie că sunt în Parcul Circului şi nu în Pacific şi-mi spune să apăs start. Am apăsat. Şi după o oră m-am alungit exact ca umbra mea, am ieşit din mine, am ajuns unde trebuia. Planuri simple, gen ce suc îmi fac, ce film văd azi (“It’s all gone, Pete Tong”, pentru a treia oară, e un film care te trage afară de păr, dacă în alt mod nu te laşi), ce mănânc, ce ulei îmi iau. Şi îmi amintesc de incendiul din club. Google. Club Colectiv. Colectiv îmi sună a un colectiv de oameni care dacă stau singuri chiar şi pentru 5 minute, întră în panică (repede, repede, un selfie, un like). Deci Colectiv. Incendiu. Concert. Alternative metal. (wow). Victime. Multe. Vârsta… 14 – 16 ani. Mă opresc. Mă opresc de tot. Sunt copii. Adolescenți. Tineri. Au plecat de acasă seara şi un părinte a rămas. Să strângă o farfurie nespălată, nişte şosete aruncate aiurea, să şteargă fond de ten scurs pe marginea chiuvetei, să pună capac la un borcan de ceară de păr. A închis uşa, s-a aşezat poate într-un fotoliu, poate în pat, şi s-a gândit că mâine are de cumpărat pâine, mazăre, nişte pulpe. Poate. S-a gândit la multe. La toate care-s nefăcute, care-s de făcut. DAR NU S-A GÂNDIT NICIO CLIPĂ CĂ A DOUA ZI DIMINEAȚA COPILUL NU VA FI, TRĂZNIND A FUM ŞI A BERE, ÎN PAT.

Crunt. Primul imbold e să-ți iei copilul în brațe, să-l strângi, să-ți dai palme până ți se înroşeşte pielea şi să-ți spui că nu vei mai lăsa să treacă clipe în care nu îl observi, nu îi răspunzi, faci calcule mici şi tâmpite în timp ce el turuie despre lucruri mari. Şi, undeva în fundal, al doilea imbold, să plângi pentru ăia care începând de-acum câteva ore, nu şi-i mai au.

Primele luni din 2003

S-a nimerit să aud mai devreme Pink Floyd şi mi-am dat seama că pentru mine începutul lui 2003 a sunat doar a “ooh, I need a dirty woman, oooh, I need a dirty girl” şi a avut gust a chiftele de peşte mâncate cu căței de usturoi şi slănină adusă de la Sf. Gheorghe de prietenul celei mai bune prietene. El picta non stop, ea râdea non stop, eu îl descoperisem pe Klimt printre albumele din atelierul lui de pe Ceaikovski, atelier care era şi dormitor şi bucătărie şi loc de întâlnire şi în care stăteam rupți de lume ascultând “ooooooooh, ….”, asta nu pentru că ar fi fost neapărat dorința lor ci pentru că, aşa cum ochii mei vedeau doar Klimt, la fel urechile mele păreau să nu mai accepte altceva. Într-un top al celor mai frumoase perioade din viața mea, cred că acele câteva luni cu zloată de la începutul lui 2003 sunt undeva sus de tot, eram atât de copii şi atât de cuminți deşi păream de-a dreptul turbați şi toți cei care ne vedeau ne dădeau toate şansele să n-ajungem prea departe. Eram mici. Şi ne împărțeam timpul între cele câteva seminarii de la care nu puteam chiuli, autobuze, club A şi un amărât de chioşc de unde ne cumpăram pâine şi vin şi țigări ca să însoțim chiftele acelea demențiale şi slănina care veneau cu regularitate de-acasă şi-apoi între noi, care vorbeşte, care râde, s-a înțeles ceva din ce a zis, nuuu, dar nu mai conta. A, şi să nu uit de apariția celui de-al patrulea personaj care a făcut toată acea inocentă nebunie să fie şi mai suspectă pentru vecinii din blocul din Ceaikovski, era pictor şi el, de-o vârstă cu noi, dar cu o barbă c-a lui Barbă Albastră şi cu fulare legate atât de bizar încât noi restul, care nu arătam nici noi foarte normal, de-acum reuşeam să trecem neobservați. Şi încă ceva, episoadele din cabinele telefonice, în care ne închideam şi râdeam până rămâneam fără răsuflare, ne opream numai ca să mai lăsăm câte un om să dea un telefon, ieşeam, stăteam pe trotuar, dându-ne ghionturi şi râzând pe înfundate de nu-i mai ardea vorbărețului să o lungească prea mult prin cabina din care evident că se auzea tot… Aşa deci cu Pink Floyd.

Frumos ca o fată

Frumoși ca niște fete, de fapt. Așa sunt băieţii mei. Într-o primă fază, când imi spunea cineva că oau, ce fete frumoase am, mârâiam că sunt băieţi și mă minunam cum un păr mai lung determină genul de parcă hainele cu supereroi, genunchii juliţi și … (ăăă, nu mai știu ce-ar mai fi, mie una mi se pare că arată a băieţi, fără tăgadă, chiar și când poartă agrafe și tricouri cu portocaliu, galben și roz) n-ar mai conta, acum însă când imi spune cineva că-s fete o iau cu încântare, da, sunt frumoși de parcă-s desenaţi și vor crește să fie superbi. Punct.

Ei bine și azi în parc îi urc în balasoar și se urcă și o fetiţă și cum ăștia mici trebuie mereu să se numere unii pe alţii și să facă tabere, zice că în balansoar sunt două fete și un băiat. Mă gândesc că s-a referit la cel mic, care are zulufi și s-a nimerit și cu un tricou în culori pastelate, dar nu, ea se uită la Bogdan. La care copilul reacţionează scoțându-și repede agrafa din păr (da, are agrafă, ca să i-l pot lăsa lung, așa cum îl are Thor, fără să arate în perioada intermediară precum căţeii aceia care nu văd pe unde merg) și urcându-se pe lanţuri, trebuie să o impresioneze doar! Și în timp ce el dădea un adevărat spectacol și-i dovedea că e bărbat, mai mult, însuși Spiderman, micuţa care arăta de parcă ar face zilnic zumba cu Lorde pe fundal (asta n-are de-a face cu textul dar se leagă de o chestie pe care am văzut-o puţin mai devreme și care mi s-a părut comică) se uită mai bine și la cel mic, el la ea, iar eu cu temere la toţi, acum dacă mi-l face și pe ăsta să se caţere pe lanţuri ca să o convingă că e băiat, nu știu zău ce mă fac… Poate să îi zic că da, are dreptate, ba chiar mai mult, sunt trei fete in leagăn. Și că trebuie să se dea toate ca la pension. Regulamentar.

20150717_104135__1437123540_109.166.129.24320150717_104155__1437123591_109.166.129.243

Experiment sonic

Azi, precum o femeie muncitoare, sârguincioasă, cu spirit casnic ce sunt și căreia evident că i-au murit lăudătorii, mi-am încropit un outfit în care arătam cam ca bebelușul lui Jerry cu scutecelul prins cu ac de siguranță, mai precis mi-am suflecat mânecile, tras o pereche de mănuși menajere pe mâini, legat o pungă de gunoi la gât și fixat casca de duș pe cap și… m-am apucat de zugrăvit. Sufrageria. Prin “zugrăvire” înțelegându-se că momentan am eliberat spațiul de jucării, haine, fotolii, etajera de cărți și deshidrator și, evitând să respir prea mult, am șmirgheluit desenele rupestre executate de cele două impecabile realizări ale vieții mele.

Și la ora prânzului, odată cu debarcarea de la grădiniță a celor două impecabile-realizări-ale-vieții-mele despre care pomeneam mai sus, constatând că acustica spațiului este de-a dreptul fantastică, am conectat o boxă la laptop și am improvizat o sală de dans. Una de cartier periferic, fără oglindă și cu un vestiar spart, dar unde se pune accentul pe exteriorizarea emoțiilor și libera interpretare. Și melodia care a stat pe repeat până ce ne-au bătut vecinii în țeavă a fost Sonic Empire. Ssss-onic. Em-pire.

Iar experimentul școala-de-muzică a reconfirmat, pe lângă concluzia că un copil n-are nevoie de obiecte ci de cât mai multă libertate de exprimare, că stilurile de dans nu se învață, ci sunt pur și simplu dictate de muzică. Serios acum, expunerea bruscă a doi copii ce cresc scuturându-și capetele pe bancheta din spate a mașinii în timp ce în boxe se aude Du hast sau cine-știe-ce alt zgomot asemănător (știu că citește și tata, deci m-am ferit să spun muzică) la stilul trance (m-am do-co-men-tat!) nu a rezultat în dileme de tipul și acum ce se presupune că trebuie să fac? ci la înțelegerea rapidă a ritmului și executarea unor mișcări ce se apropiau foarte mult de ceea ce se vede la “spectacolele” din tunelurile de metrou abandonate.

DSC_0783__1429633477_89.39.40.202 DSC_0789__1429633587_89.39.40.202