(concluzii obţinute prin presare la rece)

I’ll take sweet, any day over sour, 

Mouth-watering pastries depend on the flour. 

Dessert usually comes, at the end of the meal, 

Sugary sensations, the taste is surreal.

Belgian chocolate truffle cake,

Cures every single, emotional ache. 

Some may say, it’s a bit too rich, 

I’m in love, I’ll never switch.

(AnitaPoems.com)

Proba salatei

Ce trebuia să facă Harap-Alb, să-i ducă lui Verde Împărat salată din Grădina Ursului ca să scape cu viaţă din urzelile spanului? Ei bine, la fel într-un restaurant. Nu ești chef dacă poţi pune pe un platou trei langustine aranjate în formă de octogon și picta în jurul lor, dintr-o sosieră cât o pipetă, ansamblul Stonehenge sau Calea Lactee, ci dacă poţi face… tot. De la platoul care să lucească-oglindă și până la a spăla frunză cu frunză un camion de salată. Iar azi, într-o vană de rockstar în care ar fi încăput zece plus mine, vorba lui Chad Kroeger, am spălat de babiţe, lipitori, miriapozi și pământ adevărat, de ţară, salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. (la noapte voi visa că înot în salată… asemeni lui Pluș, “într-un borcan de miere acum și nu contează pe care drum!”)

Băieţi, anu’ ăsta nu mai vrem reclamaţii

De fapt formularea conducerii de la S.C. Alex&Comp S.R.L. Galaţi către cei de la departamentele de cercetare, experimente, vânzări, relaţii cu publicul, juridic, managementul eprubetelor, resurse umane, exprimare prin culoare, logistică și tehnologia informaţiei a sunat mult mai elegant. “Doamnelor și domnilor, dat fiind numărul mare de reclamţii primite anul trecut în legătură cu lipsa de aderenţă a vopselelor noastre de ouă la ouă, avem rugămintea ca în acest an, în perioada pre-pascală, să lucraţi sinergic la elaborarea unei vopsele ale cărei calităţi să nu poată fi contestate. În cazul în care acest obiectiv nu este atins, nu se vor oferi primele de Paște. Și se vor face restructurări în masă.”

Și oamenii s-au apucat și au făcut totul ca la carte în așa fel încât nicio gospodină să nu mai poată suna pentru a spune că ea a degresat ouăle dar au ieșit pătate (nu e vina vopselei, deoarece post degresare ouăle SE CLĂTESC CU MULTĂ APĂ! – vom sublinia asta pe ambalaj folosind culoarea roșie!), că ouăle au ieșit colorate tocmai până la gălbenuș (nu e vina vopselei, atenţie la faptul că OUĂLE NU SE FIERB ÎN VOPSEA! – se va scrie de asemenea cu roșu, ba mai mult, cu majuscule chiar) și au pus în vedere, tot cu roșu și cu majuscule, că nu vor fi folosiţi detergenţi care fac peliculă la suprafaţă – dar hei, aici le-a scăpat din vedere (și printre degete probabil prima de Paște) că în tot pomelnicul de instrucţiuni pentru a colora ouă așa cum se face, ciclic și ritualic, de la prima înviere încoace, dacă nu există și o listă a detergenţilor de care să ne ferim pentru că fac “peliculă la suprafaţă”, tot restul care a fost scris ba cu negru, ba cu roșu, ba cu majuscule, ba cu semne de exclamare, E FIX DEGEABA (se vede cu negru dar am scris cu roșu și am pus și semn de exclamare).

Iar eu am scris o parte din acest text (cu roșu) în timp ce așteptam să mi se încălzească ouă fierte care s-au răcit pentru că între momentul fierberii și aducerii lor la tempertaura la care sunt calde, CALDE așa cum am fost instruită ba cu negru ba cu roșu ba cu majuscule ba cu semn de exclamare, pentru că cei de la cercetare si controlul calității au exprimat clar că doar calde trebuie introduse în vopsea şi doar împerecheate câte DOUĂ (cine folosește oale în care intră simultan cinci le va scoate pătate?) în apa FIERBINTE dar care NU FIERBE și în care au fost adăugate exact 5 linguri de oţet (pline ochi sau pe jumătate?) eu am fost brusc ocupată să lupt împotriva secetei globale iar pe plic nu scrie și despre cum se pot reîncălzi ouăle fierte și răcite dincolo de momentul la care ajunseseră să fie exact cum trebuie de calde (nţ, nţ, cei de la Alex&restul au acoperit în sfaturile lor evidentul și au lăsat descoperit fix esenţialul), deci am scris pentru că am așteptat să se încălzească ouăle procedând după cum se vede, pe modelul aducerii la sursa de căldură (în speță apa măsurată și fierbinte dar nu în fierbere în care am OMOGENIZAT BINE vopseaua și precis cele 5 linguri de oţet. De 9 grade.) și al cercului magic. Dar au ieșit frumoase. Cel puţin așa, fotografiate mai de la distanţă.

20160430_161203~2__1462027704_109.166.130.64

20160430_163913~2__1462027741_109.166.130.64(N.B. Niciun pui nu a fost rănit sau a murit pe parcursul filmărilor.)

Trei teste simple pentru cei care își doresc copii dar nu știu dacă sunt pregătiţi să îi facă

Testul “oaza din deșertul fără oaze”:

Se ia un ceas și se pune să sune din oră în oră. În cel mai bun caz. Să sune din cel puțin oră în oră zi și noapte, dar nu pentru o zi și o noapte, ci pentru o săptămână. Pentru început. Iar de fiecare dată când sună, cel care îl aude nu se poate culca mai departe sau să-și vadă de treaba în care se găsea prins, ci trebuie să facă un lucru diametral opus. Dacă mergea prin deșert, acum trebuie să înoate. Nu are importanţă cât de departe e prima oază. La sfârșitul săptămânii cei care reușesc să-și aducă aminte ce au mâncat la masa precedentă vor încerca să-și aducă aminte si ultimul vis care a fost format dintr-o succesiune de cel puțin două imagini. Se poate? Ok. Dacă da, se va seta ceasul pentru încă o săptămână, dar de data asta cu intervale razna. Ceasul va suna la un sfert de oră, la o oră și patru minute, peste alte trei minute, peste alte patruzeci, peste unul. Cei care în continuare pot să-și amintească ce au mâncat (cu cinci minute înainte) și care au reușit să facă un duș care să nu presupună să iasă din baie înainte să fi apucat să-și fi scos primul articol articol de îmbrăcăminte, pot continua experimentul. Pentru rezultate sigure, minim trei ani.

Testul “vezi cum e să trăiești în prelungirea unui pahar cu apă”:

Cum era chestia aceea, că e floare la ureche să ţii un pahar plin cu apă cinci minute în mâna dar să te plimbi cu el o oră întreaga e piatră de-ncercare? Bine. Se ia paharul cu apă și se ţine în mâna în timp ce se bat ouăle pentru omletă, se schimbă canale la tv, se învârt clătite, se plivesc straturi, se spală dinţii, se plimbă câinele, se pun sacoșe cu cumpărături în portbagaj, se piaptănă părul de o sută de ori așa cum ne-au învăţat bunicile noastre, se face duș într-un minut (se poate să oprească cineva alarma aia?), se citește o carte (ei, l-ai vărsat, umple-l repede la loc și pune cartea pe calorifer și ia-o când sună cam pentru a patra oară alarma) și mai ales când se doarme. Se va dormi cu mâna pe pahar deoarece paharului nu-i place să stea singur, dacă luni la rând a stat într-o cutie acum mâna care-l ţine trebuie să fie cu mult mai mult decât banala cutie, așadar cel puțin plină de energie (da, exact, tocmai pentru că e noapte), versatilă, catifelată, etc și tot așa mai departe. (Testul va continua pe parcursul a tot cel puțin trei ani.)

Testul “oala sub presiune”:

Faci mâncare o săptămână pentru oameni care de fiecare dată vin înfometați și tot de fiecare dată sunt nemulţumiţi de ce le dai. Și nu-i poţi lăsa flămânzi. Cum-necum, la sfârșitul mesei trebuie să-i ai fericiţi și cu burta plină. Și a, trebuie să le servești nu trei mese pe zi ci trei mese și două gustări si uneori și o gustărică la culcare și mesele trebuie să fie variate și concepute în așa fel încât să nu conţină pesticide, organisme modificate genetic, conservanţi și acopere toată gama de vitamine și minerale în dozele zilnice recomandate. A nu se depăși și a nu se folosi recipiente de plastic.

Cele trei teste pot fi trecute doar cumulativ și cumulate cu alte cel puțin patru.

(d-ale carnavalului)

Masa de prânz. Eu o pregătesc, cei mici se joacă. Unul dintre ei, de fapt, pentru că celălalt mă chiţăie. “Maaaami, unde-i tubuleţul meu de ciocolată, zi-mi unde e! Vreau să mănânc acum!” Îi spun că în primul rând nu știu și în al doilea rând nu i i l-aș da înainte de masă. Eu tai morcov, el smiorcăie. Trec la ţelină, el smiorcăie. Păstăile. Smiorcăială. Verdeaţa. Smio… îi spun că a mâncat-o pe toată. Face ochii mari. “Baaa nuuuuu, n-am mâncat-o, mai aveam TREI!” (accentuează). Și pentru că eu îmi văd de verdeață, se apropie și în timp ce cu o mână își șterge împărătește nasul, cu cealaltă îmi arată trei. Degetul mic și cel mare strânse, cele din mijloc precum un trident. “Veeezi, mai am trei”. Îi zic că eu văd doar trei degete. Încercarea mea de-a-l debusola nu-l deconcertează, el știe doar că vrea ciocolată și că mai are trei. “La masă”. Se conformează printre alte smiorcăieli. Ia o gură de mâncare, întreabă dacă acum poate primi ciocolata. “Nu”. “Baa vreaaau!” Mai ia câteva guri. Grăbit, să încheie odată supliciul și să-și primească acele trei ciocolăţele de care mai știe (doar) el. “Acum?” “Acum.” “Unde sunt?” “Unde le-ai pus, bănuiesc.” Pleacă să le caute. Se întoarce. Nu sunt. (știu că nu sunt, ambalajul l-am aruncat mai devreme eu). Îi comunic (abia acum, crezând că abil, dar se va vedea în continuare cât de ineficient) că ambalajul de MINE găsit, în SUFRAGERIE pe jos, e la gunoi. Și că era gol. Nu se poate. Nu mă crede. Îi spun că n-are încotro. Ba are. Apelează la tânguieli. Mestec o minunată gură de mâncărică de păstăi și mă gândesc că pot alege calea cea lungă sau … o pot scurta căutând în gunoi. În faţa evidenţei va renunţa, nu am îndoieli. Mestecând o nouă gură din minunata mâncare pornesc, cu el aproape lipit de mine și anticipând cu bucurie momentul în care-și va găsi comoara (-n gunoi…). (Nu se va sfii s-o mănânce, pot paria și casa pe el.) Scobesc atent printre coji de banană, resturi de legume. Și ce-o mai fi prin gunoi. El e și mai atent. Atent ca nu cumva să ratez vreun rest. Vrea să i le prezint pe toate, mă disciplinează de parcă aș încerca să-l înșel. “Acolo?” “Nu, nu, e.” Într-un final, e. Gol, bineînţeles. Nu se poate. El a lăsat trei bombonele în el. Îi spun că nu a lăsat. Și că totuși aș vrea să mănânc și eu. Insistă. Îi spun să caute prin sugragerie, pentru că în gunoi s-a convins că e doar ambalajul. Gol. Caută, vine înapoi, smiorcăie, iar pleacă, se mai gândește, pentru că dacă el știe că erau trei… ERAU TREI. Eu îl suspectez pe cel mare, “Le-ai mâncat tu?” “Nu, nu eu.” Nici eu. Dar din pământ din piatră seacă, trebuie să apară trei. “Mami, poate ai pus cutia sus?” (locul unde ei știu că ascund – abil… – dulciuri de ei). “N-am pus-o.” “Mă ridici să văd?” “Cuvântul magic?” (… e încurcat) “Abracadabra?” (râd) “Te rog.” Cel mare clarifică, doct: “Sunt două cuvinte.” (nţ, nţ, i-ai vrut în orice clipă atenţi?) Îl ridic pe cel mic, scobește prin cutie, în fracţiuni de secundă e nemulţumit, înciudat, in denial, plin de speranţă (ultimul colţ) și brusc luminos: “Maaaami, dă-mi paloșul să mă joc!!” … “paloșul” fiind tocătorul de vinete, ascuns și acela de ei.

Ciocolata? Consecvenţa? A, sunt două cuvinte, pardon.

Mâncarea chinezească. Monografie. 

Capitolul 1

Fac o mâncare chinezească bună dincolo de cuvinte dar pe care o mănânc doar eu. Când îmi vine cheful s-o fac, se sigilează totul în bucătărie, cei mici se refugiază în ultima cameră din palat și dacă printr-o potrivire nefericită i-apucă setea vin până la ușă de unde de obicei îmi cer mie apă (iar eu nu le dau, dacă gătesc, mai ales așa ceva, nu mă opresc), apoi se îndeamnă unul pe altul pentru ca până la urmă să intre amândoi (Vlad, ţine-te de nas, intrăm). Îi inţeleg. Combinația de usturoi, ceapă, varză, sos de soia și legume asiatice în oţet e divină pentru doar 0,2% din populația terrei, printre care – a naibii treabă – și mama lor. Bun. Deci fac mâncarea asta doar pentru mine, când vreau să mă răsfăţ. Și când știu sigur că nici măcar când ies să duc gunoiul nu mă voi intersecta cu vreun om. Și o mănânc cu o poftă pe care n-o pot descrie. N-aș împărţi-o cu nimeni. Sunt atât de disperată după ea încât, oricâtă aș avea, presupunând că s-ar apropia cineva, aș mârâi fix cum fac pisoii mici și flămânzi când prind castronul cu lapte. E genul de mâncare după care nici să te speli pe dinţi nu-ţi vine, i-atât de bun gustul ei. Un singur lucru merge după: papaya confiat, dar nu cuburi, baton.

Capitolul 2

Mâncarea mea chinezească deci… Miroase teribil (pentru necunoscători), arată teribil (pentru aceeași necunoscători) dar EU O ADOR. Și n-am poză pentru acest post-monografie, pentru că atunci când o fac o fac dintr-o dată și o mănânc pe jumătate în timp ce o fac și apoi îmi pare rău că mai am doar jumătate si o mănânc și pe aceea repede ca nu cumva să-mi bată vreun vecin la ușa ca să mă-ntrebe dacă s-a dat prin bloc cu otravă de șobolani, pentru că jos, la administraţie, n-a apărut vreun anunţ nou.

Final

Încântare ante-invazie, atac şi neapărare

Mama n-a fost genul de femeie care face oale cu ciorbă, ardei umpluţi, plăcinte, sarmale. Adică făcea sarmale, dar ca ajutor al bunicii și doar pentru partea de artă. Asta însemnând că avea tone de răbdare și unde eu umpleam câte o frunză de varză cu cinci linguri de carne ca să scap mai repede și să fug pe-afară, ea tăia frunza în zece, punea carne cu pipeta şi făcea sarmale cât musca de mari. Frumoase. Frumoase tare.

Dar dacă nu moşmondea la aluat, făcea în schimb cea mai bună salată de vinete. Şi chit că nu aducea la masă ciorba-ciorbelor în cuib de pâine, aburind şi mirosind ca-n Plaiu’ Foii (acolo-am mâncat), făcea cel mai bun pate si cele mai bune ouă umplute pe pat de salată. Şi cocea cele mai bune frigănele. Cele mai bune aripioare la cuptor. Făcea cel mai bun tort în formă de inimioară. Cele mai bune tartine din pâine prăjită, anșoa și capere. Orna cele mai frumoase platouri. Și făcea, de departe, cele mai bune salate, fie că se apuca de una banală, de ceapă, fie că erau din cele fistichii, cu avocado, salată roșie, salată creaţă, zece alte chestii și dressing de nu știu care. Și mai făcea mama ceva ce mie-mi plăcea la nebunie. Pastă de brânză. Din brânză de vaci, smântână, ceapă, boia, sare.

Și cum s-a nimerit să fi primit o brânză bună-bună și o smântână bună-bună am încropit ceva asemănător cu ce făcea ea, doar că pe lângă alfa (brânza), omega (smântâna) și sarea eu am pus chimen, cimbru și fulgi de drojdie inactivă, nu pentru a revoluţiona ideea de brânză prin amestecarea ei cu ceva cu gust tot de brânză ci pentru că… (ba da, pentru revoluţionare, exact!). A ieșit o în-cân-ta-re. Și scriu aceste rânduri în toi de noapte după ce am dat gata trei tartine mari (patru, când e vorba de mâncare, şansa stă în numere pare şi mari) unse generos și jumătate din tot ce s-a nimerit să mai fie prin frigider. Şi-acum voi dormi pentru a visa că năvălesc turcii şi în timp ce toți fug ca potârnichile sau se luptă bravi eu nici nu fug şi nici nu mă lupt pentru că n-am cum. Am burta plină ochi, sunt fără scăpare, cum s-ar chema.

20151024_232309~2__1445721512_109.166.130.181(poză cu turcii pun mâine dimineață, da?)

Zi de duminică, zi de târg

Mă gândeam că ar trebui să-mi fac o categorie distinctă, târguri și expoziții, pentru că văd că nu las să-mi scape nimic la acest capitol. Pe zi ce trece pare-se că-mi descopăr o curiozitate tot mai mare pentru lucrurile mărunte, făcute de mâini de oameni, muncite, gândite, ca să nu mai spun că e dublată cu prisosință de plăcerea de-a mă fâțâi printre tarabe, pe genul acela de alei înguste și pe care se înspică umbra cu soarele.

Și, ca să scurtez introducerea și să ajung mai repede la partea convingătoare, cu poze, să spun repede că am fost azi, într-un final, la un târg care e permanent și se organizează de când lumea cred, și anume la cel din Agronomiei. Doar auzisem de el și văzusem frânturi trecând cu mașina sau cu tramvaiul, dar de oprit, n-am oprit niciodată. Ei bine, e minunat! Am găsit de toate, de la suc de cătină la fagure de miere și ouă de rață și urdă cu mărar, am văzut că au și găini de curte la vânzare, plus ulei de floarea soarelui presat la rece și tot felul de creme după rețete naturale, plus că am mâncat de parcă am fi fost într-o poiană, la țară. Loc de alergat pentru copii, copaci pentru cucu-bau, iarbă cosită, mese din lemn și cergi întinse pe jos, plus o mâncare făcută pe foc de lemne, bună cum rar am mâncat. Și ieftină de nu mi-a venit să cred, am impresia că nici la cantinele stundențești nu se mai mănâncă cu-atât de puțini bani! Pentru lămurire, să precizez că am dat incredibila sumă de 30 de lei pentru două porții de sarmale cu mămăligă și ardei iute, o porție de pomana-porcului, tot cu mămăligă, o porție de fasole cu cârnat, dar cârnat de parcă ar fi fost făcut de tataie, din porc crescut în curte și apoi tăiat ca la carte, tranșat și condimentat cu cimbru și usturoi, e-x-a-c-t-c-u-m-t-r-e-b-u-i-e, plus o porție de varză murată cu boia. A, și să nu uit de pâinea de casă, care a intrat tot în fabuloasa sumă de care povesteam! Iar despre ciocolata în două culori sau despre caramele ca pe vremea copilăriei nu mai zic, căci parcă plănuiam ca, pentru a trăi cel puțin 150 de ani și arăta ca o floare, mă voi feri cât oi fi și-oi trăi de tot ce-ar putea fi făcut cu zahăr…

Cum ar veni, a fost frumos-frumos iar în weekend-urile însorite, acolo ne vom petrece parte din timp, plus că îmi voi cumpăra mere și suc de sfeclă și măr, nepasteurizat (dacă îl fac eu, nimeni nu-l bea…), apoi brânzeturi într-adevăr tradiționale, zacuscă atunci când mi se termină cea venită de la la tatalili, urdă și caș și miere, neapărat!

DSC_0856__1430063310_89.39.40.202 DSC_0859__1430063355_89.39.40.202 DSC_0861__1430063379_89.39.40.202 DSC_0862__1430063402_89.39.40.202 DSC_0863__1430063428_89.39.40.202 DSC_0865__1430063456_89.39.40.202 DSC_0866__1430063478_89.39.40.202 DSC_0868__1430063505_89.39.40.202 DSC_0869__1430063531_89.39.40.202 DSC_0875__1430063561_89.39.40.202

Deschiderea ochilor

Dacă am înscris copilul la club de fotbal nu înseamnă că nu va face și pian. Pe lângă chitară. La fel, dacă ieri am fost la teatru și la târg de mici artizani, azi am bifat salonul auto-moto, ediția… a câta o fi fost. Dacă stau bine să mă gândesc, acest gen de ieșiri sunt ca număr la egalitate cu cele făcute în scopuri declarat educative. Și fără a cădea acum în divagații despre parenting, un lucru zic – de fapt doar reconfirm beneficiile dintr-o afirmație care ar trebui să fie o mantra pentru părinți: Nu e niciodată prea devreme. Și nici prea mult! Deci, mergem în continuare pe stilul eclectic, le arătăm de toate urmând ca ei să aibă de unde alege. Dacă unul va vrea să fie cascador iar celălalt olar, atunci așa să fie. Planul meu e unul mare și simplu: să-i încurajez să descopere ce sunt și ce vor. Și-n rest le va fi excelent.

Deci, SAM. Ca de obicei, nenumărate mașini, lucioase, perfecte, spectaculoase, azi și unele de epocă. Și încă o dată am ajuns la concluzia că la fel ca în arhitectură, nu se compară ce-a fost ieri cu ce e azi. Presupun că a prinde suta în 10-9-8-7-6-5-4-3-2-1-0 secunde crește numărul de globule albe, endorfine și tot felul de fluide prielnice corpului dar formele aerodinamice nu au nimic din șarmul generos al celor clasice. Iar cine a văzut cum arată un Dusenberg Torpedo Convertible Berline … ăăăă… hmm… nu prea mai are cuvinte.

Alte atracții (la partea cu mâncatul atracție e mult spus, dar acum hai…) pe lângă care am trecut și ne-am implicat au fost pictatul pe ipsos – iată încă o afacere de familie care m-a încântat (se cheamă ipsoart, am și comandat pentru cei mici iepurași și ouă care ne vor fi livrate la ușă chiar mâine!), am schimbat numere de telefon cu coordonatoarea, mamă și ea, plină de înțelegere și de candoare, era acolo mai mult de drag decât ca să-și promoveze business-ul – mâncatul de tot felul de nenorociri de tip grill-fast-food dar la care am nimerit un mujdei autentic și de-a dreptul senzațional (semăna cu-al lui tata, am mâncat porție triplă!), cascadorii cu motocicletele și atv-urile, mașini și motociclete tunate – aici am stat destul de mult, în amintirea celor pe care le rula fratele-meu-maestru-de-ceremonii acum deja destul de mulți ani, apoi concertul celor de la Hatemode – nu sună chiar rău și mi-au adus în minte perioada când tata de nevoie învățase să discearnă între death metal melodic, progresiv și ska punk, și, în cele din urmă dar nu la final, admirat hostesses și notat mental ponturi pentru a arăta realmente impresionant.

Cam atât. Mai jos, poze pentru jurnal.

20150405_105848__1428254391_89.39.40.202 20150405_105910__1428254410_89.39.40.202 20150405_105924__1428254433_89.39.40.202 20150405_105929__1428254457_89.39.40.202 20150405_110002__1428254476_89.39.40.202 20150405_110044__1428254496_89.39.40.202 20150405_110134__1428254521_89.39.40.202 20150405_110504__1428254547_89.39.40.202 20150405_111730__1428254608_89.39.40.202 20150405_112506__1428254627_89.39.40.202 20150405_112603__1428254652_89.39.40.202 20150405_113012__1428254670_89.39.40.202 20150405_113031__1428254688_89.39.40.202 20150405_115915__1428254574_89.39.40.202

Din psihologia poporului român la conacul boierului

A, nu, nu, astăzi nu voi emite niște idei psiho-filosofico-epocale așa cum v-am obișnuit, titlul pretențios vine pur și simplu de la o carte care în anul întâi de facultate era lectură obligatorie și pe care am găsit-o și răsfoit-o ieri la un restaurant pe care neapărat vreau să îl recomand. Deci, volumul Psihologia poporului român a lui Rădulescu-Motru șade molcom pe o laviță de la Conacul Boierului, o notă sensibilă alături de păpușile artizanale românești, mașini de cusut de cine-știe-când, perdele din borangic (sau or fi din in?), comode vintage și legături de ceapă roșie legate de stinghiile de lemn (ceapa sensibilizează ochiul, nu?). Dragoste la prima vedere! Aș fi stat și-aș tot fi stat. O mansardă de vis.

Bun, acum despre mâncare. Bună-bună! Povestesc aici doar despre firele de fasole verde murată care însoțeau supa și despre gogoșarii murați de la felul doi și despre găluștile cu prune de la desert, geniale toate, de fapt doar le-am enumerat dar nu mai insist pentru că mă ia pofta iar. Plus că mi s-a părut minunat să găsesc în meniu tocăniță de urzici! Deci, nota 10 pentru mâncare (8-9 de fapt, pentru că nu se compară totuși cu a mea… meep!). Și pentru servire. Și pentru personal. Foarte-foarte drăguți oamenii și foarte deschiși față de copii. Mi-a plăcut totul, cum ar veni. Și revenind la partea de amenajare, încă ceva ce m-a cucerit a fost masa cu picior a unei mașini de cusut din care au improvizat suportul pentru chiuvete. Mmmm, formidabil, încă o bulină albă din partea mea, alta venind de la locul de joacă pentru cei mici, cu scăunele minuscule, exact ca-n Capra cu trei iezi!

Alte info mai mult sau mai puțin utile ar fi că prețurile sunt medii – ca să zic așa – dar de bun-simț, că se servește doar masa de prânz (locul de fapt e menit pentru sindrofii), că se ascultă muzică populară (dar the real thing, nu jalnicele adaptări contemporane), că treptele de la intrare sunt de-a dreptul primejdioase dar cu un pic de răbdare se răzbate în mica mansardă de tip rai, că ușa de la baie se blochează (ei bine, da…) și că cerga-covor de la locul de joacă lasă extrem de mult păr. Deci (sau, pe alocuri, cu toate acestea), Conacul Boierului e fermecător, tihnit, săptămâna viitoare îmi iau familia de mânuțe și vom merge iar!

20150401_122655__1427957235_89.39.40.202 20150401_122743__1427957275_89.39.40.202 20150401_122835__1427957295_89.39.40.202 20150401_122939__1427957314_89.39.40.202 20150401_123006__1427957340_89.39.40.202 20150401_123437__1427957361_89.39.40.202 20150401_124116__1427957382_89.39.40.202