(… iar mama ar fi râs)

Ca la fiecare început de lună, săptămână, zi și moment când efectiv se întâmplă să… (una din cele de mai jos), am redecis să:

– când mâncăm, doar mâncăm. Nu ne scărpinăm (singura excepție, în nas, pentru că, na, și de acolo mâncăm), nu ne suim pe masă, nu sărim de pe scaun, nu aducem jucării ca să le hrănim cu voia sau fără voia lor și nici nu folosim pe post de tacâmuri beţele aduse de afară;

– meciurile de fotbal și baschet din sufragerie se limitează la 15 minute și nu până se trece prin perete. Și prin următorul, la fel.

– pentru fiecare jucărie nouă, renunţăm la una din stoc. (Mami, mami, eu renunţ la toate acum, asta câte înseamnă că luăm???)

– nu cumpărăm mâncare din supermarket, ci doar INGREDIENTE pentru mâncare. Și nu, Bonibon nu e mâncare. Și nici ingredient.

– ne lăsăm părul (și) mai lung. Pentru clarviziune, comunicare telepatică, citirea gândurilor. Pe când Star Wars 8?

– când mergem la cumpărături, chiar avem sacoșele la noi. Și listele. Pe care am notat ingrediente, mâncare și Bonibon.

– ne controlăm. Nu ne e foame pentru că pur și simplu vedem ingrediente (mâncare și Bonibon).

– după ce desfacem ceva ce are ambalaj (o jucărie sau ingredientul Bonibon), ducem ambalajul la gunoi. Și nu, sertarul de șosete al mamei unde de obicei lăsăm linguri cu miere și cotoare de măr NU e gunoi.

– la cumpărături mergem cu SACOȘE ȘI LISTE și nu cu jucării pe-care-să-le-uităm-acolo-și-să-ne-întoarcem-după-ele la noi.

***

A, si-o poză de la un meci. Varul atunci plesnit în acest moment în care eu scriu nu prea mai e.

20160313_114225__1459503956_109.166.134.245

(the day we die)

Ora 7. Mi-am început alergarea având în minte un sms în care mi s-a zis că a fost un incendiu într-un club, câți morți, câți răniți. Ştii? Nu, nu ştiu, abia dacă ştiu cine e preşedinte în România. Şi am râs scriind. Am alergat bine de tot. Mult, mai mult decât de obicei, mi-a plăcut că e frig, că bate vântul, că sunt frunze căzute peste tot, că e parcul pustiu, că am umbra alungită la maxim, că aşa, singură pe alei, am senzația că soarele doar pentru mine a răsărit. Am terminat, m-am întins, mult, ca o mâță, am zâmbit, la lac, la frunzele alea mari de nufăr sau de ce-or fi, mi-am verificat ASICS-ul, bun, buuuuuun, în dimineața asta spectaculos chiar, m-am gândit că azi literele vin de la accurate, sharp, intuitive, crystal-clear, sexual in a non-sexual way şi că energia de vegetarian-yoghin-alergător la răsărit pe stomacul gol şi curat se focalizează în exact punctul în care trebuie când are nevoie să cearnă ceva, dar nu ca şi cum ai da ctrlF într-un text şi îți apare acelaşi cuvânt de zece ori ci exact cum e chestia de localizare. Satelitul ştie că sunt în Parcul Circului şi nu în Pacific şi-mi spune să apăs start. Am apăsat. Şi după o oră m-am alungit exact ca umbra mea, am ieşit din mine, am ajuns unde trebuia. Planuri simple, gen ce suc îmi fac, ce film văd azi (“It’s all gone, Pete Tong”, pentru a treia oară, e un film care te trage afară de păr, dacă în alt mod nu te laşi), ce mănânc, ce ulei îmi iau. Şi îmi amintesc de incendiul din club. Google. Club Colectiv. Colectiv îmi sună a un colectiv de oameni care dacă stau singuri chiar şi pentru 5 minute, întră în panică (repede, repede, un selfie, un like). Deci Colectiv. Incendiu. Concert. Alternative metal. (wow). Victime. Multe. Vârsta… 14 – 16 ani. Mă opresc. Mă opresc de tot. Sunt copii. Adolescenți. Tineri. Au plecat de acasă seara şi un părinte a rămas. Să strângă o farfurie nespălată, nişte şosete aruncate aiurea, să şteargă fond de ten scurs pe marginea chiuvetei, să pună capac la un borcan de ceară de păr. A închis uşa, s-a aşezat poate într-un fotoliu, poate în pat, şi s-a gândit că mâine are de cumpărat pâine, mazăre, nişte pulpe. Poate. S-a gândit la multe. La toate care-s nefăcute, care-s de făcut. DAR NU S-A GÂNDIT NICIO CLIPĂ CĂ A DOUA ZI DIMINEAȚA COPILUL NU VA FI, TRĂZNIND A FUM ŞI A BERE, ÎN PAT.

Crunt. Primul imbold e să-ți iei copilul în brațe, să-l strângi, să-ți dai palme până ți se înroşeşte pielea şi să-ți spui că nu vei mai lăsa să treacă clipe în care nu îl observi, nu îi răspunzi, faci calcule mici şi tâmpite în timp ce el turuie despre lucruri mari. Şi, undeva în fundal, al doilea imbold, să plângi pentru ăia care începând de-acum câteva ore, nu şi-i mai au.

Încântare ante-invazie, atac şi neapărare

Mama n-a fost genul de femeie care face oale cu ciorbă, ardei umpluţi, plăcinte, sarmale. Adică făcea sarmale, dar ca ajutor al bunicii și doar pentru partea de artă. Asta însemnând că avea tone de răbdare și unde eu umpleam câte o frunză de varză cu cinci linguri de carne ca să scap mai repede și să fug pe-afară, ea tăia frunza în zece, punea carne cu pipeta şi făcea sarmale cât musca de mari. Frumoase. Frumoase tare.

Dar dacă nu moşmondea la aluat, făcea în schimb cea mai bună salată de vinete. Şi chit că nu aducea la masă ciorba-ciorbelor în cuib de pâine, aburind şi mirosind ca-n Plaiu’ Foii (acolo-am mâncat), făcea cel mai bun pate si cele mai bune ouă umplute pe pat de salată. Şi cocea cele mai bune frigănele. Cele mai bune aripioare la cuptor. Făcea cel mai bun tort în formă de inimioară. Cele mai bune tartine din pâine prăjită, anșoa și capere. Orna cele mai frumoase platouri. Și făcea, de departe, cele mai bune salate, fie că se apuca de una banală, de ceapă, fie că erau din cele fistichii, cu avocado, salată roșie, salată creaţă, zece alte chestii și dressing de nu știu care. Și mai făcea mama ceva ce mie-mi plăcea la nebunie. Pastă de brânză. Din brânză de vaci, smântână, ceapă, boia, sare.

Și cum s-a nimerit să fi primit o brânză bună-bună și o smântână bună-bună am încropit ceva asemănător cu ce făcea ea, doar că pe lângă alfa (brânza), omega (smântâna) și sarea eu am pus chimen, cimbru și fulgi de drojdie inactivă, nu pentru a revoluţiona ideea de brânză prin amestecarea ei cu ceva cu gust tot de brânză ci pentru că… (ba da, pentru revoluţionare, exact!). A ieșit o în-cân-ta-re. Și scriu aceste rânduri în toi de noapte după ce am dat gata trei tartine mari (patru, când e vorba de mâncare, şansa stă în numere pare şi mari) unse generos și jumătate din tot ce s-a nimerit să mai fie prin frigider. Şi-acum voi dormi pentru a visa că năvălesc turcii şi în timp ce toți fug ca potârnichile sau se luptă bravi eu nici nu fug şi nici nu mă lupt pentru că n-am cum. Am burta plină ochi, sunt fără scăpare, cum s-ar chema.

20151024_232309~2__1445721512_109.166.130.181(poză cu turcii pun mâine dimineață, da?)

(mama)

Presupun că pentru că aici în Humor sunt o grămadă de lucruri care mă leagă de mama şi pentru că, de când am venit, am sortat toate lucrurile care au fost ale ei, de la casete video, audio, cd-uri, poze şi până la cărțile ei, pline de sublinieri şi adnotări, m-am trezit având pe repeat versuri din melodia lui de Burgh, A Woman’s Heart. E ceva cu iubirea condiționată, deci nu m-am dat eu niciodată prea mult în vânt după ea, dar totuşi sunt deja ore bune de când mintea mea rulează doar “give me your lust and I will drink you dry”…

(și o poză cu mama, una din carnetul ei militar. E printre pozele la care ţin cel mai mult.)

20150625_102655~2__1435683574_109.166.140.34

Primii 1100 de kilometri

1 aprilie 2007. Mașină nouă și un permis abia luat. Unde mergem? La Brașov? La Brașov! Și am plecat, dimineața. Cu muzica dată tare și cu tresăriri la fiecare stop, depășire și indicator. Am ajuns în Brașov, bucuroși nevoie mare, nu neapărat pentru că eram prima dată acolo, cât că am ajuns teferi. Am mâncat, ne-am plimbat, eu mi-am cumpărat pantofi. Vag micuți, dar erau singura pereche de acel gen și mult prea minunați ca să nu-i am! Pe după-amiază, am tras adânc aer în piept și am pornit spre casă. Cu muzica dată nu chiar atât de tare și cu și mai multe tresăriri, eram deja obosiți iar drumurile arată pe înserat puțin altfel decât dimineața. Aproape de Ploiești, sună tata. Diana (pauză) a murit mama. Fac și eu o pauză. Și singurul lucru pe care îl pot spune este să întreb dacă asta e ideea lui de păcăleală de 1 aprilie. Da, mama e bolnavă, dar e tare ca o stâncă. Plus că știe că voi veni de Paște. Și e atât de bucuroasă! Pe undeva, îmi sare țandăra. Adică sunt glume care totuși nu se fac! Mintea mea ignoră vocea sfârșită a lui tata, mama sigur e lângă el și chicotește așteptând să ia ea receptorul și să-mi spună că e în viață. Dar nu, mama n-a luat receptorul. Mama nu e în viață. Și eu am închis. M-am întors înspre proaspătul șofer care, am observat abia atunci, trăsese pe dreapta. Și i-am spus. Nu plângeam, dar am ieșit din mașină. Am stat în câmp și nu m-am gândit la nimic. Apoi m-am urcat și am întors. Și am plecat spre casă, casa brusc devenită în prima zi de aprilie casa fără mama și nu acasă. Drum făcut în tăcere, fără să mai tresărim la nimic. Mama e moartă. Mi-a deschis tata. Plâns, tras la față. Nu mama micuță și caldă, trezită la 5 dimineața, ora când ajungeam cu trenul de noapte, ca să mănânce ceva cu mine și să mă audă sporovăind despre examene, sesiuni, colegi, club A, muzică, planuri. Nu, nu mama. Ea era deja la capelă, aveam să mă îmbrac în haine negre și să o văd abia dimineață. Ne-am așezat la masă, tata vorbea, eu mă uitam la el, el plângea, eu nu. A fost apoi înmormântarea. N-am plâns nici atunci. Doar așa, scurt, nervos, când au început să arunce cu pământ în groapă. Așa au arătat primii 1100 de kilometri și primele zile dintr-o viață în care ea n-a fost acolo să-i spun Mama, sunt însărcinată! Mama, am pierdut un copil…. Mama, sunt iar însărcinată, va fi bine acum, va fi, nu-i așa?! Mama, ai un nepot de 4 kile și jumătate! Mama, are părul blond și ochii verzi, fix cum ai tu! Mama, merge! Vorbește! Mama, doctorii îmi zic că are diabet, ce fac?! Mama, vei fi încă o dată bunică! Mama, am născut, nu seamănă cu celălalt, e urâțel ca o maimuță, cam cum am auzit că eram eu când m-am născut, hihi, ia povestește-mi încă o dată! MamaAr fi fost cea mai frumoasă și mai tânără și mai luminoasă bunică. Așa ar fi fost. Și ieri aș fi sunat-o să-i spun că nepotului mare îi va cădea primul dinte. Și că al doilea zice peltic My name is Vlad. Animăluțul a învățat să alerge înainte să meargă. Mama. De ce nu ești aici să-ți spun că sunt fericită și că îmi place atât de mult să fiu mamă?

Iubirea, zise ea…

Teoretic, iubirea sună a Sonia lui Raskolnikov, a Anna Karenina, a Meggie și Ralph de Bricassart, a Vatsyayana și singura femeie din viața lui.

Practic, iubirea e ceva ce găsești înauntru, dintr-o dată. Dar dintr-un “dintr-o dată” care n-are nimic de-a face cu prea-cântatul coup de foudre. E ceva ce e acolo, o bucată fixă și pe care o pipăi și te tot minunezi de ea. Iubirea cu i mare nu e stridentă. Nu e dramatică. Nu face tragedii. Nu e isterică. Nu-și cere împlinire și nu consideră că are drepturi iar când plânge, nu plânge ca un copil care bate din picior pentru că nu a primit și-a zecea felie de cozonac. Iubirea nu așteaptă nimic și nici nu se preschimbă în altceva. Orice și oricât s-ar întâmpla.

Iubirea e cu până în pânzele albe. Fără a aduce cu Don Quijote pierdut în iluziile și speranțele lui de amor. Sunt niște pânze albe, simple. Redusă la concret, truism și banal, iubirea e precum… forța gravitațională. E așa pentru că nu se poate altcumva.

***

Iubirea e mama ținându-l pe tata de mână la calea ferată. Ținându-l și făcând ce-l simte pe el făcând. Nu gândind. Nu zicând hai să așteptăm trenul să treacă sau ah, nu, ne va călca!. Pur și simplu ținându-l de mână și neezitând. Firesc. Simplu. Încredere. Ea devenită el, el devenit ea.

Cine îmi mai spune că viața e perfectă?

Amintiri răzlețe…

….învățam la istorie și nu pricepeam ce-i cu vizigoții – pentru mine nu avea nicio noimă să rețin date de genul când au migrat, ce au invadat, în ce bătălii au învins și de către cine au fost conduși. Iar pentru că nu pricepeam, mă cramponam. Și, desigur, plângeam. Ca de fiecare dată când aveam impresia că nu voi lua nota 10 la lucrarea de a doua zi. După încercări repetate de a-mi explica ce și cum și de a-mi calma istericalele, mama a exclamat râzând Diana, dar NU ai cum să-i cunoști! Ar fi putut să țipe. Ar fi putut să-mi dea o palmă.

… vopseam ouăle de Paște. Adunam din curte trifoi, fire de iarbă, frunzulițe. Le lipeam apoi pe ou, mama tăia bucăți din ciorapi de mătase, legam oul cu ață, apoi îl scufundam în apa colorată. Îl scoteam, tăvăleam pe coli de hârtie, apoi după ce se usca, scoteam ciorapul și frunzulița, admiram modelul… totul cu migală, niciun gest făcut la repezeală. Era ritualul vopsitului ouălelor.

…. ziua mea. Mama mi-a făcut un tort în formă de două inimi îmbinate, una de ciocolată, una cu o glazură roz.

… mama plângând pentru că s-a tăiat maioneza. Mereu mă întrebam de ce maioneza o face pe mama să plângă…

… mama la serbările de sfârșit de an: mereu perfectă, în vreo rochie vaporoasă, cu părul blond buclat, pleoapele fardate, unghiile alungite și vopsite în roșu. Nu precum o femeie “aranjată”, ci ca o lumină.

… mama așteptându-mă pe hol, dimineața la ora 5, să ajung de la gară. Apoi asezându-se în bucătărie și ascultându-mă povestindu-i de la facultate. Sorbindu-mi vorbele. La ora 5, fericită că mă vede, niciodată grăbită să se culce la loc. Împlinită prin venirea mea acasă.

… mama stând lângă mine și ascultându-mă plângând, disperată din cauza coșurilor – ea la rândul ei cu ochii în lacrimi. Ani mai târziu, mi-a spus că, în clipele acelea, s-a simțit mai groaznic ca oricând. Sentimentul de neputință era teribil – se uita la mine și, dacă s-ar fi putut, mi-ar fi dat pielea ei…

… mama înainte să moară. Am observat schimbări în felul în care arăta, dar am vorbit o singură dată. Brutal, am strigat la ea mama, dacă ai cancer, faci ce trebuie făcut! Mi-a răspuns râzând da, Diana, îmi tai și capul dacă e nevoie! Dar a fost atâta demnitate, atâta blândețe, atâta putere și stăpânire de sine în felul în care a dus boala, încât nu m-am gândit nicio clipă că nu va trăi veșnic.

***

Mama. Dacă ar fi trăit, astăzi i-aș fi urat la mulți ani. Apoi, în mod egoist, aș fi vorbit de mine, m-aș fi plâns că nu am dormit noaptea, că nu știu ce să fac cu serviciul… Am fi sfârșit prin a râde amuzate. Iar după ce aș fi închis telefonul, n-aș mai fi avut nicio îndoială că viața e perfectă.